Copiii ca instrument de putere
“Am facut un copil in primul rand pentru ca mi-am dorit sa raman impreuna cu barbatul acela”, i-a spus doamna de la masa de alaturi prietenei alaturi de care lua, ieri, pranzul. Iar interlocutoarea ei i-a pufnit in nas: “De parca ar functiona vreodata reteta asta!!!”
Am auzit ieri, fara sa vreau, o conversatie pe care marturisesc ca am purtat-o si eu de mai multe ori cu prietenele mele. Ne-am intrebat adesea daca un copil poate convinge doi oameni sa ramana impreuna, daca ii face pe cei doi parinti sa fie mai fericiti si mai decisi in relatia lor, si daca, intr-adevar, un copil poate sa functioneze ca instrument de putere asupra partenerului de cuplu.
Cunosc multe femei care au facut copii dorind sa-si convinga iubitul sa le aleaga pe ele ca partenere de viata. Care, desi nu dadeau in clocot de ispita maternitatii, au considerat ca va fi miscarea decisiva care le va aseza fericirea pe roate. Eu nu stiu, insa, nici macar un singur caz in care tertipul sa fi functionat eficient. Barbatul indecis nu s-a indragostit brusc de femeia care i-a facut copilul, chiar daca, uneori, s-a indragostit iremediabil de copil. Totusi, iubirea pentru urmasi nu functioneaza la infinit ca liant al unui cuplu dezlanat…
Stiu si cupluri in care povestea de dragoste a avut ceva scantei la inceput, dar, cu timpul, s-a deteriorat, iar copilul facut din dorinta comuna a devenit instrument de santaj dupa despartire. Foste neveste revendica avantaje materiale zdravene la divort, amenintand ca vor creste copilul in ura si-n dusmanie fata de tatal care, dintr-un motiv sau altul, a ales sa plece. Fosti soti traiesc si acum de pe urma nevestelor bogate pentru ca, de ochii lumii si ai copilului, femeile care i-au lasat pentru cine stie ce motiv prefera sa pastreze o relatie amiabila. Iar pretul pe care fostii lor barbati il cer este unul in bani.
Uneori, barbatii aleg sa plece dintr-o familie in care nu se mai simt fericiti. Uneori, femeile decid sa renunte la un mariaj care le ingradeste, sau le umileste, sau le face sa se simta condamnate la eterna blazare. Copiii sufera intotdeauna cand parintii nu mai pot ramane impreuna, dar, in mod categoric, sufera cel mai mult atunci cand sunt transformati in arme ale unui razboi pe care ei nu il inteleg. Si, totusi, asta se intampla aproape de fiecare data intr-o despartire…
Comentarii
23 Comentarii la “Copiii ca instrument de putere”Spune-ti parerea
-
-
Invitati speciali
-
Dam, sutn multi care dau vina pe copii pentru greselile sau nereusitele lor. Dimpotriva un copil te inalta in viata si te ridica pana la cele mai inalte culmi ale fericirii si recunostiintei. Totul e sa fii om.
nu poti ramane intr-o relatie doar de dragul copiilor deoarece sufera si adultii, dar si copiii!
se intampla peste tot in lume sa fie victimele multor casnicii esuate copii fara nici o vina si sa devina obiecte de santaj insa fara sa se gandeasca la sufletelul lor inocent care nu are nici o implicatie in disputa lor.
Mi se pare o prostie sa te folosesti de copil ca sa-l tii langa tine pe sot; e o tampenie sa gandesti asa, relatia odata deteriorata nu se va remedia prin aparitia copilului, din contra tensiunile vor fi si mai mari, iar acel copil va fi urat de parinti, deoarece din cauza lui se presupune ca au ramas cei doi intr-o casnicie fara rost. Copilul acela va fi traumatizat de situatia parintilor, iar cand va fi mare va constientiza adevarata relatie dintre parinti si, vai de el, daca nu cumva va crede ca asa e bine si va duce si el “modelul” mai departe, ca de, ce vad la parinti fac si copiii!!!
