De ce nu ne luam concediu de maternitate
M-am intalnit ieri cu o doamna draguta si am vorbit cu ea despre cat de putin am stat, amandoua, in concediu de maternitate. “M-au chemat inapoi de la firma”, mi-a spus ea. “Incepeam un proiect important”, am zis eu.
In ziua in care am nascut-o pe Ilona am primit propunerea sa conduc si sa creez o noua revista. Stateam in sala de nasteri si, dupa cateva ore bune de travaliu, tocmai capatasem o anestezie epidurala de pe urma careia ma simteam plutitoare si nespus de curajoasa. Atunci am primit telefonul care mi-a schimbat viata si asa s-a facut ca am nascut cu gandul la noul meu job. Cand Ilona avea doar zece zile, m-am dus la prima sedinta de redactie. Oricum, fusesem la serviciu, la ziarul la care lucrasem, pana in ziua dinaintea nasterii.
Cand l-am nascut pe Victor am facut la fel. Am mers la serviciu pana in ultima zi de sarcina si apoi am stat acasa cu el inca trei saptamani. Dupa care m-am intors la birou.
Din povestile mele rezulta, la prima vedere, un devotament neconditionat fata de profesie. Din faptele mele reiese aproape fara echivoc faptul ca am asezat cariera inaintea conditiei mele de mama. Ca am ingrijit mai cu foc revistele decat copiii. Dar ieri, cand povesteam despre toate intamplarile astea si incercam sa fiu onesta, si nu spectaculoasa, mi-am dat seama ca, de fapt, nu am avut de ales.
Ma uit in jur si vad ca raman acasa, dupa ce nasc – mai multa vreme, cu lunile, cu anii – nu neaparat cele care stiu sa fie mame bune, nu obligatoriu femeile care isi iubesc mai mult copiii decat cele care se intorc la slujba, ci acelea care nu au joburi de care sa depinda bunastarea familiei, rasfatatele pe care le intretin barbatii sau cele care oricum, isi urasc locul de munca. Eu nu am cunoscut nicio femeie instarita si cu o situatie echilibrata financiar, cu un loc de munca decent si in care dreptul la concediu bine platit sa faca parte din politica companiei, care sa vrea cu orice chip sa se intoarca la serviciu lasand acasa un prunc de mai putin de o luna, cum am facut eu, si-atatea alte femei. Dar eu am lucrat mereu pe salarii mici in cartea de munca, asa cum e aproape pretutindeni in tara asta, si banii mi i-am castigat scriind mult, muncind mult, ca sa capat drepturi de autor. Drept e ca nici nu am lucrat vreodata intr-un loc in care sa nu-mi fie teama ca, la intoarcerea din concediul de maternitate (platit odinioara cu 80% din mai-nimicul de pe cartea de munca) nu o sa ma trezesc ca nu mai am slujba deloc.
Stiu sigur ca as fi vrut si as vrea sa stau mai mult cu copiii mei, asa cum orice femeie intreaga la cap ar vrea. Dar, intr-o lume a supravietuirii, nu-si permit luxul si bucuria asta decat ori cele care de la bun inceput s-au declarat neajutorate si n-au muncit decat atunci cand au avut cate-un zvac creativ care le-a trecut repede – si sotul cu salariu mare, cazut in adoratie, le-a indemnat sa renunte la orice le-ar putea tulbura linistea sufletului lor delicat si fragil si sa se dedice copiilor, daca asta nu le angoaseaza prea tare-, ori acelea care oricum nu stiau sa faca mai nimic, si, decat somere, mai bine in concediu, ori cele putine, rare, geniale sau descurcarete, care au muncit indeajuns si cu folos inainte, in asa fel, incat sa poata sta linistite acasa un an, doi, fara sa se teama ca, intr-o zi, vor ramane fara bani de pampersi.
Eu cred ca orice femeie ar vrea sa stea cat de mult cu copiii ei, dar ca, uneori, viata ne ia pe sus si ne obliga sa fim altceva decat ne cere sufletul. Si ca noi, femeile, ca niste fiinte uimitoare, speciale, ciudate, ne ducem toate poverile cu zambetul pe buze si descalcim itele unui destin pe care nu l-am tesut noi, doar l-am facut se fie cat mai frumos pentru cei pe care ii nastem, ii renastem, ii iubim, ii fericim.
Comentarii
79 Comentarii la “De ce nu ne luam concediu de maternitate”Spune-ti parerea
-
-
Invitati speciali
-
am stat cu baiatul acasa 2 ani asta pentru ca mi am dorit sa mi vad copilul crescand, vorbind etc. salariul era mai mic asa ca nu am avut nici un motiv sa plec la munca
Ai dreptate insa cred ca un bebe merita orice sacrificiu chiar si sa piezi o marire in grad sau orice sacrificiu pe lumea asta. Mi se pare un pic deplasat sa lasi un bebe mic acasa doar pt ca te-au sunat de la munca ca se intampla ceva extraordinar si tui trebuie sa fii acolo. Nu stiu daca merita atatea sacrificii cariera pentru ca in final s-a dovedit ca parintii care sunt mult prea ocupati cu altele decat cu copii lor au parte de niste copii frustrati sau care ajung sa faca cine stie ce tampenii pt ca nu au parte de suficienta dragoste parinteasca atat cat ar avea nevoie. Si oare merita ca peste cativa ani sa avem un copil care sa se drogheze sau care sa fuga de acasa sau cine mai stie ce sa faca doar pentru ca vrem sa ne pastram job-ul?
Punctul tau de vedere este extrem de subiectiv.
Eu am o meserie pe care o iubesc si, totusi, am preferat sa imi cresc copilasul, desi salariul sotului nu este suficient pt o viata lipsita de griji financiare.
Povestea mea : cand copilul avea 8 luni, m-am intors la serviciu. Dar bebelusul meu s-a imbolnavit de dubla pneumonie, sub ingrijirea persoanei de acasa.
Am demisionat si am revenit langa copilul meu, hotarata sa nu-l mai las in grija nimanui.
Pt unele femei, copiii sunt darul cel mai de pret.
In incheiere: este mult mai usor sa te duci la un serviciu care iti place, sa discuti ori sa glumesti cu adultii din jur si sa lasi ingrijirea pruncilor tai in mainile altora. Scurta perioada in care am lucrat dupa ce am nascut, mie mi-a placut f tare ; imi placea munca mea, castigam bani de pe urma ei, iar copilul era pe maini bune, credeam eu….
Sper ca ai inteles ca motivele unei mame de a ramane acasa sa-si creasca pruncul, pot fi si altele decat cele enumerate de tine.
Imi pare rau pentru femeile care trebuie sa mearga la serviciu pentru a-si simti demnitatea, a-si exprima personalitatea si a nu deveni sterse si blazate. Consider ca cine are posibilitatea unei decente financiare (fara haine de firma si carucioare ce trezesc invidia prietenelor), trebuie sa investeasca in copilul sau!
In timp ce deveniti mari femei de cariera, scrieti-va undeva, intr-un jurnal, de aceasta perioada, ca sa puteti reciti atunci cind copilul are crize de personalitate, e indisciplinat si neascultator, trece de 25 ani si inca tot ia decizii care va dau dureri de cap.Pentru ca de fapt, cine sa-l fi invatat sa discearna binele de rau, ia decizii corecte? Bona?!
Imi pare rau pt. tine Alice ca a trebuit sa te intorci la munca si inca asa, imediat, in cazul meu, am veniturile declarate pe cartea de munca, si, acum cand se iau 80% cred ca o sa stau nu stiu daca 2 ani, dar un an sigur voi sta.
Tie nu ti-e frica totusi sa spui ca ai salariu mult mai mic trecut pe CM decat cel real? Ce or sa spuna sefii tai daca iti citesc articolul? Mai ales ca esti cunoscuta, si nu un blogger oarecare. Sau te referi la faptul ca esti platita la articol, la volumul de munca, la publicatie, deci nu ca un salariat obisnuit care sta la program 8-10 ore pe zi?
La tonul articolului – si pe gustul meu, un strop cam prea virulent pentru o tema atat de delicata – cred ca raspunsul Alinei (August 19, 2009 at 13:54) este indreptatit: prea multe etichete, prea iute sarit la a judeca pe cele
care au ales o alta cale (vezi mai ales paragraful penultim de care multe ne-am poticnit).
Poate de aceea imi pare prea dur tonul, pentru ca am norocul sa locuiesc intr-o tara foarte calma, rece (ar spune altii – cu oameni discreti, care nu se baga in viata altora nechemati si “volubili”, as spune eu ). Dar si aici, aceste dispute sunt vesnice: “mama-cioara”, care aleg / trebuie sa continue munca, chiar part-time, versus “managera de familie”, care se dedica doar copiilor, casei, poate si sotului
si eventual mai face munca voluntara ca sa mai iasa din rutina si sa castige respect de sine.
Cred in libertatea de alegere a fiecareia si in sentimentului de pierdere, oricare ar fi decizia. Respect alegerea fiecareia: ce e bun pentru mine, nu e bun pentru alta mama sau alt parinte. Important e sa-si gaseasca echilibrul si bucuria prin decizia luata, sa aiba resursele (emotional, timp, bani) sa-si creasca copilul asa cum stie si poate mai bine.
Vorbesc aici din perspectiva mamicii cu experienta.
si o cariera frumoasa, spun eu, o casa draguta… Si o mare dilema: ce sa fac din ianuarie, cand vine al doilea copil? Legal as avea 4 luni…
Am un sot minunat (roman, FYI), un baietel desavarsit
Dupa primul m-am intros la job partial (60% dupa 9 luni; N.B. Am incercat o luna de 50% dupa 5 luni, dar mi s-a rupt sufletul!) In versiunea asta jobul a devenit mai putin ‘glorios’ ca taskuri – insa savurez timpul cu minunea mea.
Dar acasa e mai greu!
