Cainele meu

L-am iubit nebuneste. Ma astepta in fiecare seara si mormaia catre mine, spunandu-mi, cu glasul lui grav, masculin, ca ma iubeste si el. Apoi imi apuca tivul rochiei si isi lipea capul de coapsa mea, ca un amant. Ca un barbat care m-a asteptat.

L-am remarcat de la inceput. Era cel mai puternic dintre cainii din haita dintre casele noastre, si cel mai frumos. Femelele i se supuneau, si toate aveau pui care-i semanau. Ceilalti caini il ascultau si-i recunosteau, cu teama, dreptul de stapan, lasandu-l sa manance primul, sa se aseze primul, sa maraie primul.

Dar nu eu m-am indragostit de el mai intai, desi era frumos ca un zeu al cainilor. El mi-a facut curte, cu tact, cu rabdare. M-a condus mai intai de la masina la usa, apoi, incet-incet, daca l-am incurajat, a invatat sa se apropie mai mult, sa doarma in fata casei, sa ma astepte sa ies dimineata, sa vorbeasca cu mine…

Negrutu al meu lipseste, deja, de cateva saptamani. Gandul meu nu are curajul sa formuleze o explicatie pana la capat, dar merg pe strazi plangand infundat, sa nu ma vada nimeni, sa nu ma auda cineva. Si nu am curajul sa spun nimanui ce e in sufletul meu ravasit de tristete.

Acum mai bine de zece ani, o colega a intrat in birou plangand cu sughituri. Dupa minute bune in care nu reusea sa ne spuna ce a patit, a reusit, totusi, sa articuleze o explicatie: catelul ei murise. Avea un pincher pitic de care eu si colegii mei radeam pe infundate. Era ca un soarece mare si negru, asezat pe niste picioruse subtiri. Si latra pitigaiat. Noi toti am sarit pe ea s-o ocaram. “Credeam ca a patit ceva copilul!”, “Ne-am gandit ca a murit taica-tu!”, i-am spus, pe rand, nervosi, in timp ce ea continua sa planga.  Eu insami am contribuit la indignarea generala, apoi am povestit mai departe intamplarea absurda, ca pe-un caraghioslac la care am asistat. Si mi s-au parut mereu ridicoli oameni care isi jeleau animalele. Pentru ca eu nu iubisem niciodata o necuvantatoare pana sa apara Negrutu in viata mea.

Mi-a tinut de urat in lunile lungi si grele in care am fost nepermis de singura. A dormit pe pragul meu si m-a pazit de vise rele. Si mi-a spus ca ma iubeste, cu maraitul lui grav si adanc, atunci cand nici nu mai credeam ca exista iubire pe lume.

As da orice sa stiu ca si-a gasit alta stapana, mai tanara si mai frumoasa, si ca-i musca alteia tivul rochiei, in fiecare seara. Ca s-a indragostit de o catelusa blonda de la o casa indepartata, si ca traieste acolo, iubind din nou, asteptand alti pui, vorbind din nou, cu altcineva. L-as ierta si l-as primi inapoi oricand, asa cum n-as putea sa fac cu niciun barbat care a tradat.

Dar eu simt in adancul inimii ca a murit. Si merg pe strazi plangand, pentru ca mi-e dor de cainele meu, de prietenul meu, care m-a aparat de hoti, de neiubire, de singuratate. Si nu pot sa inteleg cum va fi viata fara el, cum vor fi intoarcerile mele acasa cand el nu ma mai asteapta, sa-mi spuna cu maraitul lui ca ma iubeste cum nu m-a iubit niciun om vreodata.