Prezumtia de vinovatie
De la o vreme incoace am invatat sa dau din cap a aprobare si sa gandesc exact pe dos. Un fel de “bine, bine, lasa ca stim noi”, exprimat doar putin mai politicos… Cred ca e semn ca nu mai am incredere in oameni.
In America, de exemplu, si cred ca in mai toate tarile civilizate, prezumtia de nevinovatie functioneaza nu doar la nivel birocratic, ci si informal, in relatiile dintre oameni. Am auzit ca e o jignire crunta sa spui cuiva ca minte si ca nimeni n-are dreptul sa te faca hotoman pana cand nu are dovezi ca tu ai furat - si pentru ca nu vrea sa te jigneasca pe nedrept, si pentru ca se teme ca, daca se va dovedi contrariul, va avea de suportat si rigorile legii si remuscarile nedreptatii comise.
Pe mine, faptul ca am studiat cu seriozitate scolareasca psihologia, fara niciun fel de inclinatii spectaculoase spre domeniul cu pricina, m-a ajutat sa avansez in cunoasterea celor din jurul meu exact pana la nivelul care sa-mi aduca numai deservicii. Am invatat sa depistez cu o precizie de 95% minciunile oamenilor, si cu maiestrie de 98% nimicniciile lor, iar asta m-a facut, dureros si dramatic, sa sufar si sa nu pot schimba nimic. In plus, am devenit banuitoare si atenta. N-am reusit niciodata sa ajung cu stiinta pana la nivelul la care sa fiu in stare sa-i vindec de rele pe cei de langa mine, sa-mi oblojesc propriile slabiciuni si sa ma dezvat de suferinta convulsiva.
Nu am fost dintotdeauna asa. A fost nevoie sa trec prin cateva mari tradari in iubire, prin dezamgairi crunte venite din partea unor prieteni pentru care mi-as fi ars mana. A fost de ajuns sa am experienta traumatizanta de-a vedea ca, foarte adesea, patronii nu-si respecta cuvantul si se folosesc imoral de capacitatile angajatilor lor. Si sa pricep ca si angajatii mint si, oricat de multe avantaje le-ai oferi la locul de munca, nu sunt recunoscatori, ci se obisnuiesc cu binele si, cu prima ocazie in care iti vari nasul mai atent sa verifici treburile lor, pentru care tu i-ai platit constiincios, te declara un dictator si pleaca la concurenta. A fost de ajuns sa traiesc o vreme in tara noastra in care, daca vrei ca cineva sa-si tina promisiunea, trebuie sa-l hartuiesti cu remindere si deadline-uri.
Imi spun adesea ca sunt, de fapt, intr-un fel de convalescenta si ca, daca am rabdare si traiesc sanatos, o sa ma vindec de tot. Ca voi ajunge, peste o vreme, sa fiu increzatoare si senina cum eram odinioara. Ca poate, daca ma apar cu gratie, nu o sa mai ajung sa intalnesc nici indivizi, nici situatii care sa ma faca sa incalc legile increderii. Dar, deocamdata, stiu sigur ca nu exista multi oameni pe pamant in bratele carora m-as putea lasa sa cad cu ochii inchisi. Ca m-am invatat sa pun raul inainte ca sa nu ma ajunga din urma dezamagirile. Ca am invatat sa cantaresc cuvintele semenilor mei cu scepticism, cu deznadejde, si ca asta n-a fost intotdeauna rau. Si, oricat de ilegala sau imorala ar fi, nu pot sa uit ca, de cateva ori, faptul ca am pornit la drum cu prezumtia de vinovatie in minte mi-a salvat viata.
Sunt o persoana pesimista din fire si desi eu ajut dezinteresat pe oricine care are bun simt si l “simt” eu k fiind o persoana care merita, niciodata nu am avut si nu am incredere absoluta in cineva pentru k intotdeauna mi s a demonstrat prin “testele mele”,cunoscute doar de mine k totul este de fapt o “vitrina” atragatoare……si ca atare m am transformat si eu intr o floarea soarelui de plastic……..ca sa pot supravietui………si astept sa mi se demonstreze k gresesc…….
din propriile dezamagiri, precum si din ale celor din jurul nostru invatam sa cunoastem oamenii si sa ne recunoastem “dusmanii”; problema e ca suntem oameni si mai gresim si noi, chiar daca avem experienta, tot mai reuseste cate unul sa ne faca o surpriza neplacuta; insa asta nu inseamna ca trebuie sa generalizam, sunt si oameni buni, problema e ca nu am reusit sa-i gasim sau poate nu am cautat unde trebuie!
Cred ca la fel de mult am suferi si daca nu le-am acorda incredere semenilor. Ne-am imbolnavi de teama. Deschizandu-ne insa mintea si sufletul - atat cat poate fiecare - catre ceilalti, indiferent de rezultat , tot iesim in castig: fie bucuria ca increderea noastra a fost binemeritata, fie invatatura de minte in caz de esec.
