Omul, cel mai bun prieten al cainelui
Am auzit, probabil in copilarie, o replica din Doamna si Vagabondul, care mi s-a parut extrem de nostima. “Omul e cel mai bun prieten al cainelui”, spunea unul dintre patrupede. Iar eu am inteles-o, dincolo de partea ei umoristica, abia dupa vreun sfert de veac.
Teoretic, nu am un caine al meu. Dar, de fapt, am trei caini adulti, si doi puisori de caine (da, chiar catelusii din fotografie!). Nu sunt doar ai mei, pentru ca asa au ales ei, sa traiasca plimbandu-se intre trei, patru case, si sa se poata zbengui liberi, fara zgarda, si fara sa dea socoteala cuiva. Dar eu vreau sa-i hranesc, si sa-i mangai, si sa fiu cel mai bun prieten al lor. Pentru ca, intr-un fel, si lor le datorez linistea mea de azi.
In urma cu aproape un an, cand veneam acasa infruntand singuratatea unei case prea mari pentru o inima facuta ghem (stiti poezia lui Paler… “Voi care va intoarceti acasa si dupa ce inchideti usa spuneti Buna seara, voi nu stiti ce inseamna sa intri pe o usa tacand”), doi dintre cainii nostri de astazi au ales sa ma intampine, mai intai sfios, apoi indraznet, si intr-un final cu consecventa si dragoste. Se adunau de pe maidane si alergau pe langa masina, apoi ma insoteau pana la usa. Sa nu-mi fie urat. Copiii mei i-au botezat Sparky si Negrutu. Sparky e blond si indraznet, pare mai tanar, si mai vesel. El ma iubeste cu voiosie, e mereu sprinten si gata sa-mi arate ca viata e frumoasa si ca giumbuslucurile lui merita rasplatite cu un zambet. Negrutu e mai masiv si, parca, mai greoi, si, o sa vi se para ciudat, dar vorbeste. Nu mi-a vorbit de la inceput. Dar, dupa ce am inceput sa il iubesc si eu – la inceput ma iubea doar el – mi-a raspuns la mangaieri mormaind sunete de iubire si de recunostinta. Cu adevarat. Ori de cate ori il mangai pe blana lui neagra, lucioasa si fina, Negrutu imi spune ceva pe limba lui. Ceva ce inima mea stie sa inteleaga perfect.
Intr-o noapte de toamna ploioasa, Sparky si Negrutu au facut o boroboata demna de aducere aminte. Venisem tarziu, iar Victor adormise in masina, asa ca l-am luat in brate si l-am dus sus, in patul nostru. Si apoi m-am repezit sa-l dezbrac in somn, sa-i fac o cana de lapte cu cacao Ilonei, s-o ajut si pe ea sa se pregateasca de culcare. Si am uitat sa ma intorc la masina si sa inchid portiera pe care o lasasem larg, larg deschisa… I-am gasit dimineata pe cei doi caini iubitori, dormind pe bancheta din spate a masinii noastre. Mirosea a caine ud, si toata masina era plina de noroi si de fire de blana. Dar, in mod ciudat, nu m-am putut supara pe ei. Pareau multumiti ca scapasera, macar o noapte, de ploaie. Si atunci mi-am dat seama ca am inceput sa ii iubesc. Si i-am iubit tot mai mult, si tot mai devotat, cu daruire. Si asta mi-a dat putere si curaj. M-a facut sa-mi fie drag sa-i intalnesc in fiecare zi, pentru ca ei, cainii vagabonzi de mai ieri, dadeau un inteles si mai adanc intoarcerii noastre acasa.
Iubirea e un exercitiu profund si greu de invatat. Si, cateodata, ma gandesc ca poate uitasem ceva, de nu-mi mai era data de-atata vreme. Dar iubind fara sa judec, mai intai doi caini vagabonzi (care au adus in curand si-o catelusa, care a facut si pui cu unul dintre ei…), apoi marul si visinul din gradina, apoi trandafirii, mi-am pregatit inima sa fie din nou generoasa si buna, asa cum stia sa fie cand era mai aproape de cuaratenie. Asa cum trebuie sa fie inimile demne sa primeasca iubirea. Asa cum ar trebui sa fim cu totii, dar uneori uitam. Insa un caine, o floare, o pasare, careia-i lasam firimituri pe pervaz, ne pot dezgheta din nou sufletul, facandu-ni-l sa fie gata pentru un destin implinit.