Eu asa vad, ca este enorm de mult mai greu sa cresti copii, sa ai grija de casa, fata de a te lupta cu proiectele, echipa, deadline-uri… Am un respect deosebit pentru cele care stau acasa sa-si creasca copiii! Stiu ce frustranta e o zi in care “doar” te-ai ocupat de micut si ai facurt ceva ordine prin casa – si parca tot nu se vede! Da, te bucura orice prostiuta de-a micului dictator care nu cunoaste “program” – dar nu ai respectul evident primit pentru munca “la servici” – ci trebuie sa ti-l cauti, sa-l recreezi zilnic, sa nu-l uiti…
Primii 3 ani sunt esentiali pentru dezvoltarea copilului (nu sunt ’7 ani de acasa’
, sunt doar 3, in care se pun bazele pentru tot, spun studiile) si vreau sa am curajul sa las tot ce mi-e drag profesional (sau sa aman?) si sa fiu mamica 100%, cat de buna pot fi eu. Si zilnic iau hotararea asta in cap si tot imi e frica…
Sunt decizii atat de intime, conjuncturi atat de diferite… Nu am sa judec pe nimeni pentru ele. Dar refuz sa cred ca suntem victime si “obligate” (in cele mai multe situatii) – ci _luam decizii_. Totul e sa nu ne uitam inapoi indoite: “ce-ar fi fost daca…?” si sa nu-i ponegrim pe ceilalti care au ales altfel.
Asta cred eu.
Pe masura ce parcurgeam articolul am avut din ce in ce mai puternic sentimentul ca citesc discursul unui om care incearca sa se disculpe, incoltit de remuscari, si sa arunce vina din carca lui pentru o decizie care ii apartine exclusiv.
Mi se pare, Alice, ca tu iti pui singura semne de intrebare iar prin acest articol nu faci decat sa incerci sa te justifici.
Nu cred in sintagme de genul “am fost obligat”, “n-am avut de ales”, “asa a vrut destinul”.
Cred in schimb in oamenii puternici care isi fac destinul cu propriul cap si propriile maini. Si care isi asuma alegerile pe care le-au facut.
Si eu muncesc, si am stat relativ putin acasa cu copiii (aproximativ un an cu fiecare), si muncesc pentru ca imi place, nu pentru ca nu am de ales. Sunt si mama, dar sunt si o entitate in afara maternitatii, care are propriile pasiuni si pe care si le asuma.
Sunt convinsa ca exista femei croite pentru a creste copii. Care fac asta din toata inima, cu pasiune, asa cum artistii creaza. Daca nu le putem intelege pasiunea este pentru ca noi suntem orbi, nu pentru ca ea n-ar exista.
Nu toate mamele care aleg sa stea acasa cu copilul intra in tiparele “rasfatata”, “puturoasa”, “nepriceputa”. Sunt si din acestea, dar sunt si altele, iar cu ele ai fost nedreapta.
Justificarea “am nevoie de bani ca sa-mi cresc copiii” nu sta in picioare la modul absolut.
Un copil poate creste si fara masinuta electrica sau haine de mare firma. Daca tot ce vrei este sa-l cresti singura, fara ajutor, o cocioaba la tara si o gradina cu legume v-ar fi de ajuns.
Dar tu spui ca ai luat decizia de a accepta un nou job inainte chiar ca Ilona sa se nasca. Mi se pare ca ai ales inainte de a avea alternative, nu ai dat nicio sansa maternitatii.
Dupa o luna de stat acasa cu bebelusul tau s-ar fi putut ca decizia ta sa fie alta.
In orice caz, alegerea iti apartine. In contextul dat, evident, dar pana la urma e doar a ta. Impaca-te cu ea, cu tine, si mergi mai departe.
Dar cand trebuie sa iti cresti singura copilul iar pe cartea de munca salariul e minuscul, ce faci, mai alegi sa stai acasa si sa dai o sansa maternitatii?
Aici nu e vorba de lucruri scumpe sau de firma, discutia a deviat de neinteles.
Banii sunt necesari si importanti, da, e nevoie de ei ca sa ne crestem copiii!
Iar cele care stau acasa sa isi creasca singure bebelusii, consider ca sunt mai norocoase, chiar daca ele nu percep asa lucrurile.
In aceste conditii vin si eu si ma intreb: daca esti o persoana educata, calculata, cerebrala, de ce faci un copil, ba chiar doi cand stii din start ca nu vei avea timp pentru ei? De ce nu amani momentul pentru o perioada cand vei avea mai multa disponibilitate?
Intr-adevar, cresterea unui copil costa bani. Dar daca a face bani pentru copil devine scopul in sine, in locul timpului petrecut impreuna, atunci apare firesc intrebarea “de ce te-ai decis sa faci un copil?” Doar ca sa-ti poarte numele mai departe?
Si mai mult, daca TU nu ai timp pentru copiii tai (si eventual te mustra constiinta), de ce trebuie sa le desconsideri automat pe cele care au?
Articolul in sine n-ar fi o mare nenorocire daca nu ar arunca mamele casnice intr-o lumina neplacuta. Pe care foarte multe nu o merita.
Si, da, ele sunt mai norocoase, pentru ca au oportunitatea de a dezvolta o relatie minunata cu prichindelul. Dar daca isi inchipuie cineva ca e floare la ureche sa cresti si sa educi in fiecare zi un copil (ca sa nu mai zic de mai multi), atunci habar nu are despre ce vorbeste.
Hai, hai, ca deja o luati razna. Ati pornit-o pe aratura asa ala-n dala. Este o exagerare voita deja si total deplasata. Daca stati acasa si asa ganditi, atunci vai de educatia pe care o primesc copii vostri. Chiar stati degeaba cu ei. Hai la munca cu voi ca sunteti prea odihnite
).
Moi, corect spus (din pacate)!
Eu sunt una din mamicile care s-au intors foarte devreme la servici. Fetita mea avea 2 luni cand sotul meu a intrat in concediu de paternitate. Am procedat astfel in primul rand din motive financiare. Sotul meu avea un salariu de tot rasul si nu ne-am fi descurcat sub nicio forma, mai ales ca eu am prins perioada cand nu se mai dadeau 80% din salariu ci cele 8 milioane. Eee, daca s-ar fi dat 80% as fi ramas eu acasa fara discutie. Si desi mi-am lasat copilul pe cele mai bune maini posibil, tot ma doare sufletul ca nu m-am putut bucura de ea la maxim. Am jurat ca daca va fi sa mai avem un bebe, de data asta voi ramane eu cu el.
Ca multe alte anormalitati in Ro, atitudinea parentala fiind, in general, sub orice critica, s-a impregnat de o vreme in mintea oamenilor ideea ca o mama casnica ar fi ori o rasfatata ori o ratata. Ceea ce e incorect. Cineva care isi petrece tot timpul cu copiii este de apreciat, chiar si in cazul
ca nu are probleme financiare. Si bineinteles cu mult mai mult cand renunta la o cariera sau infrunta adversitati financiare.
Simplu – rolul de mama nu se incheie la cateva luni dupa nastere. Pruncul are nevoie de apropierea mamei in primii ani de viata mai mult decat orice. Responsabilitatea nu e deloc usoara, sacrificiile sunt mari, in multe situatii, revenirea la job pare de preferat.
Sunt situatii in care, intr-adevar e practic imposibil pentru o mama sa ramana acasa. Dar carierismul in Ro fiind deja o moda, cine se intoarce repede la un job pe motive financiare, sa se intrebe cu maxima sinceritate daca nu e de fapt un pretext.
In orice caz, tot respectul pentru orice mama.
Vreau doar sa va spun ca mi-as dori sa citit mai cu atentie articolul. Sa nu cititi cu intreruperi si sa va ganditit mereu la ceea ce ganditi VOI pentru ca o sa rezulte o varza din tot. Sa cititi de la A-Z INCERCAND sa intelegeti ceea ce a vrut autoarea sa scrie. Nu cred ca o femeie normala la cap poate sa conteste ca ceea ce a scris nu este adevarat. Ca nu coicide cu parerile voastre, asta e altceva. Ea este ea si voi sunteti voi si normal opiniile sunt diferite. Cu ce drept sa judeci pe cineva doar ca nu gandeste asemenei tie???
Iar pe autoare as intreba-o: La ce bun tot? Si eu personal am inteles de unde a pornit. Vroiai sa gasesti intr-un fel o scuza pentru nemultumirile tale. Ti-ai dori din tot sufletul sa stai acasa cu ei dar nu poti si cauti cumva sa-ti alini supararile si crezi ca poate alegerea ta nu este cea mai buna. Eu cred ca este. Si sa nu uiti vorba Nu se poate si cu mandra si cu draga. Tu ai facut o alegere, mergi pana la capat. Ai o viata intreaga sa fii langa ei, sa le indrumi pasii si sa ai grija de ei. Cei 2 ani nu ti-ar fi dat siguranta ca o sa reusesti in a fi o mama buna. Dupa 2 ani tot ar fi trebuit sa pleci. Plus confortul material ca decat sa stati acasa si sa plangeti: ei ca n-au ce le trebuie si tu ca n-ai ce le oferi mai bine asa. Nu o sa fie prima si nici ultima data cand o sa fi pusa in situatia asta. mereu va trebui sa alegi intre cariera si copii, intre familie si viata de jurnalist. Este munca ta, este viata ta este tot ce ti-ai dorit. Sa incerci cat poti sa le balansezi si sa le faci bine pe amandoua. Nu cauta scuze… nu o sa le gasesti aici. O sa le gasesti in viata pe viitor, orice decizie de azi isi are urmarile 10 ani de acum in colo. Sa nu te simti vinovata niciodata pentru deciziile tale, sa crezi mereu in ele. Success
Iar VOUA v-as spune inca o data sa cititi mai atent pe viitor. Deciziile sunt proprii si personale si nu le comentam. Cat despre femeile rasfatate si suportate financiar, ooo sunt destule si intr-adevar copilul este o scuza buna de a te substrage de la ceva ce nu iti place. Dar niciodata nu s-a vrut sa se spuna ca TOATE FEMEILE care stau acasa in CIC sunt rasfatate, plictisite sau suportate financiar.
