Divortul- lasitate sau curaj?
E foarte greu sa iei decizia de a divorta de cel alaturi de care ai trait cativa ani, mai multi sau mai putini. Oricat de rau ti-ar fi in casnicia ta, decizia de a da divort nu vine aproape niciodata cu usurinta.
Intr-un manual de psihologie, pe lista celor mai grele traume aparute in viata unui om, divortul se afla pe locul al doilea, dupa decesul partenerului. Indiferent cat de rau ar duce-o in relatia lor, oamenii se tem cumplit sa divorteze. Chiar daca, in adancul inimii noastre, stim ca relatia in care vietuim este deja compromisa, ne pare rau de anii si sentimentele noastre investite. Cum sa renunti la o bucata de viata? Cum sa lasi in urma atatea sperante, atatea iluzii? Cum sa lasi o constructie pe care ai ridicat-o din temelie sa se ruineze? Cine-ti va da inapoi munca, si asteptarea, si visul?!…
Si, totusi, cel mai adesea, stim prea bine ca nu exista cale de intoarcere catre fericirea dintai si ca, la fel ca intr-o afacere paguboasa, nu exista nicio alta solutie decat retragerea. Cat inca nu s-a pierdut si ultimul rest de demnitate. Cat inca nu s-au risipit si ultimii ani de tinerete a inimii.
Numai ca ti-e mila de cel alaturi de care ai trait si te gandesti ca l-ai iubit candva. Ti-e groaza de lacrimile copiilor care n-au nicio vina si n-ai vrea sa le faci niciun rau, desi ai inteles de mult ca o familie inseamna cu mult mai mult decat sa duci copiii la scoala, sa-i culci la ora fixa, apoi sa adormi si tu de plictiseala si sa te trezesti al nimanui. Ti-e frica de singuratatea care va veni dupa despartire. Ti-e rusine de cei care te vor judeca pentru esecul tau. Iti pare rau de inocenta pierduta o data cu prima despartire, cu ultima speranta ca dragostea e vesnica. Te temi ca n-ai facut destul, n-ai luptat de ajuns, nu ai cautat destule solutii. Si te gandesti si ca, poate, nu exista deloc dragoste pe lume si nu-ti va fi dat niciodata sa fii fericit.
Daca il privesti ca pe o renuntare la lupta, divortul poate fi vazut ca un act de lasitate. Daca il intelegi ca pe un drept al unui om care vrea mai mult de la viata, este un mare act de curaj. Daca il traiesti masurandu-i durerea pe propriul tau suflet, vei sti ca e o piatra de incercare dincolo de care nu vei putea fi altfel decat mai puternic, mai aproape de intelesurile grele, dar profunde ale mersului nostru pe pamant.
Nu ma pot exprima si cu atat mai putin sa judec deoarece nu stiu ce inseamna si nu sunt implikt eu……….dar imi pare rau pentru persoanele implikt k si idee…deoarece ceva frumos,un vis s a transformat in ceva urat,o dezamagire……chiar dak este doar ceva de moment,doar o etapa a vietii tot urat imi pare………..
fara sa te superi scumpa mea ai facut praf limba romana
dezacorduri intre cuvinte
te rog sa ma crezi ca nu am corectat pe nimeni pana acum dar totusi un pic de atentie cand scriem nu ar strica
Dana prietena noastră nu a făcut neaparat “praf” limba română, ci a scris doar cu celebrul “k” în loc de “ca” (procedeau foarte răspândit astăzi ce se folosește fie pentru a fi mai “trendy”, fie din economie de caractere atunci când scrii celebrele sms-uri) și cu prea multe puncte de suspensie. Atât! În rest textul se poate citi fără probleme. Iar un lucru la care eu țin este utilizarea majusculelor la început de propoziție.
O zi buna și, vă rog, nu vă supărați pe mine. Mai învățăm unii de la alții ceea ce e un lucru bun
povestea mea..
ne am cunoscut pe net la 2500 km distanta. din vorba in vorba au aparut sentimente unice, am cerut o de sotie pe net, am venit in buc..am stat 2h imbratisati in aeroport, am ajuns la ea acasa un de am ramas (definitiv, credeam eu).
lucrurile au evoluat..in ambele sensuri, cu bune si cu rele; eu am devenit mai prins de partea materiala, de ratele la banca, de intretinere, de cele lumesti. am inceput sa i acord din ce in ce mai putina atentie sufletului ei..si totusi, spune ea, a acceptat sa ne casatorim acum 3 luni crezand ca va reusi sa treaca peste tot si vom merge inainte.
din nefericire (pt mine), traiesc un esec..ceea ce credeam ca este visul frumos ce va deveni realitate si ne va insoti toata viata sa dovedit doar un abur..ma parasit ca o consecinta a comportamentului meu, ca o consecinta a faptului ca i am ingradit sufletul
m am lasat furat de orice altceva mai putin de noi, de noi doi, de tot ce am vrut de la viata din momentul in care am intalnit o.
de peste o luna de cand mi a spus STOP, sunt intr un blocaj, intr o vagauna din care nu pot iesi..
in perioada asta ma rugat sa o las sa simta, sa o las libera o bucata de vreme…nu am putut; am bestemat o sa-mi simta nefericirea si disperarea, i-am spus sa-si schimbe incuietorile la casa, am avut 2 tentative de suicid pe care i le-am adus la cunostinta, stiind cat de mult o dor lucrurile astea..am facut toate astea si multe altele ..de ce? pt ca sunt slab, disperat, obtuz, limitat..sau pt ca nu pot accepta un refuz?
sunt jos, atat de jos incat parca si iadul este deasupra mea..dumnezeule
ce vreau eu?
sa mergem ininte fericiti pt ca stiu ca am invatat multe din perioada asta; pretul a fost imens, sufletul ei cotropit de mine. sunt altul pe interior. simt asta cu fiecare celula.
ce vrea ea?
sa-si traiasca viata, nici moarta langa mine.
ionnew75,
Imi pare rau pentru suferinta ta. Te inteleg foarte bine, stiu ce spun, crede-ma. Nu pot decat sa te incurajez moral, zicandu-ti ca nu esti singur pe lumea asta plina de suferinta, dar si de multe bucurii pe care trebuie sa stim cum sa le tinem cat mai aproape de noi atunci atunci cand le traim. Pentru ca uite cum e viata, cruda si neprevazuta mai ales pentru cei sensibili ca noi. Daca vrei sa vorbim, scrie-mi o adresa.
Nu vreau sa divortez, ce sa fac?
nici una nici alta…. daca s-a rupt relatia rupta ramane, de ce sa stea 2 oameni impreuna daca nu mai exista nimic? se chinuiesc…
Nu-l consider nici lasitate nici curaj.Il consider ceve necesar atunci cand se rupe totul
e un act de curaj sa divortezi. e greu de luat decizia dar e adevarat viata are socotelile ei
ai mare dreptate
este un mare act de curaj mai ales cand toti iti sunt impotriva
cand esti santajat in fel si chip de cealalata persoana,doar,doar
o viata ai care merita traita din plin
decat sa stai langa cineva cu care nu mai ai ce discuta, mai bine divortezi!
e vorba de curajul de a spune Nu; de a spune gata, m-am saturat, e timpul sa ma gandesc si la mine, nu doar la el, la copil, la ce va spune lumea! si dupa divort exista viata, si inca una foarte frumoasa!
inainte daca divortai era o rusine acum sunt foarte dese divorturile
consider ca NU ARE SENS SA STAI LANGA ACEA PESOANA DACA NU TE mai leaga nimic
ferice de cele ce au avut curaj sa divorteze ….nu au asteptat ca mine atata…cand baiatul avea 2 ani ne-am trezit sg intr-oseara de anul nou…a venit a doua zi seara ca si cum fost ceva firesc…si cate au urmat.Acum si-a convins fiul ca e bine sa recunoasca copilul amantei lui,sa-l treaca pe numele lui desi stie ca nu-i copilul lui sigur ,a fost operat si nu poate sa mai poate avea copil,…deci la 18 ani baiatul meu are o “sora”…pe care insa nu vrea sa o cunoasca.Este baiatul meu care a plans impreuna cu mine de atatea ori…/dar cum spune el suferinta lui l-a facut un dur…culmea este ca suntem impreuna ,in aceeasi casa si ne ocupam amandoi de copilul nostru 5 zile din sapte iar la sfarsit de saptamana el merge dincolo senin, fara REMUSCARI, eu indiferent de “intemperii” sau viscole am ramas in casa si am mers mai departe…
Acum astept pronuntarea si sper sa ma ajute Bunul Dumnezeu sa inchid aceata pagina din viata mea…
Dragii mei sunt intr-o situatie disperata m-am casatorit in august dupa o relatie de 5 ani avem si un copil impreuna si la momentul respectiv am considerat ca sta e cel mai bine pt copilul meu eu crescand cu parintii divortati ,dupa nunta sotul meu a plecat peste hotare la munca noi nefiind despartiti niciodata m-am indragostit cu adevarat de un alt barbat cu care as dorii sa am o relatie dar vreau sa imi pun ordine mai intai in viata mea ,sotul meu ma iubeste si nu a gresit fata de mine cu nimic dar eu nu mai simt nimic pentru el inafara de respect pentru anii care au trecut in care am fot impreuna si pentru ca este tatal copilului meu,nu stiu cum sa il fac sa inteleaga ca nu il mai iubesc desi i-am spus imi spune ca vom trece noi si peste asta si ca doar o faza prin care trecem nu stiu ce sa fac va rog sa ma sfatuiti cum sa fac sa fie bine el se intoarce in curand si vreau sa pun punct dar are dreptate ca au fost foarte multe momente placute ,nu ne-am certat niciodata cu adevarat dar simt ca langa el ma irosesc mai ales decand m-am indragostit cu adevarat s-a trezit femeia din mine care vrea sa iubeasca si sa fie iubita ,sotului meu nu vreau sa ii spun ca m-am indragostit de altcineva nu am curajul desi a fost primul lucru pe care mi l-a spus si eu am negat ,sunt disperata ,nu mananc ,nu dorm va rog dati-mi un sfat cum sa fac sa fie bine pana acum am facut cum vrea toata lumea e prima data cand cer ceva pentru mine pentru sufletul meu .Va multumesc
draga mea
a trecut ceva timp de cand ai scris
sper sa fi luat decizia cea mai corecta,ceea ce vroiam sa-ti spun este ca sotul tau avea dreptul la inca o sansa din partea ta
m-am cununat civil in decembrie 2008, nunta religioasa am avut-o in august 2009, in septembrie am aflat ca sunt insarcinata…numai motive de bucurie si fericire, nu? si totusi ceva nu mai merge de cand ne-am casatorit,iar evenimentele care au avut loc si faptul ca vom deveni parinti au devenit amintiri mult prea devreme.de ce? pentru ca nu comunicam, pentru ca eu sunt cea care nu accepta implicarea parintilor lui in casnicia noastra iar el nu poate trai fara sa fie ghidat de parinti(pana acum nu a fost asa de grava problema).din pacate discutiile de pana acum au luat amploare si am ajuns in ipostaza in care el sa-si doreasca divortul,pardon dupa ce socrul,dandu-si seama ca imi cer drepturile de sotie,a conchis:sa divortam;nici macar in ultimul moment sotul meu nu a schitat absolut nicio umbra de responsabilitate fata de cea cu care si-a ales sa-si faca o familie si in fata careia, acum, si-a sustinut tatal spunandu-mi ca sunt “nebuna” si “paranoica”:”da, vreau sa divortez caci m-am saturat”.oare de ce anume s-a saturat?de incercarile mele de a-i explica in fel si chip(de la un ton adecvat pana la certuri)faptul ca este casatorit de acum, are o nevasta(careia ii mai gresea numele cateodata si rostea numele altei femei-de fiecare data acelasi) si urmeaza un copil,itr-un cuvant,are o FAMILIE? ca am incercat sa trec cu vederea?sa mai las de la mine in conditiile in care am fost data afara din casa (noi stam in apartamentul parintilor lui, dar altul decat cel in care stau ei)
din pacate, in loc sa fiu in al noualea cer ca vine un copilas, ca suntem casatoriti, incerc sa inteleg ce inseamna un divort, ce presupune, care sunt pasii ce trebuie sa-i urmez,vreau sa fiu documentata caci nu vreau sa fiu luata prin surprindere…si doare acest lucru, mai ales ca sunt cateva luni de cand ne-am casatorit…si plang…si vreau sa trec peste faza asta, caci nu-i face copilasului bine…sunt asa confuza incat nu mai stiu ce sa fac si daca fac bine sa divortez acum
Zeitelor , suavelor, v-ati ascuns periutzele si v-ati scos sagetutzele.
