Cariera si familie
Mi spus atat de des, incat ajunsesem la un moment dat sa cred si eu ca nu poti avea si familie si cariera, si sa le faci pe amandoua cum se cuvine. Mult timp am fost convinsa ca, daca te dedici profesiei, trebuie sa sacrifici armonia de acasa. Si viceversa.
Cunosc multi oameni care si-au intemeiat cariere de succes, dar care, in timp, au ajuns sa nu mai pretuiasca valorile familiei. Am intalnit foarte multi barbati extrem de bogati si de puternici care nu-si mai faceau timp pentru sotie si copii, dar gaseau ragaz pentru iesiri extraconjugale menite, chipurile, sa-i relaxeze dupa stresul cumplit de la serviciu.
Stiu si femei singure sau nefericite in casnicie care dau vina pe profesie pentru neimplinirile lor din planul personal. Care considera ca si-au dedicat prea mult timp devenirii sociale ca sa mai poata intelege esenta parteneriatului matrimonial.
Dar eu cred ca, de fapt, izbanda este sa le ai pe amandoua. Cred ca adevarata masura a succesului este sa construiesti intr-o parte fara sa narui altundeva. Ca adevaratii barbati puternici si realizati nu sunt cei care castiga bani multi si pierd dragostea sotiei. Ca femeile care au dreptul cu adevarat la mandrie nu sunt cele care pun cele mai gustoase muraturi, dar n-au adus in viata lor un ban in casa, si nici acelea care au ajuns mari manageri, dar habar n-au sa prajeasca un ou. Si ca, in general, nu se poate considera implinit un personaj care minte in vreun plan al vietii lui, care are mari neizbanzi tolanite asupra unor bucati intregi de viata, chiar daca celelalte teritorii stau sub semnul realizarilor recunoscute.
Stiu si ca este foarte greu sa le ai pe amandoua. Dar dupa un sir de caderi cand intr-un plan, cand in celalalt al vietii mele, am priceput ca fericirea nu vine decat dupa ce ai facut echilibru in viata si in inima ta. Dupa ce ai impacat si gloria, si banii, si intimitatea, si maternitatea… Si ai iesit invingator si senin din luptele cu tine insuti.
Cred ca fiecare se lauda cu ce are, cariera sau familie sau cariera si familie. Fiecaruia ne este dat ceva si trebuie sa-l cladim zi de zi cu dragoste si rabdare, indiferent ce o fi…
daca vrei sa le faci pe amandoua reusesti, dar am imrepsia totusi ca daca esti buna in cariera nu prea esti buna in familie si invers. totusi nu cred ca merg amandoua…
pana la varsta de 30 ani am mers pe cariera si am reusit sa obtin ceea ce mi-am dorit dar a venit si vremea sa imi intemeiz o familie si sa aduc pe lume un copil
Ca sa poti realiza aceste 2 lucruri clar ca iti trebuie un ajutor si in momentul in care nu il ai de exemplu nu ai cu cine sa lasi copii si nu iti poti permite o bona de incredere, atunci cred ca renunti la slujba pana se fac copii mai mari si apoi te dedici din nou carierei. Poate gresesc dar asta e parerea mea si regretul ca nu am reusit sa-mi fac si eu o cariera de succes pana acum, dar poate cine stie dupa ce mi se fac copii putin m ai mari o sa reusesc.
Buna seara!Citind cu mare atentie articolul , subiect al caruia mereu il deschid si eu cu prietenii din jurul meu ma face sa imi reconfirm parerea .
Da, se poate sa ai si cariera si familie pe acelasi calapod amandoua , la fel de bune si la fel de fructuoase.Secretul ?secretul cred ca este sustinerea care trebuie sa si-o dea unul altuia si inexistenta compentitiei dintre cei doi soti .
Mai mult decat atat trebuie lasate la o parte orgoliile acestea nefiresti pe care le avem si pe care trebuie sa ni le aratam cu tot dinadisul.
