Buna, jurnalule!
Nu am tinut niciodata un jurnal. Mi-am notat sporadic, cate ceva, in cate o calatorie, dar cel mai adesea am pierdut caietul cu insemnari. Iar acum imi pare cumplit de rau de toate amintirile pe care le-am ratacit.
As fi vrut sa-mi fi notat undeva toate semnele indragostirilor mele, toate manifestarile iluziei crescande, toate simptomele nebuniei mele amoroase dand in clocot. As fi vrut sa transpun in cuvinte, cat inca erau proaspete, si manifestarile primelor indoieli, sa descriu gustul primelor lacrimi cat inca le simteam pe buze urma sarata si deznadajduita.
Imi pare rau ca nu am notat cu atentie, cu grija, toate culorile emotiilor mele din clipa in care am inceput sa simt in pantec o noua viata. Mi-e ciuda ca nu am fost in stare sa completez nici macar paginile cartilor pentru bebelusi, pe care le-am primit in dar de fiecare data cand am nascut, si care mi-ar fi ingaduit sa tin minte exact macar datele cand copiii au spus primul cuvant, cand au facut primul pas, cand le-a iesit primul dintisor.
Suntem prea mandri sa recunoastem ca vom uita… Iar atunci cand ne patrunde emotia enorma a cate unei intamplari miraculoase, suntem gata sa juram ca nu vom mai uita niciodata. Dar trec anii si ne luam cu viata si cu grijile fiecarei zile, cu visele fiecarei nopti, si ne dispar din minte nu doar datele la care ni s-au intamplat lucruri insemnate, ci si faptul ca le-am trait cu adevarat. Persista mai trainic amintirile rele, nemultumirile sau revoltele pe care n-am reusit sa le ostoim in noi. Iar frumusetea se lasa mai repede furata de trecerea zilelor, memoria noastra e mai predispusa sa lase sa scape intamplarile bune, intalnirile dragi, evenimentele norocoase care ne-au marcat cate o zi, cate-un timp, cate-un anotimp… Si-atunci ar trebui sa avem curaj si sa notam in fiecare zi, asa cum vedem ca face cate-un personaj romantic din filmele americane: Buna, jurnalule! Azi am fost fericit…
Comentarii
31 Comentarii la “Buna, jurnalule!”Spune-ti parerea
-
-
Invitati speciali
-
Imi pare o idee draguta sa ai un jurnal doar al tau,cu gandurile tale si modul tau de a vedea lumea si lucrurile intr o perioada de timp si intr un moment al vietii tale,cu experientele traite de tine, si cred k o “tin” si eu unul in curand………
Nici eu nu am tinut niciodata un jurnal, cred ca e interesant…
acum chiar n-as avea timp sa fac un jurnal. Desi intentionez sa-mi fac casa si daca am timp mi-ar place sa scriu povestea casutei mele.
am avut si am inca un jurnal. il tin decand eram mica la generala si acum cand citesc in el ma amuz tare mult de ceea ce am scris acolo.
In liceu am tinut un jurnal si cand l-am recitit peste zece ani nu mi-am inteles banalele framantari si ganduri. Cred ca e un exercitiu de literatura si atat…
E adevarat ca uitam relativ repede anumite lucruri si pentru o persoana ca tine cu atat de mult talent ar fi pacat sa nu tina un jurnal, dar pentru mine care nu am deloc darul scrierii nu este nici o pirdere ca oricum nu as fi scris mare lucru.
Nu am un jurnal cu amintiri, si ar fi trebuit sa am, ca amintiri am cit muntele. Ba cred ca am, inchid ochii din ce in ce mai des si mai mult..si visez, si mi-amintesc. Mi-amintesc acum de nunta mea, de valsul cu tata, cind toti ne-admirau. Dansa, plutea..pluteste si-acum. Zimbesc cind ma gindesc la cei dragi mie.
Am avut un jurnal..nu chear la scoala cum fac multe fete ci mult mai tirziu.Gasisem in el un prieten sincer si apropiat,care tacea ascultindu-ma fara sa-mi puna intrebari.Asa au urmat pagini pline de intimplari fericite,triste si pe care le-am asternut pe foile albe acum incarcate de amintiri.Imi amintesc si acum cind gaseam refugiul spre a ma destainui,intotdeauna cind inima plingea.L-am parasit demult ascuzindu-l intr-o cutie veche la fel de veche ca amintirile mele triste.Acum na-si mai avea nevoie de el,sufletul meu este o carte deschisa in care zi de zi eu imi scriu….FERICIREA
Buna!