Acum citeva zile ati doborit-o pe Monica cea cu morala crestina si cu casatoria la altar .
Eu nu ma las si va raspund la intrebarea : Ce faceti dupa divort ?
1.Ma recasatoresc si incerc a doua sansa .
2. Imi traiesc clipa dintr-o relatie in alta .
3. Ma calugaresc si… sa nu mai vad barbat in viata mea!
V-ati ofruscat , v-ati simtit lezate , ati improscat , v-ati ascuns dupa vorbe goale fara a da solutia. Stiti foarte bine ca dupa… e greu pina si din punct de vedere fiziologic.
Eu va las cu bine in lumea voastra virtuala , sa meditati , sa va contaminati cu virusul H.B.
LA REVEDERE … poate ne mai scriem in 22 DECEMBRIE 2012.
Hai ca ai pus prea multi de tze…Ian-tze :)).
AneMarie, mai e o alternativa, pe care ai ratat-o (probabil te-a orbit atata rautate): ne (re)orientam si trecem la lesbianism :)))))))))))
un pic de umor, in atata suferinta, nu strica… daca nu baga ea insasi (sau el insusi?!) “sagetutzele” (Doamne, ce nu-mi plac oamenii care scriu in limba netului, cu tz, sh, k !!!!), probabil nu avea o zi buna… cu asa femei, precum distinsa anemarie, de ce ne-am mai plange de barbati….
Ma intreb de ce atita inversunare. Ce se ascunde in spatele ei? Un suflet de barbat, poate homosexual? Evident, intrebarea e retorica.
Avem dreptul la propriile pareri , atit cit ele nu nu supara , nu nedreptatesc.
Insa se trezesc unii dintre semenii nostrii cu ideea ca si-au cistigat dreptul sa fie nepoliticosi .
Cred ca am ami spus ca aruncatul cu pietre a adevenit sport national , si ca oricit am incerca sa evitam acest gen de conversatii, nu vom gasi si un antidot antifrustrare.
de citeva luni ma lupt cu psihicul meu, sa il readuc la suprafata din adincurile in care l-am lasat sa se scufunde. si caut fringhii si raze de soare pe care sa ma catar ca sa ajung la suprafata. de citeva luni bune am inchis in urma mea o usa (am cam trintit-o, e drept) si am pasit intr-o lume necunoscuta. lasitate, curaj, nebunie?! cred ca un pic din fiecare. am facut bine sau nu, stiu ca la miezul raspunsului asta numai eu voi putea ajunge, prin ceea ce voi face de acum incolo.
am 32 de ani si deja experienta unei casnicii (sau “caznicii”?!, de la cazna…) de 8 ani. ne-am casatorit poate prea tineri, cu siguranta imaturi emotional, cu siguranta fara experieta de viata si fara acel echilibru intern pe care o astfel de experienta ti-l poate oferi. si-am plecat sa infruntam lumea, sa ne batem cu morile de vint si sa admiram frumusetea lalelelor in Olanda…am lasat in urma pariti si surori, prieteni, pamintul de sub picioare, si am plecat sa ne destupam mintea si sa ne facem un rost…ne-am apucat de facut doctorate si ne-a furat valul vietii sa ne poarte catre orgolii si mindrii si vanitati…si ne-a invatat viata lectii dure, nescrise in carti, nerostite de parintii care nu mai erau linga noi sa ne transfere un pic din intelepciunea lor atunci cind am avut nevoie. si am uitat ca acolo departe, ar fi trebuit sa fim unul pentru altul si prietenul cel mai bun, si mama, si tata, si sot/soata, si psiholog, si multe altele…caci acolo departe, desi material e mai bine, emotional e mai greu… de fapt nu stiu daca am uitat, sau pur si simplu a fost prea mult…in orice caz, am obtinut o diploma, un titlu, dar am pierdut puncte importane la capitolul viata. desi uneori ma amagesc cu iluzia ca daca nu am invatat unele lectii cit am fost unul linga altul, dar le vom invata cit nu mai suntem impreuna, reflectind asupra celor intimplate, tot serveste la ceva. dar am pierdut, draga Alice, INOCENTA, dragostea dintii, multe iluzii dragi.
desi incerc sa pastrez un ton decent povestind acea bucata de viata, ajunseseram departe de ceea ce inseamna decenta…cuvinte grele, gesturi urite, lipsa itimitatii, un razboi psihologic si o cearta continua. am ajuns sa inteleg ce vrea sa spuna zicala “unde-i minte multa e si prostie cu carul”…si cind mi s-a facut rusine auzind ceea ce puteam rosti eu cu gura mea, cind mi-am simtit sufetul bolnav si incricenat, cind am simtit ce iseamna singuratatea in doi si am inteles ca pruncii mei nenascuti nici nu se vor naste intr-un asa infern, cind nu m-am mai recunoscut eu pe mine, am plecat, cu miinile in buzunare (e drept ca intr-o mina tineam un permis de rezidenta si in cealalta un card de banca pe care adunasem in ani buni de munca o suma frumusica, numai din munca mea, caci intotdeauna am avut conturi separate).
o perioada m-am simtit libera, aveam parte de linistea psihica de care aveam atita nevoie, m-am simtit puternica si pe calea cea buna. dar cind viata vrea sa te invete ce inseamna o lectie dura, te invata…caci la 3 saptamini dupa plecarea mea in lume, am fost anuntata ca nu mai sunt bani pt proiectul in care lucram, si deci mi-am piedut si jobul…si au inceput sa se inmulteasca elemetele de noutate si destabilizare din viata mea, si am inceput sa imi pierd echilbrul si asa fragil. caci m-am trezit dintr-o data “femeia independenta”, fara o relatie si un umar pe care sa se sprijine, fara casa, fara slujba, fara nici un rost…si au inceput sa curga si multe altele, intr-un timp relativ scurt: acasa mi-a murit bunica, fostul a facut accident cu masina (nimic grav, doar o sperietura zdravana), dupa care a fost suspect de cancer de piele (i s-a indepartat o alunita si doua saptamini pina a venit rezultatul examenului patologic am crezut ca ma sui pe pereti)…slava Domnului ca si asta a fost doar o spaima neconfirmata! dar eu am inceput vertiginos sa ma indrept catre o maaaaaaaaare depresie. si in suflet mi-au aprut indoiala si regretele.
mi-am gasit alta slujba repede si cu chiu cu vai am gasit si un studio mobilat intr-o mansarda, dar departe de asteptarile mele si de confortul cu care ma obisnuisem, la un pret insa destul de piperat. dar nu am mai fost in stare sa ma adun si sa imi canalizez enegia. subiectul pe care lucrez acum e destul de nou si diferit fata de ce am facut pina acum, dar acum sunt convinsa ca din cauza starii mele psihice l-am luat pe NU in brate si am intrat intr-o stare de plins de mila si de victimizare, si pur si simplu m-am blocat in starea asta si nu am mai fost in stare de nimic. am devenit un fel de leguma, capabila numai sa zaca in pat, abia ma tiram pina la munca unde pur si simplu asteptam sa treaca timpul, caci nu aveam puterea sa ma concetrez pe citit si invatat. mi-am disperat parintii si prietenii (putini, dar buni, pe care am norocul sa ii am aproape, unii in Olanda, altii in Romania), care nu mai stiau cum sa ma ajute si sa ma scoata din starea de disperare in care ma scaldam. imi intrase in cap ideea de a ma intoarce la mama acasa, sa aibe ea grija de mine, caci eu, copilul ei de 32 de ai, nu eram in stare! cred ca i-am sfisiat sfletul si i-am scurtat viata cu citiva ani, acum imi pare tare rau ca nu am avut taria sa nu ma pling ei.
si intr-o zi, de curind, am patruns intelesul vorbelor pe care mi le-a spus un suflet drag: acum rostul tau esti tu!