O noapte buna tuturor
Doamnelor, a fost o zi lunga si grea. Va spun noapte buna si-mi cer iertare, onest si din suflet, tuturor mamicilor pe care le-am suparat. Le multumesc prietenelor mele care au sarit sa ma apere. Va multumesc cu adevarat, si eu sunt fragila, si vin aici cu sufletul, nu fac business, asa ca-mi pasa, si am nevoie sa intind mana si sa mi-o prinda cineva. Am primit si ocari si cuvinte urate, asta ca sa va informez cinstit, dar pe acelea le-am sters din prima fiindca nu-i loc aici de mizerii, doar de polemici, preferabil cordiale, dar daca nu se poate, macar decente. Cum spuneam, a fost o zi lunga si grea… Sa ne odihnim, asadar. Si sa ne recitim cu bine. Noapte buna.
Alice, pentru ca iubesti latina mai mult ca orice alta limba ” vie ”
) iata un proverb : ” amore more ore re, probantur amicitie “. Noapte linistita si o zi frumoasa maine, mamici si viitoare mamici 
.
Alice, nu mai “feminiza” te rog tematica
De ce sa nu fie posibil sa stea si barbatii in CIC? Sau e la alegere si in RO? Aici trebuie batuta saua, nu derutate “purtatoarele vesnice de decizii”. Si tatii trebuie sa fie pusi sa decida.
Nu trebuie sa se simta nimeni jignit de cea ce a scris Alice.
Eu ma consider o rasfatata a sortii pentru faptul ca il am pe pitic, m-am intors la serviciu cand piti avea 2 luni si nu am parinti sau socrii. L-am lasat cu BONA. Si Dumnezeu mi-a trimis o femeie cumsecade, care il iubeste si ingrijeste exemplar si care a beneficiat de primul zambet constient al puiului meu, care a observat primul dintishor si care a fost “prima” in multe din viata lui. Nu ma conside “sacrificata” pe altarul familiei si nici nu ma simt prost ca am ales sa muncesc pentru sporirea confortului material, pentru mentinerea standardului de viata cu care eram obisnuita si la care am acces destul de greu(si nu pentru subzistenta), dar daca am avut pretentia ca in viata sa fiu tratata ca o femeie libera, independenta si emancipata a fost corect sa platesc si pretul pentru asta. cam mare ce-i drept, dar alegerile in viata le facem in deplina cunostinta de cauza.
Am avut momente in care mi-am urat sotul (munceste si castiga la fel ca mine), in subconstient l-am invinuit un pic ca nu poate sustine el totul, am invidiat mamele care stateau acasa cu pruncii lor, constienta ca poate multe din ele numarau la sange banutii de pampers sau lapte praf sau care ar fi vrut schema privata de vaccinare si nu si-o permiteau, etc. , vorbesc de anul 2007 si 2008, cu faimosii 600 ron indemnizatie.
in oricare tabara m-as fi aflat, nu m-as fi simtit judecata nici de articol, nici de comentarii, m-am judecat eu destul pentru alegerea mea si recunosc ca singura frustare din viata mea este ca nu am ramas acasa cu fiul meu.
ca de la mama la viitoare mama ( adica eu
) nu iti pare rau ca bona a fost prima care a vazut primul dintisor sau alte lucruri minunate din viata unui bebe?
nici eu nu am parintii sau socrii aproape, si mi-e groaznic de frica de straini. de aceea te intreb
mersi
si da am un copil si stau si acasa cu el…fac tot ce pot si cred ca reusesc sa fiu o mama buna! nu perfecta, dar buna:)
Te pup Alice
te-au disecat azi pe DC
Te apreciez si sunt total de acord cu cele pe care le cugeti! Te pup si doresc sa citesc, tot la fel, subiecte de suflet si sincere! Asta este parerea ta si o apreciez!
eu nu sunt mama. si sunt in strainatate dar nu cu “contract de mariaj” cum spuneau unele fete pe aici, ci pentru ca asa s-a intamplat ca sa ma indragostesc in timpul ultimului an de studiu de sotul meu care e din strainatate. si am schimbat tara si mentalitate si tot. noroc ca stiam limba bine cand m am mutat aici.
si nu mi am gasit de lucru de la inceput pt ca nimeni nu astepta pe cineva din romania sa-i dea direct o slujba. si la inceput nu mi am gasit de lucru pt ca toti credeau ca “a clar e tanara vrea copii, n are rost sa o angajam ca numai platim”. si stand eu asa pe acasa le vedeam pe femeile care se plimbau unele fericite altele mai putin cu copiii in fiecare dimineata. aici se sta pe acasa din mai multe motive: nu ai cu cine sa lasi copilul- bunicul bunica nu sunt ca bunicii din romania, 2. nu ai de lucru pt ca nici pe aici nu e situatia prea roz cum se crede in romania de strainatate, 3 pentru unele, rasfatatele e intra adevar o mare ocazie sa stea acasa cu copiii – un mare prilej pt care trebuie sa fi recunoscatoare. Apoi mai vin alte motive: cand ai stat multi ani acasa e mai greu sa reiei totul pt ca sefii gandesc “a e numai maama”.
intre timp mi am gasit de lucru dar nu va spun de cate ori am fost intrebata in interviuri? si aveti intentia sa faceti copii? clar o intrebare total la nelocul ei la care am raspuns inocent “de ce doriti sa-mi faceti DVs unul?”
am citit mai sus ca mai nou “trebuie anuntat cand vrei sa faci copii”!! Nici nu as lua serios aceasta “regula interna”, nu trebuie nimeni sa stie chestia asta, nu?
Alice NU pot sa intru pe blogul tau…s a intamplat ceva? ajutor:)
Raluca
sunt curioasa eu unde ‘ma incadrez’…so, le iau in ordinea importantei: 1.stau acasa 2 ani ptr ca-mi ador copilul si momentele pretioase de acum nu mi le da NIMENI inapoi! si mai subliniez ca mi-am dorit sa alaptez cat de mult pot, am reusit un an si o luna,si nu-mi spuneti as fi reusit sa fac asta si daca ma duceam inapoi la job dupa o saptamana/o luna, etc.. 2. am un serviciu ‘de lux, in slujba statului roman, pe care stat roman il doare undeva ce si cat pot eu sa fac pentru el’, desi teoretic imi place ce fac..(pun ghilimele ptr ca sunt furioasa si ca sa subliniez ca nu e de bine ce spun acolo), ca doar lupt pentru siguranta si securitate, a noastra a tuturor, dar care ma plateste la limita supravietuirii; 3. am un sot minunat si 100% deciat familiei noastre, care ne adora si care munceste pentru casa mai mult ca mine, incepand cu curatenie si taerminand cu mancare si prajituri:))si apoi ne si plimba pe unde vrem!(da, sunt o norocoasa si o fericita!) 4.niciodata nu mi-a sugerat cand sa incep serviciul,este strict decizia mea ce fac, si nici intretinuta de el nu sunt, avem venituri similare, poate eu as castiga mai mult decat el daca m-as intoarce la serviciu..si el, la fel de lucrator public, respectiv pompier…5.desi avem norocul de a avea parintii alaturi de noi, nu sarim in sus la ideea ca eu sa ma reintorc la munca, ptr ca ar avea cine sa stea cu baietelul…6.ca v-am plictisit prea mult:)) am toate avantajele, s-ar putea spune, nu-i asa?..si totusi, eu nu ma intorc la serviciu pana in ziua dictata de lege, cand va implini puiul meu 2 ani!e prea important pentru copilul meu sa-i fiu alaturi acum, cand descopera lumea…asta e decizia mea!
Eu sunt fff fericita ca nu am avut nimic de pierdut la servici (in afara de niste bani) in momentul in care am stat 2 ani acasa! Si voi mai sta pentru fiecare copil pe care il voi naste!
Cei 2 ani din viata mea si a copilului au fost de 1000 de ori mai plini decit toti cei traiti la munca!!!
Doamnelor ,
Sa incheiem seara in armonie ! Indiferent de tipul de femeie care sunteti , de cariera , cu slujba la stat, cu contract la patron , cu “contract de mariage” in strainatate ,fara contract dar la o superba intelegere cu sotul ,
sa fim de acord cu toate ca profesia de mama este PE VIATA .De pe aceasta functie nu aveti dreptul la concediu de odihna , la zilele libere , la concediu medical si nici macar la pensie.Suntem angajate pina inchidem ochii …
Interesant articol…interesante comentarii…
Cu siguranta sunt diferite situatii si fiecare dintre noi a ales sa stea acasa cu bebelusul(bebelusii) in functie de posibilitati,de cele mai multe ori grija zilei de maine trimitandu-ne inapoi la munca mai devreme de cat am fi vrut…
Oricare ar fi alegerea facuta, cred ca nimeni nu ar trebui sa fie judecat sau sa se simta vinovat,caci sunt sigura ca mai presus de orice,fiecare a pus bunastarea familiei si a micutului(micutei).Celor care au avut posibilitatea sa stea acasa…cata fericire trebuie sa va aduca momentele petrecute cu BB,sa-i urmariti fiecare miscare 24/7
Celor care au trebuit sa mearga inapoi la munca mai devreme decat ar fi vrut…cata multumire sufleteasca trebuie sa va aduca gandul ca o sa puteti sa-i oferiti micutului(micutei) mai mult decat ati fi facut-o daca stateati acasa…
Oricare ar fi alegerea…toata stima pentru curajul si puterea supranaturala de care dati dovada in fiecare zi MAMELOR DRAGI!
Alice draga,
Asistam azi la ” GILCEAVA ZEITELOR DIN OLIMP !!!!”