Am inceput sa scriu pagini de jurnal din dorinta de a nu uita, de a-mi transmite mie peste ani trairi adolescentine, razvratiri trecatoare, nebunii copilaresti, am sperat ca mult mai tarziu sa invat de la mine a-mi intelege copii adolescenti. Scriu de peste 10 ani… la inceput saptamanal, mai apoi mai rar dar mai intens, trairi puternice, tristeti adanci si fericiri marete. Cu anii mi-am pierdut atractia pentru hartie. Parca adolescenta ma facea sa scriu mai mult. Acum parca nu mai gasesc cuvintele potrivite. Ma gandesc ca pe atunci cuvintele simple erau cele potrivite, acum existenta s-a complicat cumva sau o vreau si o fac eu mai complicata.
Nimic nu m-a linstit mai mult decat scrisul… Poate doar marea… Si daca am acum ceva de pret din trecut, acestea sunt caietele mele, jurnalele, sufletul meu, cadoul meu pentru mine, pentru viitor si pentru totdeauna.
Andres
Buna Alice, buna persoanelor minunate care impartasescpareri aici.
Am inceput sa tin un jurnal in clasa a VI-a; eram mica atunci …scriam numai prostii…dar stiu ca im placea sa scriu. Am scris cam 1 an .
Apoi un jurnal mai serios am inceput sa scriu in liceu deci de la 15 de ani si de atunci pana in prezent continui sa mi scriu gandurile, trairile … intr-adevar mai mult cand sunt trista dar si momente placute desi pe acestea nu stiu de ce dar nu simt nevoia sa le scriu.
De cand s-a intors prietenul meu in tara adica de o luna, nu am m ai scris …nu simt nevoia sa impartasesc cat sunt de fericita. Sau uneori scriu si asta dar pe scurt.
Oricum ma bucur ca am scris si scriu pentru ca citind din urma … zambesc nostalgic la ce copil eram atunci. Si acum mai sunt (am 23 de ani) dar te maturizezi pe masura ce trec anii.
Cum gandeam la 15 ani nu as m-ai proceda la fel acum. Ma amuza cand citesc unele intamplari de atunci.
Sa notezi gangurerile copiilor, asta da. Poate ca asta merita regretul. Altfel, cui folosesc miile de pagini insemnate? Cine sa le mai citeasca? Uneori nici tu nu vrei pentru ca te rusinezi de infantilismul, romantismul desuet, gandurile necurate sau mai stiu eu ce alte nazbatii consemnate acolo.
Am tinut jurnal incepand din clasa a 4-a. Azi ma rusinez de “problemele” mele, de unele ganduri, unele cuvinte gresit formulate, de sintaxa frazei pe alocuri…Pot spune cu mana pe inima ca jurnalul mi-a folosit doar pentru structura (m-a ordonat, in fiecare seara scriam o pagina) si mi-a cizelat condeiul facand din mine, mai tarziu, o olimpica la limba romana.
In rest, ceea ce merita consemnat a ramas consemnat in suflet.
Nu am un jurnal, insa am sute si sute de e-mail-uri si sms-uri pe care nu le voi sterge niciodata. Ar fi in zadar pentru ca sufletul nu mi-a fost “dotat” cu tasta “delete”. Cele mai scurte mesaje, ma tulbura si acum cel mai tare: “M-ai facut sa zambesc. Multumesc!” sau “Peste 15 minute te voi saruta.” Stiu exact ziua si ora cand le-am primit, stiu ce i-am spus cand a zambit, simt si acum sarutul pentru care am asteptat 15 minute, atunci pareau o eternitate…acum nu stiu daca cineva, vreodata, va reusi sa ma faca sa mai simt emotia celor 15 minute…
Cristina Socaciu, esti atat de sensibila. Te imbratisez si gandul meu cel bun se indreapta spre tine. O seara cu credinta in suflet
.