si am intrat intr-o alta faza. incerc sa imi asum decizia si sa imi fac temele, sa imi invat lectia de viata pe care o am de invatat din experienta asta. stiu ca altfel nu voi putea merge mai departe. mi-am dat seama ca raul cel ce mai mare pe care si-l poate face un om lui insusi e sa isi piarda inrederea de sine, sa se lase complet dependent de o alta persoana, sa uite sa viseze. am invatat ca nu pot invinui pe nimeni de nefericirea mea, ca nu pot cere nimanui: fa-ma fericita! ca intr-o relatie sunt multe lucruri care vin de la sine, dar si foarte multe pentru care trebuie sa lupti, sa le slefuiesti, sa le sadesti si sa le cresti cu grija. am invatat ca avem asteptari prea mari de la partenerii de viata, de multe ori asteptari nerostite, si nimeni nu ne poate citi gindurile; am invatat ca pierderea unei relatii e un lucru insemnat si pina nu mi-am terminat de jelit jalea nu am auzit incurajarile celor din jur; am invatat ca de foarte multe ori ne comparam cu ce au altii, cu ce se vede din exterior, si ca daca “nu ar exista fericirea altora, nu ne-ar deranja nefericirea noastra”; am invatat ca a avea echilibru in viata e ca si cum ai sta pe un scaun cu 4 picioare (sanatate, familie, prieteni, slujba), si pentru a sta in echilibru scaunul trebuie sa aibe cel putin 3 picioare; am invatat sa ma bucur de o zi cu soare si sa spun multumesc pentru lucruri pe care cu citeva luni in urma nu le bagam in seama. am invatat ca nimeni nu ma va invata cm sa imi traiesc viata, asta e scopul meu in viata, si cit de departe voi ajunge depinde numai de mine. si mai am multe de invatat.
nu vreau sa devin filosof. am scris aici pentru ca aveam nevoie sa imi pun gindurile in ordine, pentru ca am asteptat un subiect care sa imi zgindare simturile si sa ma provoace sa spun lucrurilor pe nume. si vreau sa spun ca nebunie sau curaj, terminarea unei relatiie o piatra grea de carat in spate, trebuie cintarita bine, si trebuie sa ai bine intiparite in minte si in suflet motivele pentru care pui punct. caci indioiala vine negresit atunci cind te trezesti singur si ai impresia ca pentru tine dragostea nu exista.
astazi nu imi pare rau ca am plecat, caci atfel nu as fi ajuns sa ma cunosc pe mine. dar inca nu stiu sigur daca voi simti la fel si miine. sper ca da.
Uneori esti pe val, alteori esti sub el. Starile fiecaruia sunt fluctuante, e normal. Mi-a placut ce ai scris si apreciez curajul pe care il ai in a aborda transant problema. Succesul se masoara pe termen lung, asa ca ai un drum in fata. Cred ca secretul e sa nu dezarmezi, o decizie luata trebuie respectata.
Draga De-a Valma,
Am citit cu sufletul la gura ce ai scris(caci ai scris , nu gluma)si aveam emotii , nu stiam cum se termina povestea ta!
M-am linistit imi pare bine ca te-ai regasit!Eu am cu 20 de ani mai mult decat tine si vreau sa-ti spun ca am trecut acum patru ani printr-un divort DEVASTATAOR(nu credeam ca o sa supravietuiesc)si uita ca acum sunt bine mersi, mi-am capatat increderea si stima fata de mine si chiar mi-e bine!
Draga mea, ma bucur ca te-ai simtit libera sa-ti exprimi trairile, sa spui tot ce ai avut pe suflet, este o adevarata eliberare si face foarte bine! Iar noi suntem aici sa te ascultam, sa fim partase la crampeiele de viata ale fiecareia dintre noi, sa ne incurajam, sa ne acordam incredere reciproc, sa schimbam opinii! Nu se stie niciodata cui va folosi lectura acestor comentarii!!
Ca si Maria, am 20 de ani mai mult ca tine si a trebuit sa ajunf intr-o situatie de cumpana ca sa ma descopar, sa aflu care este ADEVARATA Emilia, mama, sotie, fiica, prietena, sa imi dau seama ce vreau de la viata si ce pot eu sa ofer celor din jur! Am pasit in casnicie acum 30 de ani, dar eram inca un copil, cruda si lipsita de experienta, inocenta si naiva, timida si complexata, lipsita de incredere in mine. Am platit un pret scump insa, iata-ma acum in pragul divortului, pentru ca refuz sa raman intr-o relatie moarta, in care nu ma mai regasesc…Nu e vorba de tradare, nu ne-am indelat unul pe altul, pur si simplu nu mai merge…
Felicitari, Dea Valma, pentru ceea ce eti tu ca persoana. Iti admir stilul narativ, inteligenta pe care o degaja scrisul tau si curajul in abordarea vietii. Esti tanara si sunt sigura ca si maine vei simti la fel. Am toata increderea ca iti va fi bine. Un zambet prietenesc din Timisoara :).
mi-au dat lacrimile…probabil ca doar cand treci printr-o astfel de experienta poti sti cu adevarat ce se simte…important e ca ai gasit in tine taria de a o lua de la capat…multa bafta din suflet iti doresc!
Nu-l consider nici lasitate nici curaj.Il consider ceve necesar atunci cand se rupe totul.Mai bine fiecare pe drumul lui decat suferinta pana nu se stie cand…Am divortat dupa 10 ani de caznicie si-un copil.Nu regret si nu o voi face niciodata.N-ar fi fost o relatie fericita nici peste un an ,nici peste cinci.Viata merge inainte.
Asta a fost un subiect fierbinte,foarte multe comentarii,multe povesti de viata ,multe femei care au suferit…
Doamnelor ,am si eu o intrebare :
Dupa ce divortati ,ce faceti in continuare ?
A. Duceti o viata de calugarite ,fara distractii , fara vacante
ocupindu-va singure de copii ,desi tot voi va contraziceti , spunind c
ca nu asta ar fi menirea femeii in casnicie .
B . Dupa o scurta perioada de singuratate va reveniti si va orientati
spre barbatii altora ,stricindu-le si lor linistea caminului
Ce ziceti ?
Vorbesti din experienta?
Ca altfel, eu una vad doar rautati spuse acolo….
Ca nu ai inteles nimic…
Nu ati raspuns la intrebare.
De fapt atacati cu rautate , ceea ce imi confirma ca faceti combinatii de N
cite N prin diverse asternuturi , in atingerea fericirii supreme .Si vad ca mentalitatea e aceeasi la 22 de ani ca si la 52.
“Bestiile” acelea de barbati ai vostri pe care i-ati lasat ,au si ei un cuvint de spus .Intr-um divort sunt implicati intotdeauna DOI vinovati.
Doamnei Ana-Maria,
Nu stiu, dar cred ca esti barbat!NU Cred ca esti femeie!O femeie nu gandeste asa!
Acesta este un site de socializare, unde ne intalnim cu Alice, gazda noastra, si ne spunem parerea, ne exprimam trairile, ne povestim crampeie de viata, asa ca intre prieteni! Nu suntem aici sa aratam cu degetul si nici sa aruncam cu pietre! Atitudinea ta este in TOTALA neconcordanta cu cea a tuturor celorlalte semnatare, nimeni nu si-a permis, asa cum ai facut tu, sa faca astfel de insinuari si sa jigneasca! Nu fa generalizari, pentru ca nu stii ce drama ascunde viata fiecareia dintre noi!
O intrebare : te supara femeile de 52 de ani ? Pacat, ca eu atatia am si asa gandesc, cum am scris mereu :)).
Doamnei Ana-Maria!
Pline de venin sunt constatarile dumneavoastra!Nu cred ca era cazul sa va deranjati cu asa relplici!
AneMarie, cine ti-a stricat tie casnicia va pati la fel!
DOAMNA AneMarie
Am si eu acceasi impresie ca alte Doamne ca nu esti femeie si ca esti impotriva subiectelor ce se scriu aici.Intre toate variantele prezentate de tine 1,2…..sau A,B…….nu exista si varianta ca dupa divort VREI SA FII FERICITA.
Bestiile de barbati despre care vorbesti isi dau seama ca iubesc sau ca au o sotie cand afla ca vrei sa “divortezi”,aceleasi bestii de barbati incep sa cerseasca un gram de fericire pe motiv ca ei au tinut o familie sau ca ei au muncit pentru o casa,dar nu au stiut sa formeze si sa pastreze ce e mai de pret intr-o familie - linistea si siguranta.Bestiile de barbati nu stiu sa aprecieze ce au langa ei decat atunci cand se simpt cu un picior in groapa si chiar ca in acel moment merita sa le dai vant sa nu se mai chinuie,dar noi femeile incercam sa trecem peste nefericirea noastra si incercam sa ii mai si ajutam sa nu cada in gol si cu ce pret…………
In tot ce ai zis ai avut un gram de dreptate sunt BESTII si au pretentia sa descoperim tot noi daca au fata umana sau nu.
Experienta de 14 ani de casatorie si umilintele indurate din partea unei asemenea bestii m-au facut sa iti raspund asa dur.
Merita oare sa stai sa induri chinuri si vorbe urate si neaprecieri doar ca esti FEMEIE? Nu cred.Dar poate exista o sansa pe care trebuie sa o oferi o singura data .
Mi-a fost tare ciuda pe sotul meu , atunci cand s-a terminat totul intre noi. Nu am putut accepta realitatea pentru ca nu era asa cum o visasem eu. Viata mea intrase pe un fagas urat in care eu nu mai eram printesa demult .
Eram o persoana de care mi-era mie jena , nu ma puteam uita in oglinda pentru ca mi-era jena sa ma uit in ochii mei. Parca nu fusesem acasa un numar de ani si acum ma intorsesem si bateam la usa vietii mele cu timiditate si frica.