Cam multe frustrari pe-aici!
Alice,
Sunt inconjurata de cuvintele tale…tocmai am termiant de citit Noi suntem zeite si am revenit cu drag la coffeechat.ro dupa o scurta pauza. Nu ca nu as vrea sa te citesc mereu, dar muncesc mult si agitat. Astazi am intrat in saptamana 34, mai am un pic si nasc, dar ritmul ametitor dintr-o agentie de PR nu imi da voie sa respir. Stau cam greu in scaun 9 ore pe zi, ca bebe imi da picioare in stomac si ma gandesc cu jind la 4 Septembrie, ultima zi de munca.
Topicul de azi m-a dat gata pentru ca si eu voi fi una dintre acele mamici care se va intoarce repede la munca. Londra e un oras scump, concediul de materninate, dupa cum prevede legea e foarte prost platit. Dupa 6 saptamani de plata 90% din salariu, ti se mai acroda 33 de saptamani cu 120 de lire pe saptamana impozabili, ceea ce teoretic nu acopera partea mea de plata a chiriei. Si te trezesti ca tu, account manager ajungi sa ceri ajutor social la primaria sectorului de unde apartii si iti faci probleme ca nu vei avea cu ce sa-ti platesti chiria. Sigur ca mi-as dori sa stau cu bb cat mai mult acasa…mai ales ca e primul copil si sigur ca visez ca voi gasi destul de multa munca freelancing, mai ales la partea de scris articole, incat sa nu mai trebuiasca sa ma intorc in aceasta companie. Mi-as dori sa cred ca in cateva luni se va ivi sansa salvatoare care sa-mi ofera flexiblitatea necesara de a-mi creste copilul in liniste. Pentru ca aici nu am nici sprijinul mamei, iar gradinita si bona sunt atat de scumpe incat nu pot visa ca imi voi permite acest lux. Mai adaugam la asta faptul ca iubitul meu e inca student si formula ar fi completa.
De aceea e bine, cum spui si tu, sa nu judecam si sa nu condamnam pe cele care se intorc la munca devreme. Sunt ferm convinsa ca majoritatea au inima grea si ca si-ar dori sa aiba o alternativa.
Voi cele care o acuzati pe Alice ca a jignit unele mamici, ar trebui sa va ganditi ca un om nobil, asa cum e ea, nu ar putea jigni mamicile care stau acasa cu puii lor.
“Ma uit in jur si vad ca raman acasa, dupa ce nasc – mai multa vreme, cu lunile, cu anii – nu neaparat cele care stiu sa fie mame bune, nu obligatoriu femeile care isi iubesc mai mult copiii decat cele care se intorc la slujba, ci acelea care nu au joburi de care sa depinda bunastarea familiei, rasfatatele pe care le intretin barbatii sau cele care oricum, isi urasc locul de munca. ”
…ei, uite ca eu care sunt medic si cadru universitar si care pana sa-mi intemeiez o familie nu vedeam in fata ochilor nimic altceva decat munca mea nobila, pacientii si studentii mei; care imi doream sa merg la serviciu sa-mi fac treaba pana in ultima zi a sarcinii, dar ca sa nu o pierd am fost nevoita sa stau in spital o luna si jumatate, apoi tintuita la pat si apoi sa nasc oricum la numai 30 de saptamani; care nu am mama sau soacra capabile a-mi ingriji copilul in lipsa si trebuie sa caut solutia unui ajutor strain (da, si asta poate fi un lux!)-eu ma simt foarte jignita!
Draga Natalia, tu care esti medic si cadru universitar si ai o munca nobila, pacienti si studenti…, ai fi putut sa alegi alt citat, sa-l iei tot asa, cu copy-paste… “ori cele putine, rare, geniale sau descurcarete, care au muncit indeajuns si cu folos inainte, in asa fel, incat sa poata sta linistite acasa un an, doi, fara sa se teama ca, intr-o zi, vor ramane fara bani de pampersi. Eu cred ca orice femeie ar vrea sa stea cat de mult cu copiii ei, dar ca, uneori, viata ne ia pe sus si ne obliga sa fim altceva decat ne cere sufletul.” Dar tu ai facut singura o alegere, ai luat un fragment din text care sa te jigneasca si e dreptul tau sa te simti jignita – desi scrii clar ca tu nu esti fara job, nici intretinuta, nici nu-ti urasti locul de munca, dimpotriva…,- desi puteai sa te regasesti in altul si sa te simti mandra.
Alice, cum nu ma consider nici geniala nici descurcareata si nici nu cred ca pana la momentul nasterii ma realizasem complet profesional (stii bine ca intotdeauna exista loc de urcat), nu m-am regasit in “categoria” de care ar trebui sa fiu mandra. Iar in profesia ta, ca si intr-a mea, fiecare cuvant conteaza si…responsabilizeaza, fie ca e in context fie ca e scos din el.
Dar insist…hai sa discutam si problema lasarii copilului in grija altcuiva cand mergem inapoi la serviciu! Exista o solutie universala? (sigur nu!). Bunici, bona, cresa, gradinita?…Aici care e luxul? Unde e norocul, avantajul si dezavantajul? Unde gresim si unde procedam corect?
Nu exista reguli, Natalia. Exista insa ierarhii… Bunicii sunt optiunea dintai, pentru ca scrie pretutindeni ca persoana care ramane cu copilul in grija trebuie, inainte de toate, sa il iubeasca. Ca intre pregatire profesionala si iubire trebuie sa alegem iubirea drept criteriu primordial de selectie. Dupa bunici vine varianta bonei, care trebuie aleasa cu grija, cu recomandari si supravegheata indeaproape la inceput… Varianta cresa e pe ultimul loc, pentru ca cei mici sunt foarte sensibili, iau multe boli… Eu vorbesc din experienta mea si din ce am citit in revistele de specialitate. Eu nu am avut optiunea bunici, asa ca am trecut la cea de-a doua posibilitate si am selectat bone… Din greu. Si, dupa ce le-am angajat, le-am lasat reportofoane in toata casa. Daca as fi avut camere de filmat as fi facut si asta. Nu stiu daca e corect, sau frumos, sau nu e, – mi-e putin rusine ca am facut asta…- dar numai asa m-am linistit, auzind ca si dupa ce plec din casa e totul in regula. Nu e niciun lux, si niciun pas gresit sau corect… Facem cum putem, fiecare ,si sunt sigura ca toti ne straduim sa fie cat mai bine.
Acum copiii mei nu mai au bona permanenta, am renuntat anul trecut la ea, cand Ilona a mers la scoala si Victor la grupa mijlocie, dar din iarna vom avea din nou una. Nu stiu daca eu am procedat corect, dar nu am avut de ales. Sau, intre variantele de alegere, am ales cum am stiut si eu, cum am putut, cum mi-am permis, cum am gandit eu.
Hm, interesant articol. Cam amar dar am vazut ca ulterior l-a indulcit Alice:). Nici eu nu ma incadrez in vreuna din categoriile enumerate, dar nu ma simt jignita, a fost o evidenta generalizare pripita in cele scrise dar fiecare stie de ce si cum a facut anumite alegeri si nu cred ca trebuie sa se simta prost. Eu spre exemplu, sunt profesoara care castiga tot cam atat in concediul de ingrijire copil cat castiga si la serviciu. Cu 7 ani vechime, gradul II, dirigentie si salariu de merit am ajuns la fabulosul salariu de 1200 de lei lunar. Da, fac evaziune fiscala cam 3 luni pe an, in preajma bacalaureatului, cand am elevi care vin la pregatire si atunci, in acele 3 luni, veniturile mele se rotunjesc tot fabulos cu aproximativ 500 de lei lunar…ooo, de-ar fi bacalaureat mai des:). Multi imi spun:” da’ stii limbi straine, ai DALF, ai Cambridge, stii lucra pe computer etc., de ce nu-ti gasesti altceva?” Si aici intervine slabiciunea mea cea mare, si anume slabiciunea de a-mi iubi meseria, pur si simplu imi place sa predau, sa explic, sa vad ca se lumineaza fetzele elevilor cand inteleg ceva…asta m-a pierdut pe mine si m-a impiedicat sa castig ca lumea:))). Niciodata n-o sa-i inteleg pe asa zisii profesori care gandesc:”pentru salariul asta meschin, n-are rost sa ma strofoc sa-mi fac meseria cum trebuie”. Salariul e una (si da, il injur destul pentru pipernicia lui), vocatia e alta. Ei, dar prea m-am lungit pe tema asta si m-am umflat in pene de parca as fi singurul om care-si iubeste profesia:)). Cert este ca totusi imi prinde bine aceasta pauza pe care o am datorita bebelusei mele, savurez fiecare clipa petrecuta cu ea. Nu voi sta 2 ani pentru ca ar insemna sa ma intorc din aprilie la scoala si ar fi bulversant pentru elevi, asa ca voi sta doar un an jumatate in concediu. A, intretinuta nu sunt, ca sotul meu e inca student in ultimul an:). Vacanta asta n-am fost nicaieri, nicio excursie mica macar, nimic, dar a fost cea mai frumoasa vacanta de pana acum, amandoi stand nas in nas cu fetitza si mirandu-ne in primul rand de cat e de frumoasa (si laudandu-ne reciproc pentru asa realizare:)) si de cate lucruri noi face aproape zilnic. Unii ma intreaba daca nu ma intorc de acum, din septembrie la serviciu. Pai motivele minore ar fi: castig tot atat stand acasa, nu dispun de ajutoare gen bunici apti sa ingrijeasca un copil, alaptez exclusiv si am de gand sa continuu cam pana la inceputul lui noiembrie. Motivul major ar fi: nu ma pot desprinde de iubita mea bebelusa. Chiar acum o sa fug la ea, ca aud ca s-a trezit, si-o s-o sufoc cu giugiuleli!