Si tot asa, trebuie sa cautam in noi cauza producerii efectului dorit sau nedorit.
Superba cartea d-lui Dan Puric.
Am avut ocazia in acest week-end sa stau de vorba cu un staret de la Manastirea Rasca, si-mi spunea ca nu exista padure fara uscaturi, dar si ca e nevoie oarecum de aceste uscaturi pentru a ne ajuta in dezvoltarea noastra spirituala si nu numai. De altfel, spunea dansul ca nici graul nu creste frumos daca nu are si ceva neghina prin el…
Si mie mi-e greu sa mai am incredere in oameni, pentru ca am avut atatea deziluzii si am fost atat de mintita, incat am avut impresia la un moment dat ca toti sunt normali si eu -nebuna. Nu am putut sa ma “cobor “la acel nivel, asa ca m-am inchis in mine si am inceput sa-mi tes scutul tot mai inalt si tot mai gros in jurul meu. Cei care ma cunosc de mai demult, nu inteleg ce -i cu mine, si ma acuza de o oarecare raceala fata de toata lumea, si chiar de egoism. Dar e oare egoism sa vrei sa te protejezi pe tine insati, de minciuni si nepasari? Stiti ce ma doare cel mai tare si ma enerveaza si mai tare? Cand ma minte cineva , stie ca stiu ca ma minte si persista in acea minciuna. Le-em spus copiilor mei si le spun mereu ca cel mai urat om e omul care minte .
Corina, nu ne cunoastem decat prin intermediul articolului, dar sa stii ca aproape la fel gandesc si eu. Am fost loiala familiei si prietenilor, colegilor, dar am avut numai surprize neplacute din partea lor, tradari greu de suportat. Nu mi-am schimbat atitudinea fara de ei, le-am raspuns cu sarutari, cu zambetul pe buze si amabil, dar le-am prins toate tradarile, iscoadele, fara ca ei sa constientizeze. Si asa i-am pus pe fiecare pe rafturile sufletului meu, si crede-ma ca acum camara este prea inalta, cu ei aproapoe de luna, sa nu-i mai vad, sa se duca in lumea pe care si-o doresc si sa ma lase pe mine cu cei dragi mie3 cu picioarele-n pamantul meu, pe care-mi place sa merg, sa dansez, sa calc apele dragi mie, iar ei sa umble prin aer, ca asta sunt AERIENI.
Stii ce-i mai rau, draga Viorica, ca se promoveaza la greu minciua, batjocura si nepasarea fata de cei din jur. Nu exista companie/institutie/banca, care sa nu-si minta clientii; nu exista angajati care sa nu-si cladeasca cariera pe inselaciune , minciuna sau compromis, la fel cum nu exista sefi carora sa nu le placa astfel de oameni. Am incercar odata sa ma comport la fel si eu ,ca si angajat, si mi s-a oprit linguseala in gat, la fel cum nu am putut sa-mi lingusesc soacra, spunandu-i “mama”, stiind cat de mult ma uraste si ma dispretuieste ( pot doar sa ma port respectuos cu astfel de oameni). Si pentru ca nu am putut face compromisuri am ales sa plec, sa muncesc pe cont propriu. Fiind la inceput imi este nu greu , foarte greu, si nu putine au fost momentele in care m-am intrebat ,oare de ce am plecat din banca, oare de ce nu am putut sa inghit si sa fac ce faceau si ceilalti. Insa ma gandesc ca Cel de Sus are un plan si cu mine, si-L rog in fiecare seara:”Doamne, fa-ma sa fiu mai buna, mai blanda , mai iubitoare, mai iertatoare si mai rabdatoare”.
Am citit de curand o carte a lui Dan Puric, “Despre omul frumos”. O recomand cu caldura tuturor…Poate ca sunt si sub influenta acestei carti, dar cred cu tarie ca lipsa de incredere, tradarea de zi cu zi, tradarea in dragoste, bataia de joc relativ la oamenii cu care venim in contact, lipsa asta zilnica de bun simt, se datoreaza in mare parte si lipsei de credinta adevarata in Dumnezeu. In alta carte a sa Dan Puric spune ceva de genu’ (si mare dreptate are): multi dinte noi mergem la biserica Duminica, ne purtam evlaviosi acolo, ne incarcam sufletele de iubire divina, dar, dupa ce-am iesit pe poarta bisericii, uitam sa ne respectam aproapele, redevenim aceiasi nesimtiti de zi cu zi.