A fost greu .Al naibii de greu sa-mi recunosc infrangerea , a fost greu sa accept ca iubirea mea pleaca si ca nu va mai fi langa mine atunci cand am nevoie…
Si mi-a fost ciuda si am vrut sa ma razbun, i-as fi scos ochii pentru ceea ce-mi facea …si m-a durut cumplit…fizic simteam durerea in cosul pieptului…
Dar timpul a trecut …si nu am fost in stare sa ma razbun pentru ca, de fapt, nu sunt structural asa facuta . Nu pot sa doresc raul nimanui, nu ma pasioneaza …
Am divortat! EU!!!…el plecase demult din casa … Si mi-am vazut de drum , fara sa cer nimic , fara sa mai vreau nimic de la omul pe care l-am iubit odata …nu mai simteam nimic pentru el si mergeam inainte avand grija de copilul meu. Era tot ce mi-a ramas !
Si m-am reinventat, bucatica cu bucatica …am refacut la mine tot ce nu mi-a placut, am muncit mult, mi-am refacut cercul de prieteni, m-am inscris la master ….m-am aruncat intr-un ritm nebun …
Rezultatul ??? O alta viata ! Una frumoasa , cu oameni frumosi si calmi….care tin la mine si ma apreciaza . Calm , armonie , relaxare …munca si iar munca …este bine !Sunt iubita…ma simt iubita !
Si ca razbunarea ( in ghilimele ) sa fie completa ….primul care a observat schimbarea radicala este chiar al meu fost sot …care a recunoscut ca a fost marea greseala a vietii lui !
Dar stiti ce ? Nu ma mai intereseaza ! Am alta viata acum in care el nu mai are loc….si nici nu ma mai intereseaza daca divortul este un act de curaj sau un act de lasitate.
Pur si simplu consider ca , intr-o situatie data , analizezi avantajele si dezavantajele si alegi raul cel mai mic. Daca raul cel mai mic care se poate intampla este divortul…atunci divortezi . Nu ai de ales !
Daca se mai pot remedia niste lucruri, daca mai ai asteptari de la celalalt, daca nu ai unde locui si nu te descurci singur in lumea asta…nu divortezi. Alegi raul cel mai mic! Mereu m-am ghidat dupa asta …doar nu-mi pun contre singura ca sa am ce regreta dupa…
Draga Adriana,
Si eu am trecut prin ce ai trecut tu ,dar eu dupa 26 de ani de casnicie!Felicitari pentru cele scrise si descrise!M-am regasit in cuvintele tale!Este groaznic de greu dar……totul trece si viata este frumoasa daca sti sa te regasesti!
Citind ce ati scris voi,imi dau seama ca viata nu se termina cu un divort,desi asta simt in acest moment.E greu dupa 18 ani in care ai trait langa un om,in care ti-ai facut planuri si vise,in care nu ai trait doar prin si ptr el.Am impresia ca oriunde ma intorc ma izbesc de un zid,nu gasesc iesirea.Nu stiu cum vor reactiona copiii mei(am doi baieti marisori),ptr ca mereu am incercat sa l ascund problemele dintre mine si tatal lor,ptr ca ei sa nu sufere.
Am trecut prin multe cu sotul meu(inca nu ma pot obisnui sa ii spun fost),au fost si bune si rele,iar acum el imi spune simplu ca s-a terminat,ca vrea altceva.
Sper sa reusesc sa ma “adun”,sa ridic capul si sa merg mai departe.Si am motiv…
Parintii mei au divortat cand eu am implinit 18 ani, dar si acum, dupa alti 16 ani locuiesc impreuna. Stiu ca au renuntat la sansa de a fi fericiti in alte casnicii, pentru ca eu, sa-i am aproape pe amandoi. Sunt singurul lor copil si ei ma iubesc mai presus de orice, asa cum ii iubesc si eu. Dar nu voi uita niciodata serile cand tatal meu intarzia, nici dumincile cand ma asezam doar eu cu mama mea la masa. Mama mea a renuntat dintotdeauna sa-si cumpere lucruri frumoase, pentru ca eu sa am cea mai frumoasa rochita sau cel mai alb si mai frumos palton. Dar eu as fi preferat sa-i vad fericiti si sa-i simt impliniti, chiar daca rochita si paltonul meu erau modeste, sau nu erau deloc…
as vrea ca si baiatul meu sa gandeasca la fel….de cate ori nu ne-am asezat singuri la masa sau asa cum a spus el (dupa revelionul care tocmai a trecut)ii ajung degetele de la o mana pentru a numara sarbatorile mari in care am petrecut impreuna cu tatal lui…desi abia acum cand el are 18 ani am divortat…dupa 25 ani de casatorie
Curaj clar si putina inconstienta, mai ales cand pleci cu un copil singura in lumea asta urata si mercantila. Lasitate, din punctul meu de vedere e atunci cand ramai ancorat intr-p relatie ce nu mai poate fi resuscitata si atunci cand preferi sa nu traiesti linistita de frica incertutidinii.Oricum barbatii nu divorteaza. Ei asteapta sa facem noi pasul, sa-i eliberam pentru a acapara noi teritorii in legalitate, deoarece statutul de victima al sotiei nu poate merge la nesfarsit.
sunt divortata… sunt proaspata in lumea divortatelor… am terminat divortul in luna mai a acestui an… am stat aproape noua ani intr-o relatie, din care sapte de casnicie, care m-a secatuit de toate fortele.. mi-a luat zambetul, mi-a luat bucuria de a trai, mi-a luat capacitatea de a ma bucura de lucrurile marunte… ajunsesem sa cred ca nu sunt buna de nimic… nu stiu sa glumesc, desi in liceu eram glumeata grupului, nu stiu sa fac curatenie ca lumea, nu stiu sa gatesc, nu stiu sa calc, nu stiu sa am grija de barbatul meu - multe dintre ele se traduc prin nu vreau… si-n mare parte e adevarat, pentru ca poate asta era felul meu de a ma impotrivi, de a ma razvrati, de a arata ca nu mi-e bine. sunt o persoana introvertita, nu vorbesc despre problemele mele.. asta poate fi o dovada de discretie, dar este o mare povara. nici macar parintilor mei nu am putut sa le spun ca nu mi-e bine. desi ma vedeau mereu plansa, incercanata, obosita, dar totusi mereu intr-o mare graba, negam ca se intampla ceva rau. fostul meu sot era tipul de vampir energetic… totul timpul pe fuga, tot timpul nemultumit, tot timpul era persecutat, niciodata nu era el de vina etc. la care se adaugau accesele de furie, de gelozie, de verificare la sange. ajunsesem sa traiesc ca el si sa nu mai inteleg nimic din viata. erau zile cand simteam ca nu am de ce si pentru ce sa traiesc. pana cand am ramas gravida.. lucrurile s-au schimbat, dar temporar. greutatile si situatiile noi, stim toate ca un copil te schimba complet si iti schimba si stilul de viata, si-au spus cuvantul.. si iata-ne certandu-ne din nou din orice.. eu obosita, niciodata nu eram suficient de odihnita, copilul cu colici, plangea si ziua si noaptea… imi venea sa dispar! tarziu, dupa vreo doi ani am realizat ce trebuie sa fac, ceea ce trebuia sa fac de mult… sa ma desprind de omul care imi provoca toata nefericirea asta… ce paradox.. un copil, in loc sa intareasca acel legamant numit casatorie, m-a facut sa vad lucrurile mai clar, si contrar alegerilor de tipul nu divortez pt copil, am ales sa divortez tocmai pentru copil.. pentru copil si pt mine. niciun copil nu trebuie sa-si vada parintii certandu-se, imbrancindu-se.. sunt impacata acum, am ales bine! sunt singura, dar e liniste! sunt singura, suntem singure, dar pot face totul cum vreau eu si cadn vreau eu, fara senzatia ca alerg inutil! e durere in suflet, este… dar este pentru ce ar fi putut sa fie, pentru ca nu am fost destul de puternica sa iau decizia mai demult… am fost atat de dezamagita.. voisem sa-i mai dau o sansa, dar a ratat-o.. a fost mai usor sa gaseasca pe altcineva, si sa traiasca in ritmul lui. l-am si urat.. am vazut din comentariile de mai jos ca nu sunt singura cu asemenea trairi.. m-am simtit tradata, umilita.. dar acum nu-l mai urasc, ma simt libera sa traiesc! acum simt ca pot lupta, ca pot face ceva pentru mine, pentru copilul meu! nu e ciudat?! sa simti asa ceva dupa un divort?! sunt si trista, sigur.. dar mai mult din cauza ca nu stiu daca si cand voi putea primi pe cineva in viata mea, de fapt, a noastra. imi cer scuze ca m-am intins atat! in plus cred ca am scris incoerent, nu stiu cat de bine as fi inteleasa.. cred ca de fapt pur si simplu am insirat aici tot ce simt si nu am putut spune sau scrie pana acum! multumesc doamna Alice Nastase ca mi-ati dat sansa sa astern aici aceste randuri!
Eu cred ca nici banii si nici alte lucruri materiale nu sunt mai importante decat sufletul unui om,in special cel al unei femei.Nu cred ca poti sa traiesti cu un barbat care nu te merita.Dragostea inseamna implicare,fidelitate,comunicare.Se stie ca singuratate in doi e cea mai greu de suportat.Am divortat dupa zece ani de casnicie dar am gasit in sufletul curajul de a merge mai departe si de a face lucruri pe care mi le-am dorit dar nu am reusit!Va doresc tuturor liniste,iubire si sa fiti fericite!
Buna seara la cafea…
Desi timpul nemilos acum nu ma lasa sa citesc toate comentariile voastre, punctez si eu, cu scuzele de rigoare daca s-a mai spus: divortul este recunoasterea oficiala a unei relatii esuate. Chiar astazi vorbeam, absolut intamplator, despre vremurile casatoriilor aranjate din timp,vremuri in care cuvantul divort nici macar pronuntat nu era, fiind considerat o mare mare rusine. Vremurile s-au schimbat mult, de la femeile care au adus “primul divort pe strada mea”, pana la zilele noastre, pana maine, cand poate o alta femeie se va duce sa schimbe voia celor de la primarie cu sentinta celor de la tribunal. Dar toate au acelasi numitor comun: curajul. Este un act de curaj, de mare curaj, dar care, atunci cand nu se mai poate, trebuie facut…
Si fiindca port si eu “stigmatul” de divortata, de f multi ani, imi permit sa va imbratisez si sa va dau curaj!