Se vorbea despre puterea banului in relatia de cuplu care distruge,ca barbatii extrem de bogati cauta sa isi reverse ,,bogatia sentimentala,,nu acasa, ci in cu totul alta parte.Intradevar , din pacate sau poate din fericire pt unii asa se intampla si acum ne intrebam de ce ?pt ca sotia stie sa ii spuna acasa doar cate muraturi cu borcane a reusit sa puna ?
Oricum le-am lua ,cred ca fiecare isi are o parere foarte bine formata vizavi de acest topic si sunt convinsa ca oricarei dintre noi ne-ar place, ca doar cititind articolul minunat de mai sus viata sa ni se poate schimba ceva in viata.
Eu nu sunt de acord cu fraza aceasta: “Ca femeile care au dreptul cu adevarat la mandrie nu sunt cele care pun cele mai gustoase muraturi, dar n-au adus in viata lor un ban in casa, si nici acelea care au ajuns mari manageri, dar habar n-au sa prajeasca un ou” … cred ca si una si alta are dreptul cu adevarat la mindrie … banul nu inseamna implinire, la fel omleta cu ciuperci.
Din experienta proprie si a celor din jurul meu, am ajuns la concluzia ca nu, nu poti sa ai cariera si familie in acelasi timp … nu ma refer la familia aceea de a avea grija de copii si sosetele sotului, ci de familia de care spunea Emilia mai sus - parinti&cuplu, la bine si la rau.
Si nu vorbesc de cariera ca fiind jobul bine platit, unde-ti place sa te duci dimineata si de la care te intorci la timp sa faci lectiile, sa iei cina cu familia si sa le citesti copiilor inainte sa adoarma …
Nu exista un echilibru, sau daca exista la inceput, mai devreme sau mai tirziu balanta va inclina intr-o singura directie … e legea firii.
Important e sa gasesti raspunsul la ce te face cu adevarat fericit.
Cunosc persoane care sunt implinite doar prin cariera, la fel cum cunosc persoane care au o familie minunata, nu le pasa de cariera, sunt intr-adevar foarte fericite asa, cu muraturile, fursecurile si voluntariatul la biserica sau scoala.
Editez: banul nu inseamna implinire pentru unii, la fel omleta cu ciuperci …
se vede ca am postat inainte ca, cofeina sa-si faca efectul :).
Si mai vroiam sa spun ca imi place mult aroma cafelei de aici … o sa mai vin.
Daca iti place ceea ce faci vei reusi sa le faci pe toate cum trebuie, sa te dedici si familiei dar si lucrurilor care iti fac gandirea sa sclipeasca.
Bună dimineaţa. Ma gândeam, citind cele scrise aici, la fragilitatea cuvântului “împlinire” (de “fericire” nu îndraznesc să vorbesc - mi se pare atât de greu de definit şi atât de relativ…). La aproape 40 de ani am ajuns să cred că împlinirea e starea aceea de bine pe care o simţi când ai măsura lucrului bine făcut. Şi din acest unghi, cariera este parcă o sursă de împliniri succesive, dacă ai ales potrivit drumul tău; simţi aroma împlinirii parcă mai des, parcă se leagă de lucruri concrete, palpabile, măsurabile. Nu am îndoieli că am ales ceea ce mă împlineşte în domeniul carierei.