Comentarii
19 Comentarii la “Omul, cel mai bun prieten al cainelui”Spune-ti parerea
-
-
Invitati speciali
-
frumos, dar totodat si cainele e prietenul omului
frumos scris
foarte frumos
intotdeauna suntem deschisi catre iubire …
Frumos, foarte frumos!
…pentru ca am o stare de mare tristete de o vreme – iarta-ma, caci stiu ca tu acum esti fericita si nu as vrea sa umbresc aceasta stare a ta! – citesc mai tot ce scrii, plangand. Imi amintesc ca prima mea mare pierdere a fost un caine; a murit batran si bolnav, eram in scoala primara, si atat am suferit pentru el, ca m-am imbolnavit si eu (de tristete probabil).
Am iubit apoi toti cainii pe care i-am avut de atunci, dar pe asta, primul, cel mai mult…cand imi amintesc de el, si acum plang, si o fac poate plangand dupa toate pierderile/nereusitele/tristetile care au venit dupa aceea…ca sa nu recunosc probabil de ce plang.
M-a impresionat povestea ta despre caini…si ma gandesc ca trebuie sa caut/sa vad/sa simt ceva care sa imi dezghete sufletul din nou.
Multumesc, Alice!
Imi amintesc si eu, ca si Simona, povestea cu cei doi catei ai tai Alice, care s-au adapostit de ploaie in masina ta. Eu am un catel, doar al meu. Pe Zuzu. Un ciobanesc care imi vorbeste asa cum iti vorbete si tie unul din cateii tai Alice, care atunci cand am plecat la facultate, departe de casa si de el, nu a mancat cateva zile de suparare si care atunci cand imi auzea vocea la telefon incepea sa latre, sa dea din codita lui mare…Uneori, deseori, petrec nopti intregi cu el sub cerul umed atunci cand ploua, fiindu-i frica sa stea singur in lumina fulgeleror, in zgomotul tunetelor, sub ploaia care toarna cu galeata. Si chiar daca nu intotdeauna am dispozitia necesara sa ii tin companie, el e Zuzu meu, fricosul meu, pe care il iubesc si care ma iubeste.
Te imbratisez tare, Alice.
Nu cred ca omul este cel mai bun prieten al cainelui . Daca imi aduc bine aminte parca cineva a spus,, Cu cat conosti mai multi oameni cu atat iubesti mai mult animalele ,, la inceput nu am inteles aceste cuvinte dar cu trecerea timpului acele cuvinte au capatat sens pentru mine.Cam tarziu pot spune dar pe de alta parte ,, Niciodata nu este prea tarziu ,,sa indrepti lucrurile.
Situatia mea financiara nu este asa cum ar trebui dar pot ajuta si chiar ajut din putinul pe care il am si pe ,, CEL MAI BUN SI DEVOTAT PRIETEN AL OMULUI,, care niciodata nu musca mana care il HRANESTE.
O zi buna si tot ce va doriti .
Aici nu este vorba despre caini, ci despre suflet.
De multe ori sunt echivalente. Si nu pot sa inteleg cum de la un articol asa de frumos au ajuns unele persoane sa-si verse “pasurile” despre “maidanezi” si veninul pe care-l au impotriva cainilor din cauza unor experiente personale neplacute…A spune ca ti-e frica de caini si sunt periculosi fiindca te-a muscat unul “cand dadeai haotic din maini si din picioare” e ca si cum ai spune ca urasti blondele si ti-e frica de ele fiindca una ti-a tras un pumn in cap cand ai trecut pe langa ea.
, pentru ca nu m-as mai putea opri. Sper doar ca batranul meu Manole sa mai traiasca macar cat sa apuce fiica mea sa-l cunoasca si sa-l iubeasca. El o iubeste deja:).