Doamne, vad cite o fetisoara de copil mic scump, scump, cu doi dintuci si niste ochisori, de-ti smulg toate suspinele sufletului si zimbetele lumii. Mi-l inchipui pe unul dintre copii mei pe care nu l-am vazut de mic, da mi-l inchipui asa, ca-i tare frumos.
hmm sunt mamica si cred ca un copil e cel mai frumos dar de la d-zeu,cel mai pretios lucru pe lumea asta pe care trebuie sa-l feresti de suferintele vietii,de certurile din familie,de jignirile,violentele verbale …spun asta pentru ca parintii mei nu s-au inteles din prima clipa dar mama a suportat tot pentru “noi” 4 frati la numar…tata un om vulgar,violent,vicios ,dur ,pentru mine un om care a vrut sa se faca numai ca el,sa se gateasca numai ce vrea el,sa fie tot timpul numai cum vrea el…am crescut cu teama de a nu face ce vreau,cu frica sa nu afle una alta..as avea multe de spus dar nu pot si nici nu vreau sa-mi aduc aminte…am rugat-o pe mama de n ori sa se desparta de el dar nu a vrut ,ca rade lumea,ca sa nu cerstem fara tata,a asteptat 31 de ani sa se schimbe ceva dar in zadar…si in ziua de azi se chinuie,suporta jigniri legandu-se de n pretexte…eu una pe toata lumea sfatuiesc..daca nu e intelegere,iubire,armonie nimic nu te poate lega de barbatul de langa tine…nici macar un copil,in conditiile astea nu-i poti oferi decat suferinta..nimic mai mult…
Ama, stiu exact ce spui, dar, de fapt, scuza “am ramas impreuna pentru voi” – pe care am tot auzit-o si eu si multi dintre prietenii mei, e doar un paravan care acopera lipsa de curaj de a lua viata de la capat. Pentru ca nu-i usor sa divortezi, nici mie nu mi-a fost usor, desi am trait altfel decat mama, am alte mentalitati, sunt mai indrazneata, mai citita, mai nonconformista. Si, totusi, mi-a fost foarte greu sa iau decizia asta. Mamei mele i-a fost imposibil, asa cum i-a fost si mamei tale.
Parintii mei nu s-au inteles niciodata…de multe ori mi-am dorit sa fi divortat, dar nu au facut-o. Chiar si dupa 30 de ani mi se reproseaza mie ca si ‘copil’ ca din cauza mea au ramas impreuna…mi s-a inoculat un sentiment de vinovatie pentru nefericirea lor de care nu pot sa scap, practic se folosesc de copil pentru a-si justifica frustrarile. Si partea cea mai proasta este ca erau (si sunt atat) de absorbiti sa-si faca viata mizera unul altuia incat nu au stiut niciodata sa-si incurajeze copiii.
Deci nu va folositi de copii pentru a crea o relatie/casatorie dar nici pentru a ramane intr-una!
Nu am copii, si probabil ca orice as spune poate fi contestat de catre cei care au…dar am vazut ceva situatii in care copilul este folosit de vreuna dintre parti ca o arma, dupa caz. Si am mai vazut ca nici una dintre parti nu ar recunoaste asta pt nimic in lume.
buna dragelor
un copil nu stiu daca reuseste sau nu sa tina o relatie, dar lipsa lui, stiu sigur ca poate destrama si ce mai mare iubire
Nu cred ca, asa cum spui tu “cea mai mare iubire” poate fi destramata de absenta copilului. Poate fi o incercare grea, dar “cea mai mare iubire” ar trebui sa nu se impiedice de nimic. Doi oameni care se iubesc cu adevarat pot gasi solutii, pot infia un copil, pot alege sa traiasca fara urmasi, dar nu sa se desparta…
Maia, buna ziua. Nasii fiicei mele sunt casatoriti de zeci de ani si se iubesc la fel de mult si isi sunt fideli mereu unul altuia in ciuda faptului ca nu au copii, desi stiu cat de mult si-au dorit. Asa a fost sa fie si totusi si azi stiu ca se iubesc ca-n prima zi. Acolo unde e iubire adevarata nu exista motive de despartire, cred eu .