Poate e nepotrivit ca intervin aici, vroiam doar sa spun ca sufletul meu a avut tasta delete. Este vorba despre primul meu amor, un fel de dragoste fara limite; daca nu as fi considerat dupa atati ani ca l-am iubit atat de mult si imi pare atat de rau pt asta, probabil povestea s-ar fi inscris in tiparul dragoste fara limite. Numai ca dupa ce m-am izbit ani nenumarati si grei de toate mitocaniile lui, peste care am putut sa trec atunci cu vederea, ca doar de aia dragostea era fara limite, dupa toate tipurile de suferinta din amor, am incercat si am reusit sa uit aproape tot, si uite asa marele meu prim amor si-a atins limita. Martori la toata nebunia mi-au fost niste prieteni; ei mi-au adus aminte de primul meu amor, cand ma detasasem destul si chiar iubeam din nou, pe altcineva, evident. Nu are legatura nimic din tot ce am spus cu subiectul, ci doar cu tasta delete…Iarta-ma, te rog, Cristina, ca am venit peste eternitatea ta de iubire cu cenusa mea. Asa mi-am amintit. Acum nu ma mai doare, dar stiu ca atunci pastram si eu fiecare zambet cu secunda lui, si ce a starnit fiecare zambet. Si sunt uimita si eu ca sufletul meu a fost prevazut pt o poveste chiar si cu tasta delete. Acum ca imi amintesc, e ca si cum ar fi fost vorba despre altcineva, nici nu imi vine sa cred ca am fost eu, am doar “martori” niste prieteni. Atat.
Cristina, esti atat de puternica si atat de buna- si ti-a fost data atata suferinta! Sigur va veni si rasplata pentru cat ai indurat, si pentru nobletea cu care ai facut-o. Sunt sigura!
Multumesc, Moi! Te imbratisez si eu!
Je, poate intr-o zi voi reusi si eu sa uit, si cum iubirea mea a fost fara martori, voi veni aici si va voi spune… Je, te simt aproape!
Alice, stiu ca tu intelegi, eu nu stiu alta cale, decat asa…cu noblete.
Esti atat de buna cu mine! Te tin de mana.
Si eu te simt aproape! Si pe Alice care ne-a adus aici cu dragostea ei.
Draga Alice- poate nu ai tinut un jurnal clasic, dar editorialele si articolele tale au fost (cel putin pentru mine) un fel de carte deschisa, despre viata si sentimentele tale, despre ce ti s-a intimplat deosebit sau doar fapte de viata obisnuite…
Eu in schimb am scris sute de pagini de cind locuiesc in strainatate, cel mai adesea in ore de dejnadejde si singuratate, dar uneori si cu trairi si descoperiri interesante, citeodata hazlii, cel mai adesea impulsionata de noul si diversitatea pe care am gasit-o aici. Sunt harti ale evolutiei mele interioare, ragazuri de intrebari, de care insa nu sunt foarte atasata. De trei ani, imi urmaresc linia destinului privindu-l pe copilasul meu, sunt citeodata minute magice in care il vad pe el, ma vad pe mine, pe noi si o parte din viitor, pe care altfel nu stiu daca as fi putut sa o creionez singura, in fata jurnalului. Si-mi doresc foarte mult sa scriu un jurnal de vacanta, cu insemnari scurte, dar multe, cu fotografii si esantioane de arome si sa devin eu insami un jurnal pe care dragul meu sa scrie sarutari si imbratisari. In fiecare zi.
Mi se pare minunat ce ai scris. “sa devin eu insami un jurnal pe care dragul meu sa scrie sarutari si imbratisari. In fiecare zi.” Te invidiez – frumos, si cu drag – pentru gandul asezat astfel in cuvinte.