O seara linistita tuturor..
si ce faci cand ai 22 de ani si te-ai casatorit din facultate cu omul pe care l-ai iubit, pe care l-ai admirat? si dupa doi ani de casnicie te trezesti brusc la viata alaturi de o bruta, intr-o inghesuiala de jigniri, umilinte, suferinte si lacrimi amare?
Simt ca nu il cunosc pe omul asta.Nu stiu de ce am ajuns in situatia asta. cand? de ce?
La varsta mea ma simt ca o femeie de 50 de ani care are ca menire sa aibe grija de sotul ei, mancare, curatenie si datoria scarboasa (devenita acum)… de sotie.
Am terminat facultatea.. nu mi-am gasit de munca… Da, imi doresc sa divortez. Cel mai mult pe lumea asta. Asa cum nu mi-am dorit nimic mai mult vreodata. Simt ca am imbatranit si mi-e teama ca nu voi gasi curajul sa fac asta si voi ramane toata viata o mumie. Nu stiu cum e sa fii ferita cu “el”. Nu mai stiu… ce e iubirea.
Da vreau sa divotez insa nu vreau sa plec si sa ii las lui nimic din ce-i al meu. Din lucrurile pe care mi le-au luat parintii dupa nunta, din banii pe care i-am primit la nunta pe care mi-au facut-o parintii MEI in proportie de 80%. Il detest si pe el si pe ma-sa. Mai mult pe el pentru ca a permis ca situatia sa genereze pana in punctul asta.
Insa nu pot. Ma impiedic de ceva dur si stiu ca nu pot. Pentru ca nu am un serviciu, o stabilitate financiara care sa imi permita sa ma misc. Pentru ca m-am saturat sa fiu maritata si sa fiu in continuare inretinuta de parintii mei.
Il urasc…. si sper sa vina vremea cand voi putea spune fericita ca am divortat.
Imi doresc sa divortez oricat de dureros si traumatizat ar spune unii ca este divortul. Nimic nu poate fi mai traumatizant si umilitor decat o casnicie esuata care te distruge pe zi ce trece.
curaj…uite ca sunt doamne care au facut pasul cu copii mici…lucrurile care le pastreaza el merita sa te faca sa-ti ratezi dreptul la fericire? Pana cand? Pana ramai gravida si poate fara urma de respect ?
Fa-o acum, cand ai doar 22 de ani , nu ai copii si ai toata viata inainte.
Vrei sa astepti sa faci un copil sau doi ca altele dintre noi si sa-ti strangi streangul si mai tare?
Iar in plus ii ai pe parintii tai alaturi….conteaza foarte mult. Nu te uita la niste bunurile materiale care nu-ti tin de cald.
Paola nu ai ce sa mai astepti! Lasa-le naibii de lucruri, nu din ele iti va veni fericirea. Vei recupera la un partaj ceea ce se poate. Fa-ti din parintii tai aliati, vei avea nevoie de sprijinul lor. Eu am plecat cu un copil de mana si am lasat toate lucrurile in urma. Sunt ani buni de atunci si nu regret nici o clipa gestul facut. Linistea si demnitatea ta valoreaza cel mai mult. Te rog sa ti le recastigi.
buna Paola!
Fugi mancand pamantul din cosmarul acesta!Nimic ne este mai important in viata decat stima de sine!Fugi cat vezi cu ochii!Lasa-le d…. de lucruri materiale si pleca!GASESTE-TI un servici si traieste asa cum vrei si cum meriti!
si da..divortul e un pas important, dar la care nu ar fi trebuit sa se ajunga niciodata. Nu poate fi luat ca un gest de lasitate sau de curaj..depinde de situatia ficaruia. in e vorba de o familei..o familie care nu va mai fi… posibil sa fie copii la mijloc care vor avea de suferit…
buna ziua,eu cred ca divortul este necesar atunci cind situatia nu mai merge,cind dormim fiecare cu spatele unul la celalalt,cind loviturile pe care l-a inceput le primeai de la el ti se pareau nimicuri pentru ca-l iubeai dar acum nu le mai suporti,cind felul salbatic in care iti vorbea te facea sa-l doresti mai mult,te calca PE NERVI atunci dupa parerea mea e timpul sa mergi mai departe cit inca mai esti tinara!
Cu toate ca va citesc de ceva timp este prima oara cand intervin deoarece mi se par f interesante comenatariile dumneavoastra!Eu am divortat acun 4 ani dupa aproape 26 de ani de casatorie!Nu pot sa va descriu in cuvinte prin ce am trecut si cum a fost!
Chiar nu doresc nimanui sa treca prin asa ceva!Am murit si am inviat.Este o truma groaznica care a lasat urme de nesters!Credeam ca o sa mor, nu stiam cum se poate trai dupa…. nu intelegeam nimic,se parabusea lumea!Ce pot sa va spun este faptul ca este un mare act de CURAJ sa intri in cabinetul unui avocat si sa incepi sa-i povestesti umilintele tale care nu dureaza de ieri de azi!Sa-ti “pui pe tava” sufletul este un act de curaj si de asemenea sa recunosti ca ai clacat!Eu am incercat 10 ani sa-mi salvez casnicia, dar nu s-a mai putut face nimic!Am incercat sa trec peste infidelitatile ex-sotului meu deoarece banuiam ca este “criza “barbatului la 40 de ani!Acum imi pare rau ca nu am divortat de mai mult timp pt. ca rememorand anii aceea imi dau seama ce greu trebuia sa-i fie si lui sa vina” acasa ” doar sa manance si sa doarma si cred ca toata viata o sa-i vad privirea aceea vinovata care imi spunea :asta e te-am iubit (ba chiar te-am venerat) asta e! Totul s-a terminat
Bineinteles ca eu femeia am luat taurul de coarne si am facut primul pas spre divort deoarece barbatii sunt mult mai lasi decat noi femeile(iertare barbati).
CE sa va mai spun:ex-sotul meu este fericit acum: s-a mutat cu femeia(fata) pt care am divortat are o fetita mai mica cu 3 luni decat nepoata noastra , si cred ca este fericit !Va dati seam ca l-am urat dar fiecare om este liber sa traiasca asa cum doreste chiar daca canva cei doi isi jura iubire vesnica “pana cand moarte ne va despati”.Acum sunt linistita si impacata si pe undeva sunt un caz fericit!Sunt femei care nu au fost fericite si implinite asa cum am fost eu in primii 15 ani de casnicie!Si la cei 52 de ani pe care ii am eu acum cum sa nu fiu impacata cand am o nepotica de 2 ani grozava si fata noastra care este o mama nemaipomenita!Iubita ex-sotului meu este de seama fetei nostre,si daca la 28 de ani ai ei nu a fost in stare sa-si gasesca un barbat de varsta ei si a preferat sa intre in viata pe usa din dos ca amanta este problema ei!Va pup pe toti !
)
Buna ziua,
Eu zic ca divortul este curajul de a invinge lasitatea, a ta si a celuilalt (femeie sau barbat).
Eu nu sunt casatorita, dar ader la pozitia Ninei.Mai bine doi parinti fericiti si separati, decat doi parinti nefericiti si cu verigheta pe deget, cuvantul “impreuna” nemaiavandu-si intelesul.
Nefericirea lor lasa urme, umbre in viata copiilor. Si, cred ca doare ingrozitor sa nu stii raspunsul la intrebarea: “Era mai bine, pentru copii si pentru mine, daca as fi divortat?”
Sa aveti parte de curaj, dublat de sanatate
ma numesc iulia si am si eu o parere de spus despre divort !sincer nu stiu daca e curaj sau lasitate daca ne luam dupa asta doar ca nu este deloc usor nu numai pt ce ai investit ci mai mult din punctul meu de vedere de amintirile traite alaturi de el si de cit de fericita ai fost cu el ca nu oricine iti poate da aceea fericire ca fiecare vede asta altfel pt ca nu ai cum sa fii compatibila decit cu foarte putine persoane dar oricum eu cred ca orice daca vrei se poate recladii
In momentul cand am realizat ca imi era groaza sa ma intorc acasa,cand pasii mei isi incetineau ritmul cu cat ma apropiam mai mult de casa ,cand dimineata ma gandeam cu un oftat ca incepe o noua zi si –mi spuneam trista ,,incepe o noua zi …si ce daca toate sunt la fel…”,cand trageam cu urechea sa –i aud repiratia ritmica si sforaitul ,semn ca a adormit si am scapat inca o data de datoria de sotie, cand din femeia vesela si cocheta ajunsesem sa fiu o umbra neglijenta care se chinuia sa reziste intr-un surogat de casnicie,cand somnul insemna uitat pe pereti noaptea ,mancarea n-avea gust si cand doctorul imi spune cu compasiune, vazand starea in care ma aflu ,ca degeaba trateaza efectul daca cauza persista si cand….si cand …offf ce multe au fost.
Mi-am spus intr-o zi brusc,, VREAU SA TRAIESC , SA IUBESC SI SA ASTEPT CU NERABDARE SI BUCURIE DIMINEATA CE VINE,, In acea clipa am stiut ce am de facut …am divortat dupa 23 de ani de casatorie .
Si nu-mi pare rau, mi-am regasit echilibrul chair daca nu am avut un alt barbat langa mine sa ma consoleze.Am acum o liniste pe care n-as da-o pe nimic.Fac lucruri pe care nu mai speram vreodata sa le fac si am invatat sa ma bucur din nou de fiecare zi .
Cind eram mai mica, credeam ca iubirea vine o singura data in viata si dureaza pina la adinci batrineti. Apoi, am crescut si m-am indragostit repetat, de barbati diferiti, si am inteles ca suntem capabili de emotii diferite. Nu as putea spune ca pe unul l-am iubit mai putin decit pe celalalt. I-am iubit doar diferit. Insa, am acordat mereu mai multa admiratie si respect fata de cel cu care am construit ceva, chiar daca a fost pe timp limitat. Dar, am construit ceva impreuna. Si nu ma refer aici la aspecte materiale, ci si la propria mea constructie ca om, ca femeie. Cred ca este urit sa aruncati la gunoi anii in care ati cladit ceva cu cineva. Se poate ca sentimentul sa moara, dar a ramas ceva in urma lui. Acel ceva trebuie tinut minte si pornit mai departe. Cred ca mai presus de a fi femei sau barbati, suntem oameni si drumul impreuna trebuie asumat cu toate erorile comune.