Eu nu pot sa ma apuc sa scriu despre caini, pe care ii iubesc din suflet cred ca inca dinainte de a ma naste
ai mare dreptate.eu sunt o mare iubitoare de animale si mult mult mai putin de oameni.
cainii nu fac niciodata rau,nu te tradeaza,nu sunt misei mereu te intamoina cu caldura,dau din coada eventual latra si te privesc mereu cu iubire.sunt dornici de tandrete iar daca ii mangai o data se tin dupa tine strazi in sir…sperand sa-si gaseasca un suflet care sa aiba grija de el.(vorbesc despre cainii vagabonzi).primaria are bani dar nimeni nu vrea sa faca nimic…dupa cum observati nimic nu se misca in tara asta de 15 ani si mai bine.oamenii sunt din ce in ce mai rai si indiferenti chiar si copii sunt violenti cu animalele…se poate face un adapost civilizat asa cum ar tb sa existe intr-o tara care are “pretentii” dar…dar cine sa faca ..aia care se vaita toata ziua dau din gura si ridica din umeri…cum sa faca ceva din care nu ies bani…sau de unde nu pot fura….cati caini,cai,pisici am vazut pur si simplu abandonati in camp…cand plec din Buc imi iau 3 paini si arunca din masina cate o bucata pt un caine sau mai multi daca nu pot sa opresc….dar asta nu ajuta din pacate prea mult bietele sufletele.Inca ceva..mergeti la ZOO acolo este un adevarat lagar pt animale…nu SE POATE ASA CEVA…TACEM ..TACEM…NU STIU CUM REUSESC UNII OAMENI SA NU ZICA NIMIC ..SA NU FIE REVOLTATI…traiesc in Italia dar credeti-ma aici pt om si animale exista drepturi CARE SE RESPECTA…NU AM VAZUT NICI O CAMPANIE PT PROTECTIA ANIMALELOR…NIMENI NU S-A DUS SA VADA CUM ARATA ANIMALELE DE LA ORICE GRADINA ZOO DIN TARA NOASTRA…MARE DEZAMAGIRE…SI REFERITOR LA CEA A SCRIS O DOAMNA CA ACESTI CAINI VAGABONZI SUNT VIOLENTI IN PARCURI…DOAMNA PE MINE M-AU SALVAT 3 CAINI DE LA UN POSIBIL VIOL DACA NU MAI RAU…SI O SA LE RAMAN MEREU RECUNOSCATOARE ACELOR CAINI “AGRESIVI”,,,OAMENII…N-AU REACTIONAT…IN PLINA ZI…ASA CA IUBITI ANIMALELE!!!!!!!!
Alice, nu stiu ce altceva ai fi putut sa faci la fel de bine, ca felul in care scrii. Sunt mereu impresionata de sensibilitatea pe care o pui in cuvintele tale. Din nefericire cainii vagabonzi, nu sunt intotdeauna cei mai buni prieteni al omului pentru ca oamenii, clar, nu sunt cei mai buni prieteni ai lor. Din copilarie am avut o teama inexplicabila pentru caini, desi pana acum cateva zile nu fusesem in altercatie cu niciunul. Dar se pare ca teama mea si-a gasit justificarea nu cu mult timp in urma cand de nicaieri si pe neasteptate, mergand pe strada un caine vagabond, destul de mare si-a infipt coltii in piciorul si in mana mea, caci eu de spaima si de groaza incepusem sa dau haotic din maini si din picioare. Se pare ca arsita verii ii duce si pe ei la unele lucruri nedorite, de mine fara discutie. Alergatura ce a urmat. pe la doctor, apoi, m-a facut sa-mi treaca sentimentele pasnice si instinctiv le cultivam pe cele rele. E totusi o problema nationala aceasta multitudine de caini vagabonzi, care sunt de fapt abandonati, in majoritate de stapanii lor si care devin agresivi si periculosi. Nu stiu cum in alte tari, nici macar aceasta problema nu exista. Am strabatut Parisul pe jos zile in sir si nu am zarit nici un caine vagabond. Dintre cei cu stapan, o multime.