Eu mi-am facut primul jurnal in clasa a-5a si le-am spus si parintilto mei. il tineam la vedere si am scris cu regularitate pana in clasa a 11-a cand am descoprit ca-l citise tata. m-am suparat f rau si am inceput sa tin 2 pararele, unul in care scriam ce voiau ai mei sa auda si unul in engleza sau care avea cuvintle scrise invers. minte de copil indragostit.
l-am continuat in fac cu povestea marii mele dragoste. aveam si mult timp la dispozitie si tin minte ca mi l-am facut ca sa nu uit nimic din ce au insemnat anii aceia. cand veneam vara acasa il lasam fie la o prietena fie la iubitul meu. norocul meu ca l-am luat inainte sa ne despartim ca n-as fi vrut sa ramana la el. mi-am plans in el durerea despartirii de el si am incetat sa mai scriu cand acea persoana a ieist de tot din viata mea.uneori cand mi se mai face dor de anii aceia, il recitesc cu mare placere.
acum am un blog in care scriu despre catelul meu si un altul in care scriu cand sunt suparata.
dar cred ca jurnaele astea is adevarate romane.
Jurnalul meu s-a nascut sub influenta unei carti citite. Aveam 13-14 ani atunci si scriam cu patima si dezinvoltura, eram retrasa si cuminte, invatam bine si n-aveam prea multi prieteni. Ardeam interior si traiam scriind si imaginandu-mi vieti total diferite de a mea. L-am recitit de curand si am ras in hohote de toate gandurile adolescentei de atunci…
Jurnalul l-am parasit cand am inceput sa traiesc asa cum scriam – pasional si liber – cand m-am indragostit. Nu l-am reluat niciodata. Singurele incercari au fost cand m-am adunat si am notat evolutia copilului meu, cu greutate, inaltime, primul zambet, primul hohot de ras, primul dinte, primul pas. Nu le-am scris pentru mine, le-am scris pentru ea, fiindca mi-e teama ca voi uita si n-o sa stiu sa-i raspund la intrebari.
Regretul meu e insa altul… Nu stiu cum as putea face sa pastrez toate emotiile, toate trairile, toate bucuriile, toate sentimentele luminoase. As vrea sa le inregistrez cumva, sa le arhivez intr-o memorie externa si sa aleg dintre ele, sa le retraiesc atunci cand mi-e dor.
Am tinut timp de aproape 4 ani jurnalul primei si marii mele iubiri. Adunasem multe pagini, scriam aproape zilnic, intamplarile veneau peste mine si simteam nevoia sa le notez. La un moment dat am uitat jurnalul la vedere si l-a descoperit el si a inceput sa citeasca cu regularitate. N-am mai simtit nevoia sa-l ascund, oricum scriam si pentru el, cumva. Cand relatia s-a terminat, am vrut sa uit si sa sterg orice amintire. Am recitit inca o data tot ce scrisesem de-a lungul anului, apoi am rupt fiecare pagina si am aruncat-o. N-am uitat nimic, oricum totul ramasese scris la mine in suflet. Acum regret, mi-ar fi placut sa fi fost rationala si sa fi pastrat acele randuri.
Mi-am regasit nu de foarte de mult jurnalul tinut in perioada liceului. Am recitit fragmente din el mai cu amuzament, mai cu emotie. Mi-a amintit de spectacolele Cenaclului Flacara, de nerabdarea cu care le asteptam si de entuziasul cu care participam la ele. Mi-a amintit “iubirile” de atunci, cuminti si timide. De atmosfera de liceu. De vacantele la Costinesti.
Privind cu mintea si alura de acum la adolescenta care l-a scris am un zambet ingaduitor pentru multe din bazaconiile insirate acolo. Dar sunt si trairi pe care le regasesc in mine, cea de acum.
Nu mai tin un jurnal. Dar ii scriu uneori iubitului meu cate un gand de-al meu. De obicei sau cand mi-e foarte bine sau cand sunt foarte suparata. Uneori imi scrie si el; avem o arhiva a noastra pe care o recitim cu drag si care ne pastreaza amintirile clipelor trecute. E un semn a ceea ce a fost, chiar e pacat sa ne risipim emotiile in neantul uitarii.