Daca as primi sansa de a schimba ceva in trecutul meu , cred ca ar prima dorinta de avea doi patinti fericiti si impacati , chiar daca despartiti. Nefericirea parintilor a fost o sursa de vina permannenta cu care eu m-am impovarat.
Am judecat-o pe mama, m-am impovarat cu propriile judecati, am purtat cu mine prin viata frustrari, care si astazi, uneori, imi rinjesc hide .
Nici o lege de pe pamint nu ne da dreptul sa-i facem pe copii partasi la neputintele noastre.Nici macar prezenta unui tata absent.
Tirziu am aflat ca , in contextul social de acum 25 de ani , aveam toate sansele sa crestem despartiti. O motivatie intemeiata , atit de intemeiata , incit sa accepti o viata plina de umilinte?!, de tot felul, insa o viata irosita .
I-as da mamei viata inapoi insa e mult prea tirziu . Divortul e un act de curaj , pe care care multe dintr noi nu il au , preferind sa aleaga , calea de mijloc , uneori a unei mediocritati caldute , dar atit de daunatoare.
Va multumesc pentru cuvintele pline intelepciune, de azi si din fiecare zi.
Tocmai ce am trecut prin aceasta experienta.
O pot descrie ca a o trecere prin foc.
Nu mi-am propus niciodata sa ajung in acest punct dar viata are socotelile ai si iata ma dupa 12 ani de casnicie, la tribunal, repezentandu-ma singura pentru a pleda in desfacerea casatoriei mele.
Impreuna am fost la cununie; impreuna la tribunal.
Motivele clasice nu stiu daca au existat ci pot spune ca uneori destinul e mai puternic decat noi.
Dupa trei ani de incercari in a pastra aceasta casnicie…pana la urma tot s-a sfarsit; amiabil, civilizat…
dar cate urme adanci lasa…dumnezeule!
In mod cert e o dovada de curaj!
Practic te reinventezi dupa … si am invatat ca ORICE SFARSIT INSEAMNA UN NOU INCEPUT!
ce sa fac?am 21 ani si de 3 ani si un pic traiesc alaturi de un barbat care ma bate de fiecare data cand are chef.nu mai pot suporta.ma ameninta mereu.nu stiu ce sa fac va ro datimi un sfat
Malina, vei primi acelasi sfat de la toata lumea- si sunt convinsa ca stii si tu ce trebuie sa faci. Sa pleci, mancand pamantul! Esti tanara, ai viata inainte, nu ti-o irosi cu traume cumplite care vor lasa urme. LASA-L! Acum! Ia-ti bagajul si fugi si nu mai privi inapoi si, in niciun caz nu te lasa induplecata sa te intorci. Fiindca va veni dupa tine, va promite ca nu mai face, dar apoi, cand lucrurile se vor linisti din nou, vei manca din nou bataie, si mai rea decat pana acum, fiindca oameni de genul asta nu se schimba!
intotdeauna mi-a placut cum scre-ti
profund , scurt , intransigent
imi amintesc cuvintele pe care le-ati scris in urma maternitatii cu fetita ( are un nume aparte Iolanda parca…)
Ce sa spun sper sa nu cunosc cuvantul, sensul,trairea
sper sa fie impreuna pentru totdeauna si mai sper sa nu ajung sa traiesc singuratatea in doi pe care vrei nu vrei o traiesti putin dar prea putin sa iei decizii brutale in fiecare zi
Ilona. Sper sa fie bine pentru tine, Anca, si pentru mine, de data asta…
Scuza-ma, dar nu inteleg de ce ai stat pana acum!
Ai varsta de partea ta, si indiferent de varsta, un asemenea tratament nu ar trebui acceptat. Iar Alice are dreptate, ai grija! Multa bafta iti doresc!
Sfaturile sunt usor de dat.Depinde cata tarie ai sa faci ce trebuie si din experienta proprie iti spun ca nu trebuie sa stai,nu se merita sa rabzi pentru nimic in lume.Stilul de viata cu bataie si cearta nu se va schimba la un barbat careia ii face placere sa se comporte asa. Nu se merita sa stai daca nu esti respectata.
Ia o tigaie! Stii sa i-o pui guler? Au mama cata ura am pe astia!
Cum sa lovesti o femeie? Mai bine imi tai mainile si picioarele decat sa lovesc o femeie!
Cica sa nu urasti si sa fii totul numai peace and harmony. Eu pe astia care lovesc femeia ii urasc. Si nu ma intereseaza daca am voie sau nu!
Peace,
Doc
Sunt pareri pro si contra…divortez..si vad ce fac!!..daca intalnesti omul potrivit iti spui ca ai procedat corect.ai avut curaj!.daca nu..ai gresit..si in clipele de suferinta plangi dupa ce??dupa acele vremuri cand va plimbati mana in mana….va zbenguiati..iar certurile si cateodata palmele primite se uita…nu asa…nu este cinstit!totul este relativ in viata noastra…faci un bilant si daca esti pe minus..ia decizia si nu mai astepta sa…sa ce? sa se schimbe…ce?…AI CURAJ!!
Am citit toate parerile voastre si ma vad in fata a doua situatii:1-profesia mea(avocat) da dreptate unora-este un act de curaj si de maturitate(poate e gresit spus..poate mai bine as spune de responsabilitate,da) si 2-sotia si mama din mine le dezaproba pe primele si le aproba pe celelalte.Am fost chiar eu la un pas de divort,dupa cca 15 ani de casnicie,acum ,in octombrie am facut 20 si am inteles ca daca este sa fie al tau este,dac nu,NU.
Cele mai multe femei pornesc intr-o casatorie cu ideea ca este ptr. totdeauna,insa viata are alte planuri!Sunt casatorii din interes care nu au cum sa continue,dupa ce scopul a fost atind de catre unul dintre parteneri sau chiar de ambii(STIM SITUATII DIN REGIMUL TRECUT>>>>),sunt casatorii facute”la plesneala”,unele se transforma in jocuri de artificii,altele se topesc asa cum au aparut,se ajunge la divort.Cel mai grav este cand din aceste”aranjamente” apar copiii…..
Multe cliente indura batai,injurii,un calvar intreg si cand le intreb DE DE? imi spun ptr. copii.Gresit! Cu cat stau mai mult intr-un mediu plin de violenta,de ura,de lipsa de respect,cu atat copii au de suferit.Ori vor face la fel(baietii)sau nu vor avea curajul sa se ataseze de cineva,ptr. ca stiu ce a patit mama…Eu nu spun ca divortul este prima si ultima solutie!Desi,din ce am trai noi avocatii daca nu ar exista si divorturi!-Glumesc! Cine ma cunoaste ,stie ca din 10 cazuri de divort,pe 4 i-am impacat(in medie)!Eram buna de popa,nu de avocat! da ptr.sunt si cazuri cand apar factori”externi”-soacra,mama,o vecina,o pipita si mai nou CRIZA..Sunt factori ce pot fi inlaturati.Vedem in filmele americane solutia-consiliere(conciliere) matrimoniala.eu cred ca este o varianta(MAI ALES CAND AI COPII!)
Asa ca divortul este act de curaj ca sa scapi de un calvar si sa popti merge mai departe,un act de responsabilitate-cand stii ca ceva e rau,otravit,putret,toxic nu il mai “consumi’ nu il mai dai si altora(copiilor,parintilor etc.) il indepartezi,il arunci si incerci sa uiti de el…Plus ca asa ii dai ocazia celuilalt sa plece si sa isi caute norocul in alta parte.
Am gasit intr-un mesaj ca o doamna este santajata cu sinuciderea de catre sot.Am mai auzit asta.Dupa parerea mea,aveti parte de un tratament f.egoist-va ameninta cu sinuciderea,dar in schimb va ‘omoara”pe dv. picatura cu picatura.Se gandeste numai la el,la ce va spune lumea ca dupa atatia ani de casatorie a ajuns …Vedeti ptr. unii statutul de om divortat este ceva degradant si prefera sa fie nefercit,dar cu un act de casatorie perfect valabil intr-un sertar,pe care nu stiu daca il foloseste de doua ori pe an…
Daca aveti copii mari,care va sustin,daca am inteles bine,nu mai credeti povesti…Daca nu are curaj sa divorteze,are curaj de altceva….
Exista o perioada periculoasa la barbati(andropauza) la unii se declanseaza mai devreme,iar la altii niciodata sau stiu sa o domoleasca.Atunci incearca sa dovedeasca ca ei mai pot cucerii o femeie( de obicei mai tanara decat nevasta!…)Ptr.ca traim o perioada ciudata fetele cauta barbati tineri sau batrani,dar sa aiba bani….de aici incep problemele.toate stim ca barbatii nu se maturizeaza niodata si daca stii cum sa ii abordezi,faci din ei….ori fetele sunt profesioniste…tu ca nevasta ii aduci aminte de toate datoriile,pe cand amanta nu..Solutia-divortul! Insa daca stii ca este o victima si crezi ca mai ai ceva ptr omul respectiv lupta sa il aduci acsa,daca nu lasa-l.Eu asa am facut!Va dores mult curaj si rabdare! sa fiti IUBITE!
Madalina, e fabulos ce ne-ai scris! In mod sigur tu ai vazut o mie de cazuri si ai inteles mai mult decat noi care ne-am trait sau doar ne-am gandit divorturile private… Si eu cred la fel ca si tine, ca Emilia ar trebui sa aiba curaj si sa se elibereze, oricat de greu i-ar fi. Emilia, te admir pentru felul in care gandesti si scrii, pentru forta care te face sa induri atata suferinta. Vreau sa fiu prietena ta si sunt, vreau sa ne intalnim si cred ca ne vom si vedea in curand, pentru ca, din cate am inteles, gazdele bune ale coffeechat-ului pun la cale o intalnire pentru noi, fiindca am tot vorbit despre asta. Ar fi minunat!