Familia? De nişte ani buni noţiunea aceasta are un alt contur pentru mine şi nu am motive să mă simt fericită. Divorţul m-a transformat, m-a înrăit, m-a făcut să fiu egoistă şi să percep împlinirea doar prin ochii de …mamă. Reuşitele fiicei mele sunt o sursă de împlinire, iar familia aceea completă rămâne un vis ce se îndepărtează învăluită încă în ceaţa aşteptării. Aştept şi eu, ca şi Je, doar că pe mine aşteptarea nu cred că mă face mai bună, mai puţin orgolioasă şi mai deschisă. Dăruiesc bucăţi din suflet unor bărbaţi care sunt în trecere prin viaţa mea şi încă nu am reînvăţat să cred că împlinirea în domeniul familiei vine din renunţări la orgolii. Mi se pare atât de fragilă împlinirea asta încât nu am curajul să fac ordine în toate sertarele sufletului. Uneori însă mi-e teamă de anii ce vin, de singurătatea ce se conturează undeva înceţoşat, de regretele în care mă voi scufunda iremediabil atunci când şi cariera va fi doar o amintire…
Nina spunea atat de adevarat (si de frumos) ca suferinta lasa in urma ei ori intelepciune ori rautate…Trebuie sa fiu cinstita si sa spun ca la mine a lasat intai rautate, si nu ma refer numai la suferinta din amor, ci la suferinta in general - ca nici in meserie nu mi-a fost viata mai usoara. Tot suferind am ales sa ma schimb si sa incerc sa las deoparte rautatile - chiar daca erau mici rautati, si restul. De curand am vazut ca ma simt mai bine sa fiu altfel decat cum ma zburleam mai demult pt fiecare chestie pe care o incasam de la viata.
Stiu si eu rautatea de dupa suferinta. O cunosc, am trait-o, am hranit-o. Acum imi pare rau, dar nu am putut altfel, dar stiu ca acum lupt sa nu mai fiu rea, sa nu mai pun orgoliile inaintea inimii, sa incerc sa inteleg si sa ma pun si in locul celuilalt.
Atita adevar ai pus intr-un pus intr-un pumn de cuvinte! Cred ca toti am facut la fel intr-un moment saul altul al vietii, chiar si fara nici un pret. Lupta cu mine insami de a nu fi rea este o tinta pe care nu am atins-o intodeauna. Am simtit uneori ca ceea ce mi se intimpla este consecinta propriilor fapte. Si eu regret , insa cred in putera iertarii si ma rog pentru asta .
Imi simt sufletul mai usor iertind si eu , si multumesc Lui Dumnezeu ca mi-a luminat calea si inima.
Alice, iti trimit o imbratisare rotunda .
Sa aveti o seara frumoasa!
Alice a ales din nou un subiect “fierbinte”…mai ales pentru noi, femeile, pentru care implinirea pe mai multe planuri, cariera, sotie (partenera de cuplu) si mama, este mult mai grea decat in cazul barbatilor! Ei pun de obicei cariera pe primul plan si atunci cand sunt intr-un cuplu, legalizat sau nu, sprijinul emotional, afectiv, si nu in putine cazuri si material pe care il primesc, ii ajuta sa urce rapid si sa isi construiasca o cariera de succes.Nu la fel stau lucrurile in cazul nostru…Menirea noastra pe pamant este de a darui iubire si de a da viata…De aceea emanciparea femeii i-a facut viata si mai grea, pentru ca barbatul nu a evoluat la fel de rapid…
Am putea avea parte de implinire in cariere, ca mame si femei, cu conditia sa fim si noi, la randul nostru, intelese si sprijinite, incurajate…Cati barbati oare sunt dispusi la asa ceva???? Si mai este ceva..este extrem de greu sa pastrezi echilibrul acesta despre care tot vorbim, intre viata profesionala si cea de familie, de cuplu.Si aici as vrea sa fac o precizare, daca-mi este permis: cred ca multe dintre noi, poate si multi barbati, confunda viata de familie cu cea de parinti ( daca vorbim de o familie cu unul sau mai multi copii ), uitand sa mai traiasca separat si viata de cuplu, de femeie si barbat! Si atunci apar, mai devreme sau mai tarziu, frustrarile…
Cata dreptate ai, Emilia! Da, asta cred cu totii ca inseamna familia, sa ai grija de copii, sa le cumperi tot ce le trebuie, sa aduci in casa tot ce e nevoie. Dar dragostea dintre soti??? Dar fidelitatea, dar emotia, dar pasiunea- astea nu fac parte din familie? Nu astea ar trebui sa primeze?