Cred ca daca am avea mai multa credinta ne-am respecta mai mult aproapele nostru, nu ne-am mai impinge la cozi in supermarket-uri, n-am mai injura la volan, ne-am pune in situatia sefului care e obligat de imprejurari sa ia masuri coercitive, ne-am pune memento-uri pe telefon cand stim ca sunt “sanse” sa uitam ceve important pentru altcineva…
Din pacate, si eu am trecut prin mari tradari, prin mari dezamagiri, dupa care aproape ca nu mai am incredere in nimeni, nici macar in cei care mi-au ramas prieteni…Acum sa nu crezi ca am cazut in extrema cealalta, doar ca nu mai am sufletul ala deschis, cu care poate alteori m-as fi aruncat cu ochii inchisi, cum spui tu…
Am avut incredere in colaboratori, in subalterni, in unii dintre sefi, am fost loiala, corecta, nu a dat nimeni 2 bani nici pe loialitate, nici pe corectitudine; dupa multi ani in care am incasat de toate de la viata, am inteles ca majoritatea joaca la 2 capete, cum se spune…e un jargon echivalent cu asul din maneca sau cu a avea si alta alternativa. In adancul sufletului meu am ramas tot un pic naiva, dar imi revin repede acum.
Din ce am citit in cartile tale si in articolele din Revista, stiu ca ai trecut prin chinurile iadului cu unii dintre patronii tai, sau cum sa le zic, si sa nu le spun numele…Si acum imi vine sa oftez, si oftez, nu mai spun nimic.
Alice, si eu sunt o fana a lui Irvin Yalom. L-am descoperit relativ recent, cand eram chinuita de intrebari si indoieli si nu gaseam raspunsuri,cand totul imi parea desertaciune si lipsit de sens. Si in scrisul lui am gasit multe raspunsuri si mult sens si m-am indragostit profund si iremediabil de el. Intr-adevar, este un psiholog si un scriitor desavarsit.
Eu nu am trecut prin nici o tradare,prin nici o dezamagire,asa ca pot crede in oameni,pot pleca de la prezumtia de nevinovatie,cred cu tarie ca asa cum eu nu insel si nu ranesc pe nimeni,nici ceilalti nu imi vor face mie vreodata asa ceva.Insa nu imi pun sufletul in palmele oricui…un al saselea simt imi spune intotdeauna in cine pot avea incredere si in cine nu…
“Stiu sigur ca nu exista multi oameni pe pamant in bratele carora m-as putea lasa sa cad cu ochii inchisi. Ca m-am invatat sa pun raul inainte ca sa nu ma ajunga din urma dezamagirile. Ca am invatat sa cantaresc cuvintele semenilor mei cu scepticism, cu deznadejde, si ca asta n-a fost intotdeauna rau.” - Parca mi-ai citit gandurile, Alice. Si eu cunosc foarte putini oameni in bratele carora m-as lasa sa cad cu ochii inchisi, ca in exercitiul ala psihologic. Dar sigur, inainte m-as fi lasat cu incredere sa cad in bratele multora, pentru ca eram convinsa ca ce simt eu simt si ei, ca prietenia mea fata de ei era si a lor, la fel, fata de mine. Numai dupa ce cativa/cateva mi-au ars cate o palma peste ochi, ca sa-i deschid, abia atunci am devenit atenta. Si am inceput sa pun totul la indoiala, sa fiu suspicioasa chiar si atunci cand nu trebuie, aproape jignindu-i pe cei care sunt gata sa ma prinda daca ma las pe spate sa cad, cu ochii inchisi. Dar chiar si asa, cu masuri de precautie, tot esti lovit, desigur, nu scapi. Numai ca, nu stiu voi cum mai reactionati, dar eu nici macar nu ma mai pot supara pe cei care lovesc si dezamagesc, pe cei care tradeaza, darmite sa mai sufar ca inainte. Constat doar ca au tradat, imi pare rau ca au facut-o, dar cam atat. Am reactii plate, acul inimii nu mai misca decat putin perceptibil, a devenit lenes, parca s-a dereglat, e foarte straniu sentimentul…O fi bine, o fi rau? Parca e mai bine…
Corina, e mai bine asa. Nu ne putem lasa inima in bataia tuturor loviturilor, n-ar fi drept, n-ar fi de indurat. Si, iti promit, dupa liniste vine dragostea. Abia dupa ce te linistesti vine. Eu am incredere si pentru tine, pentru ca stiu ca la mine asa a fost. Si stiu ca asa se cuvine sa fie pentru toti cei buni, cum esti tu, cum sunt si eu, cum sunt prietenele mele si fetele de pe blogul tau si de pe blogul meu. Cum suntem noi, cei care ne intalnim.
Asa e, Alice. Ai dreptate. Dupa ploaie vine soare. Cred mult in vorba asta, altfel ce ne-am face? Si plus ca te am pe tine, cel mai bun exemplu in sensul asta, nu?