Eu am divortat dupa multe, multe ezitari, am facut psihoterapie ca sa imi iau curaj si sa ii spun fostului meu sot, pe care il iubeam ca pe un frate mai mic, ca pe copiii mei, dar langa care eram cumplit de nefericita si de singura. Nu e de ajuns nici sa nu te certi sau sa nu te bati. Cum spunea tot Emilia, e important sa ai o relatie fericita, nu doar sa ai grija de copii in mod responsalbil, o famile, o casnicie inseamna mai mult decat grija fata de copii. Si, foarte adesea, de fapt copiilor le facem cel mai mare rau ramanand in relatii care ne frang aripile, care ne trag in jos, care ne fac sa fim tristi si lipsiti de sperante. Le aratam copiilor nostri modele absurde si paguboase de relatie, pe care ei le vor urma instinctiv. Stiu ca barbatul insala si femeia indura- si se poarta in consecinta. Sau ca femeia e rea si cicalitoare si barbatul se face ca nu aude si pleaca la o bere. Ce barbati, ce femei vor ajunge copiii crescuti in asemenea familii in care modelele sunt gaunoase?
eu tot nu inteleg de ce nu e o optiune sa rezolvi conflictele manifeste si sa nu te mai certi! Sa te lupti sa nu mai fi agresiv cu partenerul sau sa reglezi doza de agresivitate astfel incat sa nu fie extrem de deranjant. Eu nu dau o solutie pentru dragostea pentru copii ci pentru reglarea relatiei dintre parteneri. De ce nu se pot regla niste relatii si se ajunge la cearta suprema: divortul?
Da, Alice, si eu imi iubesc barbatul ca pe un frate, ca pe un copil, ca pe un prieten, ca pe orice, numai ca pe un barbat si sot nu-l iubesc. Si la fel de nefericita si singura ma simt. Iar daca spun cuiva asta imi rade in fata si-mi spune ca astea nu sunt motive de divort si ca mi s-a urat cu binele. Dar eu stiu ca nimanui nu i se uraste realmente cu binele. Pana si propria mea mama ma judeca, nu ma intelege, si considera ca trebuie sa ma sacrific pentru copil. Insa eu am obosit. Am obosit sa ma simt nefericita, sa ma simt singura, am obosit sa fac ce trebuie, ce e corect, ce e moral, ce e rational. Dar ce simt eu, ce-mi doresc, nu ma intreaba nimeni. Chiar nu conteaza deloc asta? De ce lumea ia in deradere lucrurile astea si considera ca nu sunt importante si spun ca esti egoist si iresponsabil?! Nu mai stiu, Alice. Am ajuns la capatul rabdarii, dar m-am decis totusi sa ma separ de sotul meu, cu toate ca mi-e foarte greu. Insa, pentru prima oara in viata, vreau sa fac ce simt, indiferent cat ma va costa asta, si pe cati am sa-i intorc impotriva mea. Pana la urma, e viata mea, nimeni nu traieste in locul meu, nimeni nu stie ce e in casa mea, si mai cu seama, in sufletul meu. Iar daca am facut bine sau rau, asta eu voi decide, nimeni altcineva.
Iti multumesc, Alice, pentru ca si datorita tie am prins curajul de care aveam atata nevoie!
Da, Ioana, si tu ca si mine vrei sa te simti FEMEIE, sa fii implinita si pe acest plan, nu numai ca mama…In general se considera ca dupa o anumita varsta, femeile trebuie sa se gandeasca numai la copii si eventual nepoti, sa-si continue viata in slujba celor din jur, ceea ce nu este nici corect, nici moral, nici rational! Ne este data o singura viata pe acest pamant si suntem singurii in masura sa hotaram pentru noi, nimeni altcineva!Cine invoca prezenta copiilor uita ca acestia vor avea viata lor mai devreme sau mai tarziu, nu-ti poti lega viitorul de ei! Determinarea ta imi da si mie curaj, sa stii!
Alice, iti multumesc pentru gandurile bune si pentru incurajare! Esti in sufletul meu demult, de cand ti-am citit cartile si m-am regasit in trairile tale! Astept cu nerabdare sa ne intalnim, ma ofer pentru organizare, tocmai am reusit cu brio o petrecere surpriza pentru o buna prietena!
Revenind la subiect, vreau sa spun ca si eu am suferit vazand ca parintii mei nu se mai iubesc, am inteles mai tarziu ca nu se potrivesc deloc, dar mama a ramas langa tata, s-a sacrificat, si-a inabusit aspiratiile, visele, dorintele, ceea ce nu e drept! De aceea nu vreau sa urmez acelasi model si daca alegerea facuta in tinerete nu a fost cea mai fericita, vreau ca macar acum, la maturitate, cand in sfarsit stiu cine sunt si ce vreau de la viata, sa-mi incerc sansa la fericire!
A trai mai departe o singuratate in doi inseamna sa mori incet…
Casatoria mea dureaza de 27 de ani, anul acesta nici macar nu am mai sarbatorit evenimentul barem cu un buchet de flori, ca in alti ani. Sotul meu este un barbat atasat de mine in masura in care eu coordonez toata viata familiei si el este un pion obisnuit sa execute ce i se spune dar care se detaseaza complet de problemele familiei pentru confortul sau personal. Se implica doar in masura in care e necesar pentru a face fata la o petrecere sau la un chef de familie, in rest eu trebuie sa le rezolv pe toate, copil, casa si bani in casa. Am avut ades discutii dar intotdeauna el era hotarat sa se agate de familie si a refuzat categoric acest gest al despartirii. Este foarte incapatanat in a nu divorta iar eu, mereu lasa. Zic altora ce sa faca, dar personal stau in aceasta relatie care, in realitate s-a consumat demult, atunci cand am inteles foarte clar ca nu e omul potrivit pentru mine, pentru felul meu de a fi. Nu ma apreciez pe mine in defavoarea lui, poate cu alta femeie ar fi avut succes, cu mine insa a esuat. Si eu langa el. Fiica mea, stiu precis, ca ar fi foarte trista sa divortam. Soacra de 95 de ani distrusa, parintii mei exasperati de inconstienta mea. Si uite asa, traim zilnic, ca doi straini, care nu mai au ce sa-si spuna demult.
Desi nu sunt casatorita - deci nu prea as avea ce spune acum - ma gandesc ca este curaj sau lasitate, dupa caz. Altceva vroiam totusi sa spun, ca am vazut ca exita cazuri, de femei mai ales, care nu au curaj sa divorteze sau sa renunte la o relatie, pt ca le este greu sa se intretina sigure dupa aia; nu vreau sa fiu rea, dar am vazut asta in jurul meu; dragostea s-o fi dus demult, dar mai sunt si alte parghii care nu le dau drumul din relatie; iar daca mai sunt si copii e cu mult mai complicat. Cred ca o femeie nu iese din relatie decat daca stie ca se poate descurca singura, ca poate onora facturile toate. Apoi, unii dintre noi au frica de singuratate; am vazut ades si asta, ca au ramas impreuna nu pt ca se mai iubeau sau ii mai legau prea multe, dar unuia dintre ei ii era groaza sa ramana singur. Mie mi s-a reprosat adesea ca am ramas singura pt ca nu am vrut sa fac nici un compromis… nu e adevarat, pt ca am facut compromisurile aproape toate. Asa ca e destul de complicat sa renunti.
Imi mai amintesc de un caz, cineva apropiat mie a divortat, apoi vreo 6 ani nu a mai legat nimic durabil, si din cand in cand strecura in conversatii ca nu a gasit pe altcineva mai bun; cand intrebam daca ii pare rau de divort, imi spunea ca nu, pt ca se consumase tot ce a trebui sa traiasca impreuna…nu stiu daca asta simtea sau era doar o fraza buna de spus in fata unor intrebari stanjenitoare.
Este un act de curaj, mai ales daca esti tu cea care hotarasti ca vrei asta, ca nu se mai poate, ca nu mai ai ce sa salvezi. Iti trebuie si o doza de nebunie, momentul acela de avant in care sa spui “gata, pana aici a fost”!Altfel daca stai si analizezi la rece intotdeauna vei gasi argumente care sa te opreasca, te va ajunge frica din urma, vei incepe sa te gandesti la copiii… Multumesc destinului ca mi-a adus acel moment de nebunie, ca intr-o zi am plecat doar cu copilul, lasand totul, fara sa privesc in urma. Mi-e mult mai bine asa!
Din pacate la noi divorturile sunt mult ingreunate de partaje, de situatii materiale dificile. Cunosc o situatie in care divortul s-a pronuntat iar familia, cu doi copii, a ramas in acelasi apartament de 2 camere (iar asta a hotarat-o instanta). E absurd, dar situatii dintr-astea sunt destule, din pacate.
Divortul a devenit o realitate cotidiana, nu se mai minuneaza nimeni (sau o face trei zile, ca dup-aia se intampla altceva). Modul in care se deruleaza si cum trecem peste el depinde, din pacate, de ambele parti implicate, asa ca daca cineva vrea sa faca circ are toate conditiile asigurate.
Lasitate sau curaj????Este curaj, curajul de a lua viata de la capat…dar lasitate in momentul in care te gandeste ca ai investit ani si sentimente intr-o relatie pe care ti-ai dorit-o fericita….si sunt prinsa intre aceste 2….sa fie curajoasa si sa imi iau viata de la capat alaturi de copilul meu sperand ca tot raul va fi spre bine, sperand ca peste catia ani o sa fiu iar fericita????ca o sa am langa mine o persoana care ma iubeste asa cum sunt????nu stiu daca sa fac pasul sau nu….nu stiu daca relatia noastra mai are un viitor….nu in masura in care nu intelege ca dragoste cu forta nu se poate, si aici ma refer la soacra, nu atata timp cat mi-o tot baga pe gat….si eu nu mai suport….
Me, cunosc senzatia, e cumplita. Poate ca, pe langa adulter, e cea mai greu de dus si de mentinut casnicia in asemenea conditii. Sunt barbati care nu reusesc sa rupa cordonul ombilical nici macar cand au propria lor familie, iar interventiile permanente ale mamei nu fac bine cuplului. De la detaliile minore, pana la zeci de telefoane si vizite, informarea zilnica, influentele si toate ce decurg de aici pana la prapastia dintre cei doi soti nu e mult de mers, dar e f mult de indurat. Stiu ce spui, la randul meu imi spuneam, cu un deceniu in urma ca poate as lupta cu o amanta, dar cu o soacra nu. Iti doresc sa ai toleranta de a accepta si puterea de a inchega o familie, care desi isi iubeste iubeste si respecta parintii, este totusi o alta familie. Numai bine iti urez!