Vezi tu, Emilia, probabil de aceea ai ajuns intr-un moment atat de greu, pentru ca tu intelegi si vezi lucruri peste care ceilalti trec nepasatori. Insa tu ai dreptate, asa trebuie sa traim, atenti, vigilenti…
cred ca Michelle Obama este o femeie care reuseste sa le imbine cu succes pe ambele. Doua facultati de prestigiu, cariera solida, doi copii frumosi si bine educati, isi sustine sotul si din cate se spune ea este cea care l-a dus in politica si l-a ajutat enorm in ascensiune pe Obama, face sport, se ocupa de copii, de n lucruri. Din cate am citit despre ea este foarte ordonata si ambitioasa…As vrea sa am puterea ei:-)
Eu cred ca la Michelle Obama n este altceva decat mult PR in spate si manipulare, pozitiva de data aceasta. Un soi de influntare a americanilor si reordonare a valorilor. Adica in declaratiile de presa apare ca ea cultiva rosii in fata casei albe, dar are voie sa mai manance din cand in cand si cate un hamburger. Asta e politica….
Eu cred ca in spatele unui barbat puternic se afla intotdeauna o femeie inteleapta . Asta face si Michelle . Nu stiu cit de romnantata e povestea lor de iubire , insa se simte iubirea si respectul ce le defineste relatia, spre deosebire de alte cupluri de la Casa Alba.
Cu siguranta nu este deloc usor sa-ti construiesti o cariera solida si o familie reusita in acelasi timp. Trebuie gasit acel echilibru si apoi, cu unele sacrificii este adevarat, sa incerci sa-l mentii pe tot parcursul vietii. Si cel mai important este sa stim cand si unde sa ne oprim in cariera astfel incat sa nu fie afectata familia. Parerea mea este ca relatiile cele mai puternice sunt in cadrul familiei. Dumnezeu a creat femeia, a creat o Eva pentru Adam. Si de-abia atunci Adam a simtit starea de implinire, de bine spiritual si relational, de-abia atunci s-a simtit intru totul un om implinit.
Je, te rasfeti- nu exista varsta pentru fericire si nu exista limite pentru oamenii buni! Putem fi fericiti oricand, si la tinerete, si la maturitate, si la batranete- oricand, cum ne e norocul si cum ne deschidem inima. Eu sunt mai fericita acum, la 40 de ani, decat stiam sa fiu la 18, desi, teoretic, atunci lumea toata era a mea. Acum am invatat sa ma bucur si sa cred, sa fiu buna si atenta, sa nu mai arunc in joc orgolii ridicole si paguboase.
Da, Alice, e o lectie pe care ne incapatinam sa o invatam doar pe propria piele; uneori orgoliul, ne impiedica sa vedem limpede , si sa luam iertarea drept slabiciune.
Avem nevoie de curaj si putere sa punem capat lucrurilor care fac rau sufletului . Daca si reusim , suntem pe calea cea buna.
Bine spus! “Curaj si putere sa punem capat lucrurilor care fac rau sufletului”…Asta incerc eu acum…sa adun putere si curaj sa pun capat unei casnicii de 30 de ani iremediabil si de mult compromisa si unei relati de 3 ani, care s-a vrut alternativa acestei casnicii, dar nu a fost, si nici nu va fi vreodata, desi inca il iubesc..
A ierta e o binecuvintare, altfel cum am putea duce cu noi , atittea neiertari. Insa uneori facem alegeri nepotrivite, alegem sa raminem ancorate in situatii care ne fac rau. Poate ca e bine sa facem curat prin sertarele sufletului, asa cum cineva spunea atit de frumos, sa dam cu niste insecticid, sau flit cum i se mai spune , sa terminam o data cu tot ce e dureros .