Ce frumos suna cum spui, ca dupa ce te linistesti vine dragostea…
Draga Corina,
Alice m-a facut curioasa cu blogul tau
Te rog sa-mi dai si mie adresa lui.
Multumesc si multa iubire,
Mihaela Blaga
ALice a mea iubita, si tu ar fi trebuit sa dormi la ora cu pricina !
Articolul tau ma indeamna la reflectie, eu nu m-am priceput niciodata sa pornesc la drum , oricat de greu sau usor ar fi fost,cu “prezumtia de vinovatie in minte” cu sufletul strans, cu inima pulsand pe jumatate, dar sper, ca nu-i prea tarziu sa deprind o astfel de atitudine.Poate astfel voi invata sa-mi pastrez bum-urile batailor inimii intregi, fara teama ca intr-o zi , din prea mult crez, din prea multa ardere si prea putina teama - sa-si piarda cadenta!
Se imbina armonios finul psiholog cu sensibilul scriitor in persoana ta , Alice
A trebuit sa suferi umilinte si frustrari ca angajat .A mai trebuit sa fii “lucrata pe la spate” ca angajator .A trebuit sa te scufunzi ,ca sa inveti ce inseamna sa te ridici.
Si totusi azi te simti o femeie implinita , Alice?
Lacrima, imi plac la nebunie cartile lui Irvin Yalom, care e cu adevarat fascinant in felul in care imbina psihologia si literatura. Nimic din cartile lui nu e de prost gust, totul e uimitor. Il admir profund.
Astazi am momente de profunda fericire, pentru ca traiesc cea mai frumoasa poveste de dragoste a tuturor timpurilor, aceea pe care am asteptat-o toata viata. Si spun asta fara ostentatie, si fara sa vreau sa ma laud. Eu am fost mereu onesta, am recunoscut cand am fost nefericita, abandonata, dezamagita sau tradata. Acum sunt fericita, pentru ca am intalnit un om pe care il iubesc din tot sufletul, fara rezerve. Copiii mei sunt minunati, sunt frumosi si destepti, iar eu sunt insarcinata pentru a treia oara, cand nu ma asteptam, iar copilul meu a venit ca un dar splendid al dragostei mele. Sunt implinita in inima mea. Dar mi-e greu in celelalte planuri, ma lupt cu o societate rasturnata cu fundul in sus, ma lupt cu birocratii, cu firme, cu stradania de-a face proiectul vietii mele, care este revista, sa reziste pe piata. Sunt implinita, multumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am.
Multumesc mult ,Alice, pentru raspunsul amplu si convingator.Ma simt magulita ,de spatiul si timpul acordat, mie .Daca pe plan afectiv ,lucrurile sint armonios asezate , atunci neajunsurile de pe celelalte planuri pot fi inlaturate ,treptat.
Forta de a invinge ne vine din marea responsabilitate fata de copii si de familie.
Draga Alice, imi permit sa intervin si eu aici…Eu cred ca implinirea pe plan sufletesc este in masura sa-ti dea forta necesara sa lupti si pe celelalte planuri si, chiar daca nu reusesti in totalitate, din varii motive, iti da echilibrul necesar sa treci peste nereusite, nedreptati, tradari..dar daca nu ai parte de implinire pe plan afectiv, totul este mult mai greu, pe toate planurile!!
Revenind la subiect, prezumtia de nevinovatie, pot sa-ti spun ca am fost in situatia de a fi concediata, la 41 de ani si cu doi copii, de un patron care imi fusese coleg de facultate, de la o firma unde crescusem cifra de afaceri de 10 ori in 4 ani…Am pornit propria afacere si am lucrat si lucrez cu rude si prieteni…Crede-ma ca deseori ma simt folosita, tradata intr-un fel, ei abuzeaza de prietenie si de relatia de sange..intelegi ce vreau sa spun…
Si ma bucur si eu alaturi de tine de minunata poveste de dragoste pe care o traiesti si pe care o meriti pe deplin
E adevarat atunci ce se zice, ca dupa ce termini psihologia esti un alt om?
E adevarat. Dar nu neaparat un om mai bun sau mai fericit. Esti altul, si atat. Un om care vede mai mult si pe care, uneori, asta il doare mai tare. Sunt sigura ca exista trepte superioare ale intelegerii, de unde lucrurile devin splendide si limpezi. Eu n-am ajuns acolo. E ca diferenta intre cei care fac yoga ca sa se relaxeze- si care, oricum, fac altceva, sunt altfel decat oamenii din jurul lor- si cei care ajung sa se ridice la un metru deasupra pamantului.
articolele dvs sunt superbe. si nimic mai mult. va pup:*
Ioana, de ce nu dormi la ora asta?:) Multumesc, hai sa dormim, si sa visam frumos…