Întotdeauna am considerat-o pe mama o femeie înţeleaptă. A fost înşelată de tatăl meu, dar nu a putut face faţă neiubirii şi umilinţei şi a decis să divorţeze. Toată lumea o sfătuia să nu îl părăsească, să rămână împreună cu el, să tolereze amantlâcul „de dragul copilului”, dar ea le spunea tuturor că nu se poate preface nici măcar în faţa copilului şi că suferinţa lor se va răsfrânge şi asupra copilului. Nu l-a urât, nu i-a purtat ranchiună, nu l-a judecat pentru că se îndrăgostise de altă femeie ci pur şi simplu l-a eliberat. Nu avea să ştie niciodată dacă a luat decizia cea mai corectă, pentru că la nici câteva luni de la înaintarea divorţului lor, tatăl meu a murit. Ea îl iubise enorm şi vorbeşte chiar şi acum despre el ca despre marea şi singura ei dragoste, însă a avut înţelepciunea de a nu-l ţine cu forţa lângă ea şi de a-l elibera tocmai din iubire…Esenţial e următorul lucru: copiii pot creşte frumos şi sănătos şi cu un singur părinte, nu am simţit niciodată un handicap din faptul că o aveam doar pe mama, ba pot spune că eram poate mult mai apropiate decât altele dintre prietenele mele şi mamele lor, pentru că a ştiut să-mi fie şi mamă şi tată şi soră şi prietenă şi confidentă şi mentor ..
Buna ziua! Stiti care e secretul fericirii? … IERTAREA. Fara ea nu putem supravietui, iar daca o facem, spuneti-mi, ce rost are viata fara un pic de fericire?! Noi, ca parinti, sintem datori doar sa iubim copiii, nicidecum sa-i facem sa-si urasca propria viata. Eu imi cresc singura baietelul, tatal lui e absent din viata lui de acum 10 ani;copilul nu-l uraste, nu se simte vinovat de lipsa lui, dar il doreste in fiecare clipa; iar eu am obligatia morala de a-i explica ca viata ne ofera exact ceea ce meritam fiecare, nimic mai mult.Iar daca a fost sa fie asa, sigur exista un motiv pentru asta. Ura e usor de intilnit in zilele noastre, din pacate, iar daca copilul o gaseste si in plan familial, atunci e grav… IUBITI-VA COPIII si totul va fi bine!
Consider ca atunci cand o femeie foloseste copilul ca pe o unealta de manipulare face cea mai mare greseala.Cum te poti oare simti fericita ,multumita, impacat cu tine insati cand stii ca barbatul de langa tine nu iti impartaseste sentimentele? Poti oare adormi linistita si visa frumos cand stii ca in cealalta jumatate de pat este un strain? Pentru ca el asa te considera. Mai devreme sau mai tarziu va gasi o alta femeie cu care se va simti bine si te va parasi. Rezultatul? Un copil caruia i-a fost furata in mod voit bucuria de a avea un camin, o familie care sa il sprijine si care sa il faca sa treaca peste orice obstacol prin puterea dragostei. Pacat ca exista asfel de femei care se multumesc doar cu prezenta fizica a unui barbat si care nu o sa afle niciodatra bucuria de a imparti aceleasi idealuri.
Mi-am dorit foarte mult un copil dupa ce-am terminat facultatea si m-am casatorit. Apoi al doilea a venit “singur”, spre disperarea sotului ,a soacrei ,dar si a mamei…. Nu a dat pe spate la nici unul dintre ei, ba chiar a spus ca nu vrea sa-si distruga viata ramanand alaturi de mine, atunci cand era “orbit”de cealalta frumoasa… Insa cand s-a pus problema divortului a incercat sa afle daca poate sa obtina custodia lor… Din fericire sau din nefericire , a ramas acasa ( dragostea celalta n-a fost ceea ce parea) ….dar dupa ,nu a pierdut ocazia sa ma santajeze cu copiii sau sa incerce sa se foloseasca de ei ( chiar daca ii iubeste enorm)….ba chiar la un moment dat batea apropouri sa mai facem un copil ( vezi doamne, asa ar fi fost sigur ca ma va tine legata de el pe vecie….ca deja ma descurcam cu doi copii si singura )….