…am citit articolul, ca de altfel in fiecare zi, si nu m-am putut regasi in nici una din categotiile enumerate de Alice…sunt persoana dusa de valul vietii la bine si la rau…fara insa sa ma pot impotrivi. Am avut un job ok, imi place sa muncesc, nu m-am plans niciodata de o noua zi de munca…am ramas insarcinata, e trebuit sa stau cu copilul pentru ca din pacate nu am avut alta solutie…sau nu mi-a fost acceptata….si timpul a trecut si copilul a facut 2 ani…dar prea tarziu pentru ca am avut unde sa ma mai intorc….”stam acasaa” si ne crestem copii de voie si de nevoie….nu sunt in categoria intretinuta de sot si nici in cealalta…imi place sa muncesc, vreau sa am banii mei, din munca mea dar deocamdata nu mai am unde….sper ca timpul sa le rezolve pe toate.
Despre asta e vorba, situatia economica din zilele noastre impune o atitudine sau alta. Eu apartin unei alte generatii, sunt mama de fiica care oricand poate deveni la randul ei mama si de acum ma gandesc la ce va face ea atunci. Nici macar eu nu voi putea sa o ajut, caci Statul preconizeaza o iesire la pensie a femeilor la 65 de ani, incepand cu 2014. Ce vom face
).
65 de ani?? cine mai apuca varsta asta in conditiile actuale de trai? noi cei de 23-30 de ani de acum, nu vom avea bucuria pensiei
) asta este strategia statului. sa scape de noi.
doamne ajuta pt anii ce vin! oare vom gandi vreodata dincolo de situatia materiala si griji?
viitorul suna sumbru…
Te rog sa gandesti pozitiv, eu sunt dupa ce am trecut de un cancer, in urma caruia sunt mai putin femeie, fara un san si fara uterul aferent, dar cu speranta de a apuca pensia si nepotelul, eventual nepoteii. Trebuie sa ne hranim cu speranta ca soarta poate fi si buna cu noi si sa avem incredere in Dumnezeu.
Normal ca vom apuca pensia si nepoteii. Altfel cui o sa-i mai povestesc eu aventurile adolescentei din anii 90? Acum toata lumea e plina de ele, in 50 de ani vor reprezenta adevarate povesti
)
eu nu am inca bebe dar imi doresc si imi pun urmatoarea intrebare: de ce intr-o tara in care ai DREPTUL la concediu de cresterea copilului de 2 ani, trebuie sa anunti sa intentionezi sa ramai gravida???? ca sa aiba patronii timp sa evalueze pierderile financiare pe care le vor avea daca eu stau 2 ani acasa? de ce nu am dreptul sa imi cresc copilul pana la 2 ani in liniste? sau daca suntem mai multe tinere in birou trebuie sa ne facem programari cand vrem sa ramanem gravide, ca sa nu nimerim toate odata?
de ce? acesata etapa de 2 ani este foarte importanta in formarea unei legaturi stranse intre mama si copil. de ce sa o ratam? iubitul meu nu cred ca va acoperi financiar cheltuielile intregii familii, deci va trebui sa revina cat de curand la munca. pana la urma concluzia este ca putem sa fim egoiste si sa alegem fericirea noastra ininate de toate, dar trebuie sa facem compromisuri ca sa ne gasim linistea materiala, care a devenit cea mai importanta problema in romania anului 2009.
articolul este foarte bun. multumesc alice!
Chiar nici prin gand nu mi-a trecut se jignesc pe cineva. Nu am categorisit mamele care stau acasa in niciun fel peiorativ, dimpotriva, am dat mai multe variante de interpretare, am spus ca orice femeie intreaga la cap si-ar dori asta, dar ca, din pacate nu multe isi permit. Ca fac asta ori cele echilibrate si care au o viata asezata, ori cele destepte si harnice care au muncit mult si eficient inainte de concediul maternal, ori cele pe care le intretine sotul, ori cele care n-au job deloc. Acum, fiecare se asaza in ce categorie se regaseste, si se supara sau nu in functie de propria pozitionare si, absolut categoric, exista si variante intermediare. Eu am spus, de la inceput si pana la sfarsit, ca mi-as fi dorit sa pot sa stau mai mult cu copiii mei si ca regret ca nu am putut face asta. Nu cred ca a reiesit de undeva recomandarea adresata femeilor de-a nu sta acasa, daca asta a reiesit, insemna ca n-am fost limpede deloc. Eu, una, as vrea sa stau acasa, cu copilul meu pe care il voi naste in iarna, cat mai mult cu putinta. Ramane sa vad daca voi gasi sau nu o solutie eficienta.
Alice, citeste inca o data ceea ce ai scris, poate iti vei da seama de ce multe am interpretat textul tau gresit, dupa cum spui. Nu neg frazele frumoase intercalate printre etichetari diverse. Doar ca la sfarsit mi au parut o spoiala aruncata elegant…ce nu acoperea firul conductor al articolului tau…”au ramas acasa nu neaparat cine…ci rasfatatele, cu job uri care…. Zvac creativ..sotul cu salariu mare…oricum nu stiau sa faca mai nimic”. Eu nu m am suparat, nu mi s a parut fair insa, si in situatia asta de obicei reactionez, imi spun parerea.
Iulia
Mama ramai o viata intreaga…doar ca in primele luni, ani… cred ca au o mai mare nevoie ca mama sa le fie aproape…daca se poate. Si nu am spus ca toate mamele ar trebui sa procedeze ca mine… eu am fost intr conjunctura ce mi a permis sa iau decizia asta. Am prietene dragi ce au fost nevoite sa se intoarca in cateva luni la job, asa cum am si o sora ce a ales sa se intoarca dupa 6 luni, desi nu era fortata de nimei si nimic (este o mama senzationala cu un copil superb). Au procedat asa cum a fost mai bine pentru ele si familia lor. Eu am facut la fel. Atata tot.
Alina, nu am vrut sa fie o spoiala de inteles politicos. Cred din tot sufletul ca mamele trebuie sa stea acasa cu copiii lor si sunt, poate, mai suparata decat s-ar cuveni nu pentru ca unele stau, ci pentru ca majoritatea nu reusesc sa faca asta. Intr-un fel, eu ma simt cea aratata cu degetul, pentru ca nu am stat acasa… si, inaintea altora, ma arat eu insami si ma invinovatesc pentru asta, si-mi pare rau… Imi iubesc foarte mult copiii, stiu ca e o banalitate sa spun asta. Mi-e dor cumplit de ei cand erau mici. Am povestit intr-o zi pe blog ca m-am intalnit cu colega mea Roxana Iliescu si ca am tinut-o in brate pe fetita ei de cateva luni, Vanessa, si ca am plans de dorul copiilor mei cand erau bebelusi, pentru ca nu i-am tinut indeajuns de mult in brate, iar acum mi-e dor. Stateam cu copilul ala in brate in parc si plangeam, si parea absurd totul, cei din jur nu pricepeau nimic, doar inima mea se revolta, stiind ca timpul nu mai poate fi rasturnat. Fiecare dintre noi isi plateste greselile din trecut si sufera pentru ele. Asa cum sunt atatia care ma pot condamna pe mine sau cataloga intr-un fel sau altul, nu vad de ce s-ar supara cineva pentru ce am scris, daca nu se regaseste in categoria respectiva. Iar daca am suparat pe cineva pe nedrept, imi cer iertare. Eu imi doresc sa fie aici un loc bun si frumos, in care sa ne dam unii altora lumina, si putere, si speranta, la o cafea. Eu am nevoie de asta si va multumesc pentru raspunsuri si pentru pareri, si pentru ca veniti aici sa stam de vorba. Va sunt recunoscatoare, cu adevarat. Am intalnit pe blog, pe blogul meu mai vechi, si aici, oameni insemnati, care mi-au schimbat viata in bine, pe care ma bazez zi si noapte pentru ca mi-au devenit prieteni si in viata reala. Daca azi nu am reusit sa va aduc un gand frumos, imi pare rau, si va promit ca maine o sa incerc sa fiu mai dulce de la un capat la altul. Chiar daca voi avea mai putine comentarii:)
alice, nu trebuie sa fii dulce sau mai dulce. sa ramai mereu acelasi om desoebit, aceeasi persoana pe care eu o iubesc, indiferent daca parerile noastre converg sau nu.
pentru sufletul meu, tu esti un om nepretuit. si iti repet. ca sa nu uiti nici tu si nici eu, pentru ca si eu stiu… mi-ai spus si recunosc pana la capat ca ma iubesti si tu.
eu te cunosc si in viata reala si stiu ca nu e pic de rautate, nu e strop de malitie in felul tau de a fi.
si iti spun ca mi-e greu pentru ca nu pot accesa de ieri seara casuta noastra. ce se intampla cu ea?
Nu stiu cum sa fac sa urgentez rezolvarea… Ne mutam de pe un server pe altul, eu am postat un text in care explicam ce se intampla, dar inca nu a aparut… of. Iti promit ca fac toate schimbarile astea ca sa fie un site mai bun, mai eficient, mai rapid, dar, uite ca apar probleme pe care si eu le indur cu greu. Imi cer iertare… Da, te iubesc, Pisica mea, recunosc. Recunosc.
cel mai sinistru exemplu de comentarii si solutii, intrebari si cataloghizari in domeniul asta este ghidul maternitatii anilor 90 de Libby Purves, privit din prisma zilei de azi si ce s-a intamplat dupa 20 de ani cu sugarul de atunci, din carte…
Cat dureaza sa fii mama?
Atat cat sa-i dai copilului tau radacini sa creasca si aripi sa zboare.
Eu zic ca vom fi mame toata viata.
suntem mame toata viata. pentru ca sufletul de copil se tranforma in suflet de om, om care are nevoie permanenta de atentie si dragoste. asa cum ne iubim parintii pana la batranete. asa e cursul vietii.