Imi cer scuze pentru scris,m-am cam grabit
Am avut si eu un jurnalin timpul liceului in care imi notam mai des tristetile ,dezamagirile,iubirile neimplinite,si mai rar momentele placute,bucuriile.Ma gandesc si acum de nu imi notam entuziasmul cu care primeam o nota de zece pe care mi-o doream atat de mult sau cand mi se recunostea contributia la vreo lucrare,sau exaltarea pe care mi-o aducea o iubire noua .Acum nu-l mai am si stiu sigur ca daca l-as mai citi o data as simti tot ce am trait atunci.Acum traiesc o iubire frumoasa calma ,insa nu a fost asa de la inceput,insa timpul a maturizat-o,insa ca in orice relatie mai exista lipsuri.Azi dimineata iubitul meu se trezi cum zisa el sa-mi demonstreze ca ma iubeste si ma aduce la lucru in fiecare dimineata ,ma aduce la lucru dar cu muzica la maximum,deci fara glume,in momentul cand ii reprosez ca ma deranjeaza se supara atat de tare incat 20 de minute nu mai vorbeste de loc cu mine,iar cand pleaca ,demareaza cu scartait de roti,in fata cladirii unde kucrez ma asteptau colegii mei care au facut remarci cu subanteles.Cand il sun sa- reprosez,surpriza avea tel.inchis si sunt sigura ca daca il intreb,imi spune ca stiu doar ca are probleme cu tel.si se inchide.Cum sa ma comport cu el nu mai stiu,ce sa fac ?
Buna, Alice! Recunosc printre cuvintele tale propriile mele regrete ca nu am lasat scris ceva din culoarea fericirii atunci cand am fost fericita, ca nu am descris gustul pelin al durerii atunci cand am fost nefericita si poate mai important, ca nu am scris nimic despre linistea ce ma cuprinde atunci cand in rarele momente ating echilibrul. Frumos fundalul pozei, e Retezat nu-i asa?
Eu am jurnal de 12 ani! Acum am 24 de ani… deci va puteti imagina ca am strans in cateva agende toate trairile, evolutia mea, trecerea de la copilarie,adolescenta si apoi maturitate… Recent am trait o experienta interesanta. M-am revazut cu un fost iubit cu care fusesem impreuna cu 6 ani in urma. Am luat jurnalul si am cautat paginile unde scrisesem totul despre iubirea noastra de atunci. Aveam notate schimburile de mesaje, vorbele dulci spuse… tot! I-am spus si lui asta si si-a dorit sa le auda, sa le retraiasca si el. Ba chiar mi-a clarificat niste lucruri pe care atunci nu le intelesesem si care dusesera la ruptura noastra. Atunci m-am bucurat poate cel mai mult de faptul ca am tinut un jurnal atatia ani. Probabil cand voi ajunge la batranete o sa-mi faca o deosebita placere sa-l recitesc in intregime si poate cine stie… chiar voi face o carte despre asta ca tot lucrez cat de cat in domeniu
Alice, dar toate ideile pe care le notezi ba pe blogul tau, ba pe blogul coffeechat reprezinta un jurnal, jurnal de scriitor pe care daca l-ai facut public capata alta valoare, dar esti tu in toate si e frumos.
Am povestit cu ani in urma, jurnalului meu de atunci, despre o poveste de dragoste infantila, care s-a sfarsit inainte ca eu sa imi termin de scris randurile.
Astazi iubesc, poate mai mult ca niciodata, si, desi as vrea sa retraiesc aceasta poveste la nesfarsit, sa scriu fara incetare despre fiecare emotie si despre fiecare zambet, ezit, nu ma indepartez, caci povestind jurnalului, fie si doar pentru o clipa, ma tem ca finalul povestii de dragoste infantila ar putea sa se repete..
avem un jurnal cu noi in suflet si in amintiri…:-)
Buna, jurnalule! Azi am avut o zi buna si frumoasa…
Buna seara, la miez de noapte, Alice draga..
Ma gandeam intr-o zi ca nu am mai tinut un jurnal de acum, hehe…multi ani, mai exact din liceu. Apoi mi-am dat seama, incercand cu greu sa-mi rememorez ideile din el, ca nici in acela nu scriam decat in momentele de tristete. Niciodata in clipele de entuziasm, pe atunci tineresc, nu completam macar un rand. Poate acesta a fost si motivul pentru care nu l-am pastrat, am vrut sa scap de paginile acelea, ca si cum as scapa si de trairile cuprinse in el. Si desi n-am mai fost tentata sa tin unul, cred ca nici acum n-as face altfel. Cu diferenta ca, probabil, as scrie mai mult acum. Si mai amar, sunt sigura…
Noapte frumoasa, jurnalule…