In plus ce nu pot sa inteleg , si asta din exemplele tot mai mult din jurul meu… sunt tot mai multi barbati care incearca sa-si santajeze sotiile care vor sa-i paraseasca, motivand ca nu pot trai fara copii. Dar daca nu pot trai fara copii, atunci de ce , odata pronuntat divortul , se intorc cu 180 de grade si vin in vizite din hasti in pasti, ca sa nu mai vorbesc de banii pe care ar trebui sa le dea acestora, si care sunt din ce in ce mai putin, pana la deloc?
Buna dimineata tuturor!
Mi-e greu sa abordez acest subiect prin prisma unei mame (in devenire), dar va pot spune ce inseamna un divort pentru un copil si ce simte un copil cand devine instrument de santaj intre parinti. Ai mei au divortat dupa 13 ani de casnicie, o casnicie in care am inteles mai tarziu ca nu a exista iubire decat un minim necesar impus cumva de timpurile de atunci. La inceput am privit totul ca pe ceva normal, sa spun “ai mei divorteaza” era ca si cum as fi spus “ai mei se casatoresc” sau “ai mei pleaca in State pentru totdeauna”, nu constientizam exact ce urmeaza. Stiti cand am simtit ca ai mei erau divortati? Cand tatal meu mi-a prezentat noua achizitie, cand mama mea a plans pentru prima data in fata mea si cand am trait primul Craciun fara sa ii am pe ambii parinti langa mine, asa, cum vedeam in casele celorlalti copii. Apoi lucrurile s-a inrautatit pentru ca mama mea si mama tatalui meu incercau sa il condamne pe tata pentru ceea ce facuse, sa ma vada sa vad ca el e vinovat de situatia asta….sa il faca si pe el sa inteleaga ca greseste….au urmat tot soiul de santaje cu copilul….adica eu…..tata s-a indepartat de noi toate si este si in ziua de azi cu acea femeie, nu mai vb cu mama deloc, daca o vede o injura, bunica mea este cu mine si am grija de ea ptr ca baiatul a plecat cu actuala sotie in alta tara unde viata este mai buna……iar eu…eu nu inteleg nici astazi de ce dupa 13 ani de casatorie intre ei doi la nunta mea nu a putut fi prezenta decat mama…..tata nu a venit pentru ca nu poate sta sub acelasi acoperis cu mama….bunica, cea care m-a crescut, a stat si ea putin alaturi de mine…deci a fost acolo…copiii se simt vinovati, singuri, dar va spun eu si partea pozitiva : copiii astia devin mai puternici, nu se sinucid, nu se plang de palmele luate de la viata si nici de suturile in cur luate de la altii, invata din greseli si isi croiesc altfel drumul prin viata. Exista si parti bune, intotdeauna, in orice rau! Divortul nu poate fi prevenit, nici tratat. Un copil nu este garantia fericirii sau unitatii eterne a unui cuplu. Cu un divort inveti sa traiesti pe masura ce il parcurgi, te adaptezi! Week-end placut, dragelor.
Uneori cuplurile se refac, si (dar nu numai) de dragul copiilor. Am doi prieteni care au trecut printr-o perioada grea, cu despartiri, revolte etc. Dar au reusit sa se transforme, sa se maturizeze oarecum, sa-si de-a seama mai bine ce vor cu adevarat, chiar sa-si de-a seama de potentialul de iubire dintre ei…caruia ii intorsesera spatele la un momente dat, atrasi de alte ‘frumuseti stralucitoare ale lumii’.
Acum intre ei se simte parca prezenta unei forte mai vii, poate izvorata si din suferinta transformarii prin care au trecut. Poate ca nu sunt ‘nebuni’ unul dupa altul si in mod sigur nu isi striga iubirea ditre ei in gura mare…..dar e ceva frumos si viu si adevarat intre ei.
Acuma depinde de la caz la caz – suntem asa de individuali, de diferiti…Nu exista reteta unica – pe nici un post tv, in nici carte, pe nici un blog… Si asta e un lucru frumos si bun.
Hm, nu inteleg cum o femeie isi poate dori sa faca un copil doar pentru a tine barbatul langa ea.
La un moment dat,tot o sa plece si tot singura va ramane.