Alice a spus cat se poate de frumos si delicat ceea ce a avut de spus, fara sa vrea sa jigneasca pe nimeni, ci doar ca o observatie atenta a vietii de azi. Din articol a reiesit evident faptul ca si Alice ar fi dorit un timp mult mai lung pentru bebe ai ei. Sunt sigura insa ca a reusit sa ofere aceiasi dragoste copiilor si am convingerea, totodata, ca acestia vor fi mereu mandrii de realizarile mamei lor, chiar si din perioada in care ei aveau doar cateva luni de viata. Important pentru o mama nu este durata timpului pe care o petreci cu copiii ci iubirea pe care le-o transmiti mereu dincolo de timp si spatiu, pe care ei sa o simta prin toata fiinta lor.
Suna foarte…poetic, dar cum ai putea sa transmiti iubirea “dincolo de timp si spatiu”? Si cum, mai ales, ar putea simti un bebelus/ copil mai mare asta? Mie-mi suna ceva gen:”n-am timp de tine, si nici nu stau in preajma ta/intr-un spatiu apropiat tie, dar sper sa simti cumva ca te iubesc…nu stiu cum, te descurci tu!”:)))
Laura, chiar nu te inteleg. Profesoara si interpretezi astfel? Zau nu te inteleg. imi pare rau
.
Cat dureaza sa fii mama? O viata sau 2 ani de zile?
Excelent spus totul, Alina!
Alice, iti justifici (de ce simti nevoia sa te justifici?) deciziile atacand josnic mamele ce au ramas acasa sa si creasca copiii. Ma numar printre ele, da, dar nu ma intereseaza parerea celorlalti cu privire la decizia mea, nu ma intereseaza nici de ce alte mame au ales sa se intoarca rapid la job. Pus etichete jignitoare, dat cu presupusul, scormonit in vietile altora, aruncat cu noroi….e sport national in Romania (unul din sirul lung de motive pentru care am emigrat), dar credeam ca nu vrei sa te inscrii in teagma acestora… “Neajutorate, ratate in cariera, intretinute” Deci daca mi am permis bucuria de a sta acasa si a mi creste copiii, cu siguranta e ceva in neregula cu mine?! Ne am dorit sa nu traim cu ochii pe ceas, sa nu alergam dimineata spre crese unde sa i lasam 10 ore pe zi, sa nu i trezim fortat si sa i caram cu ochii carpiti de somn spre masina, sa disper in zilele in care sunt bolnavi si nu pot ramane cu ei acasa caci am deadline urgent la job, sa i las zacand in bratele unei bone abia cunoscute (caci nu am mama sau soacra pe aproape). Pentru linistea lor si a noastra, pentru ca am vrut sa i cunosc, sa i cresc, sa le urmaresc indeaproape pasiunile am ales ca pana la 3 ani ai lor sa raman acasa. Si cum am 2, diferenta de 2 ani si 8 luni intre ei…sunt acasa de 5 ani si ceva…NU mi lipseste nici focul din inima sau minte , nici nu ma caracterizeaza lancezeala, nu sunt nici gospodina grasuta, simpluta, mirosind vesnic a ceapa, nici nu mi place sa depind de altii…dar evident ca nu va opreste nimeni sa ganditi ce i mai rau. Cat despre “intretinuta”…nu ma consider intretinuta si nici sotul, ce spune tuturor ca si eu muncesc, doar ca o fac de acasa, pentru familie. Si a dorit copiii, ii iubeste si ma iubeste…este langa mine cand nu mai pot “Anii trec asa repede, nu ne vom mai intalni niciodata cu perioada asta minunata, sa ne bucuram de primii ani ai lor, vei avea tot timpul din lume si sa muncesti”. Niciodata nu am avut discutii despre bani, intretinut si alte asemenea, suntem un tot, o celula, o familie, luptam impreuna sa ne crestem copiii. La inceput eu castigam mai mult, acum nu castig nimic (desi el nu ar fi de acord si imi da n exemple prin care si eu imi aduc aportul). Dar nu ma consider nici rasfatata, doar respectata.
Poti fi o mama minunata si alegand sa ti urmezi cariera, dar si alegand sa ti cresti copiii punand cariera in cui pentru o periodata mai scurta sau mai lunga. E o alegere personala ce intereseaza strict familia respectiva si atat. Nu pot intelege de ce unii simt nevoia sa arunce cu noroi in cei ce aleg diferit.
Alin, nu cred ca Alice a atacat pe nimeni. Este o simpla descriere si nu cred ca trebuie sa pui la suflet. La sfarsit incheie frumos: “Eu cred ca orice femeie ar vrea sa stea cat de mult cu copiii ei, dar ca, uneori, viata ne ia pe sus si ne obliga sa fim altceva decat ne cere sufletul” . Aici e clar un moment vinovatie, dar nimeni nu il va exprima mai clar de atat, pentru ca simtim rusinea care ne invaluie atunci cand nu putem duce pana la final, perfect, doua, trei sau chiar mai multe roluri. Sa fii mama, sotie, prietena si sa ai propria ta afacere, inseamna sa ai multe responsabilitati si undeva trebuie sa faci compromisuri. Ce alta optune ai, Alina?
bravooooooooooooooooooooo nota 10!!!!!!!!!!!! eu m-am intors la un an da regret si acum. sta cu mama puiu meu si mi se pare ca pierd asa de multeeeeee
Buna tuturor,
citesc si va citesc de foarte mult timp, dar nu am indraznit sa scriu pana acum, nu am avut curajul de a indrazni sa va cer ajutorul, dar prin ceea ce citesc in fiecare zi la voi ma regasesc de foarte multe ori. Poate ca nu sunt demna sa imi raspundeti cu parerile voastre dar simt ca nu ma mai regasesc, nu imi mai gasesc linistea si stabilitatea, si simt nevoia sa vorbesc cu cineva despre asta, simt ca singura nu ma descurc.
O sa va povestesc in linii mari putin din viata mea. Sunt o femeie care s-a casatorit de tanara, adica mi-am cunoscut sotul la 16 ani, primul barbat din viata mea, ne-am casatorit cand aveam 20de ani, avem o fetita minunata, in mare parte am avut o viata normal am avut pana in decembrie 2008, cand firma la care lucrez, o firma de renume, a organizat petrecerea de sfarsit de an, la sediul din tara, era al 2-lea an de cand eram in firma, acolo ne-am intalnit toti colegii, printre care si el, un coleg cu care aveam o relatie profesionala foarte buna, asa cum de fapt am cu toata lumea, dar fata de el inca de la inceput m-am simti mult mai apropiata, discutam foarte mult despre orice, servici, casa, familie, copii. Si el este casatorit, are 2 copii, asa cum si eu am o fetita de 5 ani. Dar in acea seara, am stat de vorba mai mult ca de obicei, am dansat, foarte apropiati, am vorbit foarte mult, iar la 4 dimineata cand s-a terminat petrecerea si eu trebuia sa merg la hotelul unde stateam iar el acasa, in drum spre hotel eram in masini diferite iar eu i-am dat un sms in care ii spuneam ca nu am chef sa dorm, daca vrea sa mai stam de vorba. Bineinteles ca mi-a raspuns- da, a venit la mine la hotel, am coborat, am dat o tura prin oras sa gasim ceva unde sa bem o cafea, dar nu era nimic deschis, atunci am zis sa mergem in camera la hotel, dar eu nu am avut niciodata in gand ca s-ar putea intampla ceva intre noi, nu ma gandeam la asa ceva. Dar nu a fost asa, cum a ajuns in camera s-a intamplat inevitabilul, nu am scos nici unul nici un cuvant, pur si simplu ne-am lasat dusi de val, a fost o atractie foarte foarte mare si o dorinta la fel de mare. De aici incepe toata nebunia din viata mea, abia dupa ceea ce s-a petrecut in acea camera de hotel, am realizat ce facusem, dar in acelsi timp eram si fericiti, si ne doream sa se repete, asta mi-a spus prima data, ca isi mai doreste, dar problema noastra era ca nimeni sa nu afle vreodata, aici incepe calvarul, pt ca a 2 a zi am fost nevoiti sa n comportam ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, groaznic de greu, dar eu eram departe de casa si ma simteam intr-un fel libera de toate si de orice. A trecut si acea zi, iar eu a trebuit sa ma intorc acasa, in Bucuresti, am intrat in concediul de sarbatori, zile foarte grele, pt ca mi-era gandul numai la el si la ce se intamplase, iar de atunci vorbim zilnic la telefon, ne vedem destul de rar, doar cand vine el in Bucuresti la 1-2 saptamani, dar s-a creat o legatura foarte puternica intre noi, ne dorim foarte mult sa fim impreuna, ne este dor, simtim nevoia sa vorbim tot timpul. Iar eu in ultimul timp simt ca nu mai sunt eu, gandul imi este doar la cum sa fac sa vorbesc cu el, cum sa fac sa ne vedem, numai asta am in minte, lucru foarte riscant, oricum riscul la noi a devenit ceva normal, riscam foarte mult sa fim vazuti, auziti, ca cineva sa-si dea seama. In acelsi timp vorbim si foarte mult despre noi, suntem constienti ca nici unul nici altul nu poate renunta la familia lui, lucru pe care mi la spus de la inceput, si lucru pe care nici eu nu cred ca as putea sa-l fac.
Va rog mult, ajutati-ma sa ma regasesc, pt ca simt ca am ajuns la capatul puterilor, nu stiu ce sa fac, nu imi mai gasesc linistea si imi pun tot felul de intrebari. Sunt momente in care ma gandesc ca daca nu as fi avut copilul chiar as putea renunta la sotul meu, chiar simt ca pot renunta, dar gandul ca, copilul meu ar avea de suferit pt ca eu sa-mi gasesc fericirea si linistea nu imi da pace. Gandul ca voi fi judecata, ca nimeni nu o sa ma inteleaga, ca mi-as dezamagi familia, ca i-as uimi pe toti, pt ca eu ca persoana nu sunt perceputa facand asta. Nimeni niciodata, nici chiar eu nu credeam ca pot trai asa ceva.