Tot despre iubire e vorba si aici, atunci cand stapani de caini, decat sa ne bucuram de devotamentul lor, indiscutabil si demonstrat in atatea randuri, devotament ce depaseste adeseori pe cel uman, preferam sa-i abandonam in locuri necunoscute, transformand bietele animale in cainii nimanui, lasati de izbesliste si care astfel capata un comportament salbatic, violent, adeseori.
intr-adevar,omul cel mai bun prieten al cainelui,si invers,asta referitor si la articolul despre prietenie
Off Alice, ai atins o problema reala a vietii mele, cainii vagabonzi. Nimeni nu poate face nimic pentru ei, sunt agresivi si periculosi. Pentru ca sunt in haita mereu ataca tot ce are roti: carucioare cu bebelusi si biciclisti. Hingherii ii iau de pe strazi, ii deparaziteaza si ii castreaza si in doua saptamani daca nimeni nu vine sa ii ia, ii aduc inapoi. E nedrept si pentru ei si pentru noi. Administratia parcului a mai facut o treaba nemiloasa, a pus otrva in tot parcul, chipurile pentru sobolani. Dar s-au imbolnavit caini cu stapan si cei vagabonzi sunt tot acolo, pregatiti in fiecare seara de scandal.
Buna dimineata, Alice! Citind cu nesat cuvintele tale mi-am amintit o intamplare frumoasa din primul meu an de facultate. Inainte de toate trebuie sa precizez ca intotdeauna mi-a fost frica de caini, consecinta a unei experiente avuta in prima zi in care am mers singura la gradinita. Ii iubesc, imi sunt extrem de dragi dar, ca o coincidenta a contrariilor, mi-e o teama nebuna de ei. Dar sa revin la povestea mea! Intr-o dupa-amiaza tacuta de toamna imi asteptam cuminte si cu mult drag in suflet prietena in spatele statuii lui Matei Corvin din Cluj (pentru ca la Cluj mi-am trait o studentie frumoasa), si pentru ca intarzia, m-am asezat pe o banca…Din senin si de nu-stiu-unde am vazut cum se indreapta spre mine un caine imens, negru, atat de frumos cum nu vazusem in viata mea si asta fara sa exagerez cu nimic. Bineinteles ca primul meu gand a fost intrebarea : sa fug sau sa tip?! insa era deja langa mine si i-am simtit privirea, o privire care cerea si oferea in acelasi timp dragoste si exprima o blandete pe care de multe ori nu o poti intalni in ochii oamenilor incrancenati de viata…L-am privit in ochi si in secunda imediat urmatoare si-a intins capul pe genunchiul meu in asteptarea unei mangaieri, in asteptarea daruirii mainii mele. Si-am inceput sa plang fara sa vreau de prea multul iubirii ce o simteam, de acea comuniune intre fiinte, fara cuvinte, fara declaratii asteptate, fara materialitate…Am petrecut asa vreo cateva minute si apoi pur si simplu a plecat…Am ramas muta de uimire!
L-am cautat si in urmatoarele zile insa nu l-am mai vazut niciodata de atunci. Dar am invatat atat de multe de la aceasta fiinta si mai ales am simtit!
Asa ca prea bine iti inteleg iubirea pentru cateii tai…
Va doresc o zi minunata!
Am strans atat de multe povesti cu catei in aceasta viata, ca as vorbi o zi si-o noapte fara sa ma opresc. Catei de apartament, de curte, vagabonzi… Ei au fost o constanta in viata mea si nu contenesc sa ma uimeasca din timp in timp cu gesturile prin care imi daruiesc sensibilitatea, devotamentul, iubirea inimioarelor lor. Neconditionat.
Am o catelusa a mea, de 12 ani si spun atat: ea m-a ales pe mine iar eu am crescut-o ca pe o sora mai mica a fiicei mele. Asa le si prezint celor ce-mi calca pragul, la pachet: fetele mele!
Buna dimineata din aburii primei cafele- cea mai buna intotdeauna.
Alice imi amintesc zamband povestea cu cainii- am zambit si atunci, la vremea ei. Se spune ca un caine te simte iar cei doi au stiut de la bun inceput ca ai un suflet mare, in care isi vor gasi si ei un locusor. Asa cum simt ca si noi avem un locusor in sufletul tau mare, frumos si atat de indragostit.
Of mai Alice
Of, ce bun-a fost cafeaua. Si tastele astea s-au blocat tititititi… Nu am aer, trebuie sa ies sa vad oameni, caini, pisici sa vad cate ceva, pe cineva. E cald, cu vant de dor…