Eu am facut un copil pentru ca mi l-am dorit foarte mult, desi multi au fost contra mea…
Copilul nu mentine relatia, daca sentimentele se estompeaza, ruptura nu va intarzia sa apara.
Nimeni nu sta langa nimeni doar de dragul copilului,dar daca o face sacrificiul va aduce numai nemultumiri si frustrari.
un copil…de multe ori m-am gandit si eu la el ,dar nu ca sa-l tin pe iubitul meu langa mine pentru ca stiu ca acel sufletel mi-ar intregi viata,mi-ar da putere sa depasesc orice bariera,sa fiu mai puternica ,sa fiu mai increzatoare stiind ca este o bucata din sufletul meu.M-am gandit de multe ori cum poti sa parasesti un copil asa cum au facut o gramada de mame singure(destule exemple la tv),cum sa-l lasi in scara unui bloc,sau la usa unei case,sau intr-un spital ,cum poti sa traiesti o viata fara sa te gandesti la acl copil.
hmm…salutare all..
deci..un copil nu poate unii 2 persoane..poate doar sa le schimbe intro oarecare masura…si o sp din proprie experienta…
vam pupat
Intradevar, o provocare serioasa, care cred ca va aduce multe dispute, din nou. Desigur, copiii, sunt implinirea unui cuplu, in masura in care acel cuplu este inchegat si partenerii se iubesc. Altfel, copiii, sunt instrument de santaj emotional si nu numai, care are insa repercursiuni cat se poate de negative asupra lor. Niciodata, copiii, nu vor uni un cuplu in care nu este iubire. Ei vor simti acest fapt din plin, transformandu-se cu timpul in niste victime sigure ale depresiei. Niste parinti, constienti de rolul lor, nu vor insista in a pastra familia unita exploatand sentimentele copiilor pentru ei. Evident ca mama va fi intotdeuna una singura si de asemenea si tatal. Nu are rost ca doi maturi sa-si descarce frustrarile si nefericirea exploatand iubirea propriilor copii pentru ei. Cu inteligenta si ratiune, divortul dintre parinti poate fi perceput de copii, la orice varsta, ca un fapt aproape normal, facandu-i sa inteleaga ca ei raman, pentru totdeauna, parintii lor. Nimeni nu le va lua dreptul de a fi parintii respectivi, asa cum nimeni nu le va da dreptul de a fi fericiti, daca ei nu stiu singuri sa isi obtina fericirea. Parintii sunt datori, ca din iubire pentru copiii lor sa nu-i supuna pe acestia unui stres psihic cu efecte negative si cu bataie lunga in viata lor, ulterioara. Parintii trebuie sa-si iubeasca copiii intr -atat incat sa aiba curajul sa-si asume propria viata, ca atunci cand copiii lor vor ajunge la maturitate sa nu le reproseze esecurile propriilor lor vieti, datorate, in mare masura, lipsei de curaj si de maturitate parinteasca. Nefericirea parinteasca o vor resimti copiii, cand de dorit este ca ei sa simta doar binele din lume, care se regaseste mai intai si dintr-un inceput alaturi de proprii parinti, indiferent ca acestia sunt sau nu impreuna.
buna din noua alice!
ma provoci din nou cu subiectul tau; cred ca un copil este cel mai minunat dar pe care il poti primi de la viata…cred ca un copil te desavarseste pe tine ca femeie, iar momentul sosirii lui pe lume este cel mai minunat in existenta unui cuplu,…este creatia ta si a lui, jumatatea ta…dincolo de multe realizari pe care le-ai avut fie individual, fie impreuna..
nu cred ca 2 oameni care se urasc se vor iubi din prima clipa in care devin parinti, cum nu cred nici in acele mame sau tati care ramasi singuri cu un copil in urma unui divort nu fac altceva decat sa-l educe in spiritul urii…
copii nu sunt o moneda pentru a cumpara niste sentimente, 3 saruturi si o mangaiere, iar daca ii ai, atunci ai cea mai mare bogatie, dincolo de toti banii si toata puterea de pe pamant..de aceea ar trebui sa ne bucuram de ei, in fiecare clipa si fiecare gest sau zambet de-al lor sa ne lumineze viata fie de suntem in 2 sau sinnguri, fie de suntem saraci sau bogati…