Va rog ajutati-ma sa ma intelg, sa imi doua seama ce simt, acum in momentul de fata simt ca ii vreau pe amandoi, lucru imposibil, simt ca imi iubesc sotul, dar nu mai pot sa-l mint, sa joc ca intr-o piesa de teatru, pe de alta parte imi doresc atat de mult sa fiu P, simt ca as vrea sa-l am langa mine pt totdeauna, sunt constienta de toate riscurile, mai ales de cel mai mare, acela ca sotul meu sa afle, pt ca asta ar insemna ruperea relatiei, nu a casatoriei, pt ca tind sa cred ca m-ar ierta dar lucurile nu vor mai fi cum au fost, deja nu mai sunt.
Toate aceste trairi, sentimente care nu stiu de fapt pt cine sunt, nelinisti interioare care nu-mi mai dau pace, nopti intregi nedormite, scenari, dorinte, vise in care sunt cu P, nu stiu ce sa fac cu ele, nu imi mai pot regasi linistea.
Cum sa privesc lucrurile? sau cum sa-mi fac ordine in viata, cum sa-mi gasesc echilibrul?
Sper din tot sufletul ca nu v-am plictisit.
O zi buna!
Fiecare raspuns pe care il vei primi va fi scris strict prin prisma subiectivitatii fiecarei persoane.
Eu zic asa – repet, prin prisma a ceea ce as face eu – traieste clipa, simte-te bine, dar revino-ti si aduna-te. Nu se poate cu amandoi pentru ca …pur si simplu nu se poate. Motive sunt multe de ce nu se poate.
Te-ai indragostit, relatia ta cu sotul actual, care dureaza de mult timp, nu mai are savoarea care a avut-o.
Eu sunt de parere ca relatiile incepute de oameni foarte tineri nu dureaza o viata. Simti nevoia de schimbare la un moment dat.
Deci, consuma-ti nevoia de dragoste noua, dar la un moment dat, tu decizi care si cand e acel moment, fa un pas in spate, admira peisajul in ansamblu si revino la familia ta. E totusi cel mai de pret lucru din viata ta. Copilul are nevoie de familie pentru o dezvoltare armonioasa. Si asa cum ai zis si tu, nici el nu consimte la a-si parasi familia. Deci,….aventura e aventura, savureaz-o, dar familia ramane pe primul loc.
Hotaraste cand e momentul sa ii pui stop si nu te mai intoarce asupra hotararii.
Ma repet a 3-a oara: asa as face eu.
Curaj
Da, ai dreptate in ceea ce spui, dar am ajuns in momentul in care nu mai pot face diferenta dintre cele doua lumi ale mele, iar faptul ca el nici nu se gandeste sa intrerupem aceasta relatie, parca imi tot amana hotararea, el spera ca la un momentdat vom putea fi impreuna fara ca nimeni sa sufere, iar acest lucru pt mine este imposibil sa-l cred.
TU esti cea care trebuie sa isi dea seama de alegerea corecta. trebuie sa analizezi fiecare lucru, si pe fiecare din cei 2 barbati din viata ta. incearca sa iti dai seama care este jumatatea ta. eu una, as pune fericirea mea pe primul plan. chiar daca iti vine greu sa crezi asta, fiindca nu am copil. am iubit si eu 2 barbati odata la viata mea. unul era mai interesant decat celalalt si imi oferea ce imi lipsea de la relatia de atunci. a fost bine o perioada, dar apoi mi-am dat seama ca e doar o chestie de moment. o aventura, un avant catre libertatea care imi lipsea in relatia de atunci. nu trebuie sa tii cont de prejudecatile oamenilor. trebuie sa alegi ce e bine pt tine si sa nu iti ingradesti fericirea de dragul copilului. el poate fi fericit si numai cu mama sau cu un tata vitreg. poate suna dur ceea ce spun,dar eu m-as pune pe mine pe primul plan si apoi barbatul de langa mine pt care evident nu mai simti iubire sincera. copilul este mic si va intelege mai tarziu alegerile tale.
ai incredere in tine si vei gasi solutia. dormi noaptea si lasa-ti gandurile pt clipele cand esti tu cu tine.
succes!
Este foarte greu sa pot privi lucrurile atat de transant, sunt foarte multe la mijloc, in primul rand nesiguranta pe care o am in relatia cu el, faptul ca imi tot spune ca deocamdata nu putem face nimic, iar acest “deocamdata” pt mine inseamna o speranta, faptul ca eu inca imi iubesc sotul si familia, ca ei imi dau stabilitate, siguranta, echilibru. Cum sa fac oare diferenta dintre toate aceste lucruri? Deocamdata traim intr-un cerc, e foarte greu sa duc practic o viata dubla.
Carmelita, cred ca sunt mai multe probleme la mijloc, pe care trebuie sa le rezolvi dupa metoda matematica a parantezelor
): prima data parantezele mici, adica centrul, esentialul problemei, samburele, recte relatia conjugala, apoi parantezele patrate, tot ce iese din mediul conjugal si este relatie extraconjugala. In primul rand, relatia cu sotul tau – trebuie sa o rezolvi, indiferent ca exista sau nu cel de-al treilea; daca nu mai esti multumita, spune-i, discutati astfel incat fie sa o imbunatatiti, fie sa luati decizia de a va separa pentru ca nu mai sunteti compatibili. Daca va complaceti in relatia conjugala doar din cauza timpului de cand sunteti impreuna sau din lipsa de alternative, nu e ok. Chit ca ramaneti impreuna, copilul vostru va suferi daca va vedea o relatie anosta intre voi, o singuratate in doi. Ca sa nu mai spun ca nu e un exemplu fericit pentru ea. O va lua ca pe o normalitate si ii va putea afecta alegerile ulterioare. Dupa ce iei decizia legata de relatia cu sotul tau, vei sti ce sa faci cu celalalt barbat. Daca te decizi sa ramai cu sotul tau si sa va revigorati relatia, problema celui de-al treilea se va rezolva de la sine, iti dai seama presupun. In cazul in care considerati ca va e mai bine separat, vei avea probabil de ales intre rolul de amanta si renuntarea la cel de-al treilea. Este posibil sa se sperie in cazul in care te separi de sotul tau, pentru ca e posibil ca acum sa se complaca si sa-l anime acest secret al vostru. In orice caz, nu te folosi de scuza sacrificarii pentru copil. Copilului ii este mai bine cu doi parinti separati la timp, care au pastrat o relatie de prietenie, decat cu doi parinti care, desi stau impreuna, abia mai scot doua cuvinte unul catre altul si sunt plictisiti. Iti spun asta din perspectiva copilului care a trecut prin asa ceva.
Alina, tocmai asta e problema mea, eu am o relatie foarte apropiata cu sotul meu, comunicam foarte mult, il iubesc f mult, nu as putea spune niciodata ca avem o relatie anosta, si tocmai de aici vin si intrebarile mele, de ce a trebuit sa se intample asta, de ce am atata nevoie de P, cu toate ca nu imi ofera nimic fata de sotul meu care imi arata afectiunea si dragostea lui tot timpul. In sufletul meu ii am pe amandoi, este o lupta continua pt mine, imi pun fel si fel de intrebari la care nu imi gasesc explicatii, cum este ore posibili si iubesti doi barbati in acelsi timp si cu aceeasi pasiune? am impreasia cateodata ca gandesc prea profund, ca in subconstientul meu exista ceva, dar nu imi pot lamuri situatia.
O singura intrebare, Alice, fara suparare: cu cine ti-ai lasat copiii in grija ca sa-ti vezi in continuare de cariera ta de succes? O solutie buna si rapida sigur ai avut…
Mi se pare incredibil ca o buna ziarista sa puna asemenea etichete cu atata usurinta, intr-o chestiune in care…de fapt fiecare stie ce are la el acasa…de cat ajutor poate beneficia…de unde poate veni acest ajutor.
Sau, cumva, copiii femeilor de cariera stiu sa se creasca singuri?…
ce gluma frumoasa Natalia, se cresc singuri
)
Asta i-a raspuns sora mea, la 4 ani, bunicii, care, nervoasa ca nu stiu ce nu facuse sora mea, a intrebat-o :”Cine crezi ca te creste pe tine?”. Sora mea a avut un raspuns pe masura: “ce, tu ma cresti, eu cresc”. Nu pot uita raspunsul caci ori de cate ori se mai supara bunica pe noi isi aducea singura aminte ca noi “crestem singure” si ne lasa in pace sa ne jucam.
Eu m-am bucurat pe deplin de maternitate. Sa ma judece cine cum o vrea:)
Am savurat fiecare moment al bebelusiei copilului. Sunt momente care trec asa de repede si nu se mai intorc. Sunt sigura ca atunci cand voi avea 60 de ani si ma voi uita in urma, nu voi regreta ca mi-am pus viata si cariera pe hold 2-3 ani, ca nu am muncit destul, insa poate voi regreta ca nu am petrecut destul timp cu copiii atunci cand aveau nevoie de mine..
Pt mine alegerea de a ramane acasa a fost un pas inapoi in cariera, m-a afectat intr-o oarecare masura. Erau zile cand as fi vrut sa ma duc la servici doar ca sa ma relaxez, sa interactionez cu colegii. Ideal ar fi un part time job pt moralul mamei… sa vii acasa de undeva cu dor improspatat si forte noi pt copil.
Dar inteleg si alegerea celor care se intorc full time la munca. Unele mame nu au de ales, sunt fortate de imprejurari sa mearga la servici pt siguranta finaciara a familiei.
Of, ai mare dreptate in ce scrii. Eu sunt insarcinata in 4 luni. Acum o luna, cand am anuntat sefii din doua tari diferite ca voi avea un copil, prima intrebare a fost ‘si ce planuri ai, cat vrei sa stai acasa?’. Rezultatul: o luna – sper – fara laptop si inca vreo 3 sa lucrez de acasa.