Puterea rugaciunilor, e miraculoasa, cum spuneam , te ajuta sa vezi lucrurile si oamenii , asa cum sunt de fapt. Sa gasesti echilibrul interior de care ai atita nevoie.
Emilia, Dumnezeu sa-ti dea putere!
Te rasfeti Emilia , si vad ca amfitrioana blogului iti da dreptate si te admira.
De fapt stii ce iti mai doresti? Nu crezi ca viata ti-a oferit mai mult decit oricarei ” amarite” de pe aici care se vaieta zilnic dupa un dram de mascul in viata ei ? …
Alice, ai dreptate ca la 18 ani nu prea stim sa fim fericiti. Dar stii ca si eu am cam varsta ta, si ca sunt singura, asa ca nu chiar ma rasfat, doar ca tot astept si in timpul asta incerc sa fiu deschisa si mai buna si mai putin orgolioasa.
Multe vorbe frumos mestesugite.
Cam greu sa ajunga toti oamenii la asemenea performante, pt ca nu suntem toti la fel. Unii sunt mai visatori, altii mai practici. Unii sunt fericiti ca au o familie implinita, altii ca au o cariera de succes.
Fericirea adevarata consta in toleranta si in capacitatea de a te bucura de micile impliniri.
Realizarile marete se fac in timp, cu efort sustinut. Asta nu inseamna fericire, ci satisfactia ca realizezi ceva.
In mod sigur nu se poate simti implinit cineva care nu are un echilibru intre cele 2 coordonate, cariera si familie. Dar cred ca sunt foarte putini cei care au reusit in amandoua. De obicei, unul dintre planuri se face praf, si nu din vina celuilalt plan, cum incercam sa ne amagim cu totii.
Stiu sigur ca eu nu am ramas singura pt ca mi-am iubit prea mult meseria. Mai mult de atat as fi putut sa iubesc o persoana in carne si oase, numai ca…aici nu am putut sa tin pe nimeni langa mine; uneori mi-am facut reprosuri ca nu am facut ce trebuie ca sa nu mai plece barbatul iubit, dar daca analizez mai adanc, stiu ca am facut chiar totul; poate ca jumatatea mea nu s-a inventat, sau din vini de care nici nu imi dau seama, s-a ratacit pe undeva. Stiu si simt ca nu sunt implinita, si probabil ca in cele mai multe situatii unde sunt incoltita cu vreo intrebare de genul de ce am ramas singura, nu stiu ce sa zic si abordez vreun zambet natang ingaimand ceva incat sa nu se inteleaga nimic.
Vad si ca implinirea aceea, care sa cuprinda familia si cariera, este extrem de rara; mai mult, unii dintre noi nu au nici fericire in familie, si nici cine stie ce cariera. Si iar imi zic ca viata este extrem de complicata si uneori atat de trista.
Si mai vad si pe cei care le au pe amandoua, si atat de rar isi dau seama de asta, sau poate ca dintr-o aplecare de turma isi cauta sau inventeaza nefericiri evident inexistente.
Ii felicit si ii admir sincer - macar in gandul meu - pe cei care au reusit in amandoua. Eu nu am abandonat cautarea, asteptarea, cum ne indeamna persoane mai puternice, care nici ele nu si-au gasit foarte usor fericirea; doar ca varsta nu mai e de partea mea, si tot caut si tot astept; poate ca si astea sunt cumva importante.
Buna seara Je,
Ai mult bun simt si esti onesta , atit cu tine insati cit si cu ceilalti.Asta razbate din scrisul tau.
Uneori suferinta pe care o traim lasa in urma ei ori intelpciune , ori rautate , si doar de noi depinde sa facem alegerea potrivita.
Insa atit cit timp exista speranta , nu-i totul pierdut.
Buna seara va spun si eu , si nu incetati sa sperati .