Sincer, ma consider norocoasa ca pot lucra de acasa, ca trebuie sa vin pe la birou cand este necesar, nu doar de prezenta.
Nu stiu ce va face minunea mea la 4 luni, cu cine il voi lasa – da, e baietel – dar avand in vedere situatia economica actuala, serviciul minunat pe care il am, banii pe care ii castig – pe factura, nu pe cartea de munca-, faptul ca la serviciul sotului nu e chiar asa de roz, toate astea nu inseamna ca imi iubesc copilul mai putin sau ca, calitatile mele de mama lasa de dorit. Inseamna doar ca nu am incotro.
Daca sotul ar fi castigat dublu, da, as fi stat acasa de dragul copilului si al nervilor mei. Asa…cum sa intretinem 2 masini, casa, pe noi si pe bebe?
Alegerile sunt uneori grele, dar trebuie facute.
Sarcina usoara Alice.
Am sa vorbesc eu pentru femeile sterpe care nu nasc, ci adopta copii. Aceste femei nu au nici un drept daca copilul infiat este trecut de varsta de doi ani.
Ti se pune in brate un prunc de 2 ani si ceva luni si ti se spune ca ai 3 luni de “custodie temporara” in care sa te adaptezi la noua situatie, tu si pruncul. In aceste luni vei fi supravegheata si controlata de asistenta sociala.
Dar cum sa creezi o legatura cu un copil pe care nu l-ai purtat tu in pantec, nu l-ai alaptat tu, daca muncesti 10 ore pe zi si il vezi mereu dormind?
Sigur, poti sa-ti dai demisia, sa ramai somera , ca sa cresti cum trebuie pruncul.
Eu m-am intors la birou cand fetita mea avea 7 luni, pentru ca eu castigam mai mult si mai constant decat sotul meu, pe de o parte, si pentru ca intrasem intr-o semidepresie stand acasa, pe de alta parte. Sotul meu si soacra mea au avut grija de fetita cat timp eu eram la birou. Superiorul ierarhic (sa-i spunem asa) a fost intelegator si mi-am modificat programul, astfel incat veneam cu 1,5-2 ore mai devreme si plecam cu tot atat timp mai devreme, astfel incat prindeam destul timp cu fetita mea. Cand a facut un an si noua luni, i-am pus bona. Nu regret nimic, ma simt bine asa, iar fetita mea se dezvolta foarte bine, pentru ca am facut in asa fel incat sa nu-mi simta lipsa prea mult. Am fost de fata in momentele unice – primul “mama” (spus inainte sa ma intorc la birou), primul “tata”, primii pasi. Chiar nu-mi mai fac procese de constiinta, desi am avut si eu momentele mele in care m-am gandit ce bine ar fi fost sa fiu intretinuta.
Alice, ma surprinde articolul tau. Cred ca ceva te-a deranjat tare de ai scris cu atata inversunare.
Cum, tocmai tu, care sustii iubirea pana in panzele albe? care sustii sacrificiul din iubire pana la moarte?
Ma simt datoare sa intervin pentru categoria de mame care au stat si stau acasa sa-si ingrijeasca pruncii in cei 2 ani.
Stau cu Bebelusii mei din prea multa dragoste, pentru ca simt ca in acesti 2 ani Cariera mea este de a pune bazele unor Caractere (nu unor reviste, joburi, bani), zilele mele se deruleaza masurand hrana trupusorului si mintii lor, facand strategii despre cum sa-i invat sa manance corect, sa bata din palme sa cante, sa se poarte frumos, sa ‘vada’ lumea.
Nu vreau ca acesti doi copii sa faca parte din generatia ‘messengerashii’ de cartier pe care i-au lasat parintii pentru ca au plecat in Spania la capsuni sau pentru ca se prabusea PIB-ul Romaniei fara sedintomania lor.
Si… da, fac si eu sedinte cu sotul meu care ne iubeste muult, stabilim in ce parc mai mergem sau cum sa ne mai impartim sarcinile in week-end pentru a ma mai odihni si eu, pentru ca stie ca job-ul de Mama este unul full-time, adica nu 8-10-12 ore, ci 24/24.
Sa aveti o zi buna!
Imi doresc ca nici tu, nici alta mamica sa nu isi invete copilasii ca cei plecati in Spania sunt cu totii capsunari. Prietena mea lucreaza intr-o prestigioasa companie si vorbeste limba spaniola mai corect decat bastinasii.Si nu e catalogata “capsunara”, ci e apreciata pt. profesionalismul ei.
Si, pentru ca-mi doresc sa raman la fel de onesta, si deloc spectaculoasa, recunosc, cu tremur in gene, ca, dupa ce-am iesit din maternitate, cu burta taiata, cu sanii plini de rani, inghesuiti in tampoane, si cu rucsandra in brate-mi, primul popas a fost , nu acasa, asa cum era firesc, ci la birou, sa-mi incarc datele, pentru a le procesa pe indelete acasa, si sa ma asigur, ca toate sunt precum le lasasem in ziua dinaintea nasterii, adica cu 7 zile in urma….
Sotul meu ma astepta tacut in masina, cu Rucsandra dormind in al ei cosulet, asezat pe bancheta masinii, si nu cred ca vreau sa stiu ce-mi gandea, insa in marea dragoste ce mi-o poarta, a inteles cu siguranta, si atunci, si acum, ca sunt un om responsabil, si atata vreme cat, de mine, atarna destine, sunt datoare sa sacrific , sa impart, sa dramuiesc atat cat pot, din mine, din ei- ai mei, pentru alti “ei” – tot ai mei, echipa de oameni cu care lucrez…
Aveam sa revin la serviciu, cu norma intrega , peste trei saptamani, sacrificand si pierzand momente importante si speciale din viata copilului meu, a singurului meu copil…
Am avut momente in care m-am intrebat ce-as fi facut daca as fi fost o femeie din tagma celor intretinute, sau daca as fi incercat sa fiu o femeie mai simpla, mai putin pretentioasa, mai putin atenta la cei din in jur….mi-am raspuns raspicat, fara a sta prea mult pe ganduri…. daca as fi fost construita pe dinauntrul meu la fel, as fi facut la fel, in oricare dintre tacme as fi fost.
Nu stiu sa calculez, sa masor, sa stabilesc cu exactitate unde sfarseste responsabilitatea si pana unde poate ajunge iresponsabilitatea actului meu, timpul, viata, rosturile , imi vor arata daca am ales un drum potrivit, sau dimpotriva!
Am stat aproape doi ani in cic. Ce-i drept nu aveam un job “de care sa depinda bunastarea familiei” (dar care conta cand trageai linia), nici nu faceam parte din “rasfatatele pe care le intretin barbatii” sau “cele care oricum, isi urasc locul de munca”. La momentul respectiv, sa stau acasa sa-mi cresc copilul, a fost lucrul care am simtit ca ma implineste, ca ma face fericita. Dar timpul trece, copilul creste, nu mai este dependent de tine si te uiti in urma si te gandesti ca poate o alta solutie ar fi fost mai “fericita” pe termen lung. Cu totii facem alegeri, mai mult sau mai putin fericite.
Eu am ales sa stau in CIC cate 2 ani cu fiecare copil. Cu siguranta erau mai multi bani daca m-as fi intors la serviciu, dar i-as fi dat unei femei sa stea cu copii mei (aici am fost egoista – nu am vrut ca nimeni sa-mi creasca copii pana la 2 ani-).
Dupa ce ma intorc la serviciu ei vor merge la gradinita!
Ai facut asa cum ar fi trebuit sa facem toate. Avem dreptul la egoism si la fericire. Te imbratisez si te admir, Mira!
Amalia, tu ai atins o latura pe care eu am omis-o, o latura insemnata a sufletului nostru. Ca avem, de multe ori, foc in inima si dor in gand si ardere in trup, ca nu putem sta locului, ca avem nevoie sa crestem si sa devenim noi insene. Si, cum spune Mona, uneori poate ca avem de ales, dar nu ne place sa depindem de altii! Sunt si femei carora le place sa depinda, dar noi suntem oameni liberi, de-aceea ne-am intalnit aici. Iti tin pumnii, Mona, sa fie bine, sa ai putere pentru toate.
Draga Alice, depinde foarte mult de ce o mana in lupta pe fiecare femeie. Pe unele le mana focul de dinauntru, din minte si din inima: sa cauti, sa descoperi, sa intelegi, sa vezi, sa construiesti, sa scrii, sa ai un punt de vedere, sa te bucuri si sa aduci bucurie cu harul tau. Pe altele le mana in lupta lancezeala sub palmier, asa, ca strategie de viata. Si eu m-am mirat, dar ce spun ca m-am mirat, am fost izbita aici de cat de mult viseaza lumea la pensionare, sa scape de tot si de toate.
E foarte important sa petrecem timp cu copilul dar e la fel de important si sa te simti implinita personal, intelectual. Cred ca si copilului ii faci bine, pe termen lung.
Cata dreptate ai.Eu am un BB de doua luni(peste doua zile) si mi se rupe sufletul cand realizez ca din septembrie trebuie sa merg la servici,din aceleasi considerente(salariu mic pe cartea de munca)si pt.ca am avut o intelegere cu bossul sa ma intorc repede ca sa nu-mi gaseasca inlocuitor,si cum eu castig mai bine decat sotul(si oricum nu-mi place sa depind de altii)trebuie sa ma intorc la munca.Stiu ca BB e inca mic si are nevoie de mine,dar mai stiu ca si daca eu nu merg la servici nu avem destui bani pt.toate cheltuielile prevazute si mai ales neprevazute.
Asta nu inseamna ca imi iubesc copilul mai putin,ci doar ca n-am de ales si merg mai departe rugandu-ma la DD sa am putere sa le fac pe toate cat mai bine.