Divortul e ca si emigrarea, nu stii niciodata ce te asteapta daca pleci, sau daca ramai…
frumoasa metafora Ioana
Pte mine….lasitate.Da,si o spun cu toata sinceritatea.Nu am curaj sa pun capat unei relatii.Imi spun mereu ca o fac ptr copii,ptr ca ei sa nu sufere…Oare ma mint singura??Da,mi-e mila,mi-e teama….mi-e rusine.
Si traiesc in continuare cu “dulcea amagire”.
Eu am fos casatoria timp de 5 ani, dupa care am intentat divortul imi pare rau ca am facut acest pas pentru ca, si acum dupa 4 ani de la divort ma gandesc la el. Puteam sa-l iert,m-a inselat daca treceam peste asta probabil eram fericita,asa sunt singura si nu pot accepta sa incep o alta relatie nu ma vad cu o alta persoana langa mine. El sa recastorit si este fericit, iar eu sunt singura si trista mereu.
Buna Claudia!
Ca sa nu-ti ami para rau ca ai avut curaj sa divortezi iti zic eu din proprie experienta, ca EL ,daca s-a casatorit inseamna ca asa si-a dorit si probabil este fericit acum mai mult decat ar fi stat langa tine. Decat o viata singura in doi mai bine asa! Ca sa mergi ami departe nu mai privi inapoi! Viata este frumoasa si sunt sigura ca vei gasi pe cineva langa care sa imbatranesti!Daca te-a inselat o data sunt sigura ca te-ar fi inselat toata viata!Eu asa am patit, nu am vrut sa recunosc ca sotul meu ma inseala si vreo 10 ani am “inghitit”multe, multe umilinte si dupa 26 de ani de casnicie am divortat!
Doamna draga oare merita sa te gandesti la el? Spui ca este fericit,s-a recasatorit,daca te-a inselat nu te-a iubit cu adevarat iar daca il iertai tot acolo se ajungea sau poate nu a vrut el sa fie iertat?
Spunem toate ca iertam,ca se roaga de noi sa vina inapoi DAR cati barbati sunt care de fapt inseala cu buna stiinta,inseala ca s-au indragostit de alta persoana?
Asa cum a spus Maria mai jos sa nu te caiesti ,cauta fericirea,respecta trecutul si traieste prezentul privind spre viitor.
Alice, draga prietena virtuala ( ingaduie-mi sa te numesc asa, desi m-as simti onorata sa te intalnesc si sa-mi devii prietena in viata reala ), ai deschis un subiect “fierbinte” pentru mine, care sunt in situatia de a pune oficial capat unei casnicii dupa 30 de ani! Spun “oficial” pentru ca in fapt ea este compromisa iremediabil de mult si nimeni si nimc nu ma va putea convinge ca vietuirea in continuare in aceasta formula de singuratate in doi este mai buna decat o despartire civilizata! Mila de care vorbeai, pe care o incerci fara indoiala pentru cel care altadata era totul pentru tine, nu este suficienta pentru a ramane, mai devreme sau mai tarziu se va transfoema in altceva, ceva urat…Eu sunt supusa unui santaj emotional, amenintata cu sinuciderea si cu spectrul acestei poveri pe suflet si constiinta pana la sfarsitul vietii…Cine este las si cine cel curajos? Copiii, ( barbati deja ), ma roaga sa pun o data punct, si ei sunt constienti ca asa nu le sunt de nici un ajutor…Decat doi parinti nefericiti si incrancenati, care oricum nu mai formeaza o familie, mai bine separati…Exista o sansa, cat de mica, ca macar unul din ei sa-si revina si, singur sau in alta relatie, sa fie alaturi de ei! In final, decizia este a calui in cauza, in cazul in care partenerul nu agreaza ideea unei despartiri de comun acord si incearca prin toate mijloacele sa opreasca un proces firesc..
Un divort este o piatra de incercare pentru oricine, dar, asa cum spui, poti fi in final mai puternic, pe cand a ramane intr-o relatie compromisa inseamna moartea lenta a sufletului…
Emilia, pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti.
Pleaca, cu atat mai mult cu cat copiii sunt oameni mari si te sprijina.
Stiu ca e foarte usor sa dai sfaturi si foarte greu sa iei o decizie.
Si mai stiu ca daca as fi avut CURAJUL sa fac acest pas acum sapte ani mi-ar fi fost poate mult mai bine. Dar mi-a fost teama, si mai ales nu am avut pe NIMENI care sa ma sustina , iar cand mai ai si doi copii mici , nu stiu zau daca mai poti sa faci pe curajosul sau trebuie sa ai si o oarecare doza de inconstienta ,care sa-ti ia din temerile ce le duci in spate.
Iar despre partea financiara, nici nu mai vorbesc. Cate dintre noi nu stam intr-o relatie pentru ca sunt copiii la mijloc si stii foarte bine ca nu poti pleca decat atunci cand esti sigura ca te poti tine singura pe picioarele tale?!
Am divortat dupa 8 ani de casnicie,am ramas cu trei copii de 3,5 si 6 ani ,mi-a fost greu dar m-am descurcat.Fostul meu sot venea cu amanta acasa,in casa parintilor mei(care plecasera la tara sa ramanem noi singuri),ma batea,tot timpul tipa la baiatul mare,care si acum dupa 4 ani a ramas cu traume psihice,pur si simplu i-am pus bagajele la usa, am skimbat yala si S-A TERMINAT!Chiar daca ma chinui singura cu 3 copii si este greu,mai ales din dpdv material,copiii mei sunt fericiti,nu mai au parte de batai si certuri.
Da, dar era casa parintilor tai! Ai putut sa -l scoti afara. in cazul meu nu prea avem ce imparti, avand ipoteca pe apartament.Asta ar insemna sa plec unde?
Divortul poate fi o trauma in masura in care, fostii parteneri ai convietuirii in doi s-au implicat in relatia respectiva. De obicei unul este mai implicat si celalat mai putin. De aici apare ideea de divort, la un moment dat.
Consider ca divortul este un act de lasitate, doar in masura in care nu ai analizat adevaratele motive care te-au adus la acest pas. Atunci cand ai studiat foarte bine si cu foarte mare atentie propria viata si ai pus in balans binele si raul in care te afli la momentul respectiv, divortul devine un act de curaj, obligatoriu, pentru a-ti pune ordine in continuarea vietii proprii. Sigur, Alice, ai punctat foarte bine, motivele pentru care zic oamenii ca nu divorteaza. Si totusi stim ce mare este incidenta divorturilor. Eu cred ca doar pentru a arata o fata falsa societatii, unii se eschiveaza de la divort atunci cand au in cap aceasta dorinta de despartire oficiala. Nici macar jalea pentru copii sau mila de fostul partener nu-i induioseaza atat, cat aparitia in societate, care pare astfel patata. Adevarul este ca o persoana care are in minte dorinta de a divorta va avea un comportament de asa natura incat intreaga societate va simti ca relatia oficiala schioapata bine de tot. Divortul nu va fi decat un gest pe care cei din jur il asteapta sa se produca dintr-un moment in altul. Nu-si are nici un rost sa mai pastrezi false aparente ci e mult mai demn un divort civilizat care sa permita fostilor parteneri sa priveasca viata drept in fata si sa-si recunoasca dreptul la ea. Ca va fi mai buna sau nu, depinde de ceea ce le va rezerva viitorul. Divortul ce s-a consumat, ramane astfel un gest social, care le permite sa-si asume cu demnitate trecutul lasand loc destinului sa-si urmeze cursul firesc.
Si mie mi se pare la fel Moi. Sa iti lasi o parte din viata ta inseamna sa o renegi si o faci atucni cand ajungi la concluzia ca nu mai ai putere sa lupti si sa crezi in ceea ai crezut ani de zile. Oricum ar fi este o decizie greu de luat si dureroasa.
Georgiana, buna tie
povestea ta m-a impresionat asa cum probabil a miscat destule suflete de aici din cafenea.
Ce stiu eu sa-ti spun este ca in iubirea adevarata, o astfel de amaraciune nu prea are ce cauta. Pentru ca ea iti urateste sufletul si pune piedici mintii, care nu mai poate gandi limpede.
Si mai stiu ca adeseori unele motive invocate sunt doar pretexte pentru a masca altele, mai urate si absurde.
Eu nu pledez nici pentru divort nici contra lui. Depinde.
Dar stiu ca n-as putea merge inainte cu un om ce ma trage in jos si-mi taie aripile.
Iti doresc numai bine
Georgiana am citit si eu povestea ta si, crede-ma, te inteleg mai mult decat crezi. Sunt de parere ca diferentele dintre voi sunt in primul rand de ordin intelectual (tu lucrezi in invatamant, deci ai terminat o scoala, dar el ce studii are?). Desi ti se pare un amanunt care nu conteaza intr-o relatie , sa stii ca nu este deloc asa.
Cu parere de rau iti spun ca din moment ce familia lui conteaza mai mult decat tine, inseamna ca a voastra casnicie e compromisa. Nu se va schimba Georgiana niciodata! Tot timpul te va jigni, te va rani (ai spus ca s-a ajuns si la agresiune fizica), nu-i va pasa cand te va vedea ca plangi. Ori noi, femeiele, ce vrem? Sa ne simtim iubite si protejate, sa simtim ca cel cu care impartim apusul si zorile din acelasi pat ne iubeste si este interesat de noi. Tu incerci acum sa te minti ca, poate, candva sotul tau va deschide ochii asa deodata, desteptat parca dintr-un somn adanc si va renunta sa se mai ia dupa ai lui si veti fi doar voi doi, fericiti pana la adanci batraneti. Nu suntem in basme Georgiana… stii mai bine decat mine ca nu va face asta in veci!!!
Stiu ca il iubesti, stiu ca vrei sa imbatranesti alaturi de el, dar cine nu vrea? Cine se casatoreste cu gandul de a divorta? NIMENI! Dar, totusi, atat de multe cupluri divorteaza… Din punctul meu de vedere ai doua solutii. 1. Fie te faci si tu “mai rea” adica sa il faci un pic gelos, poate sa ii arunci cateodata cate o jignire. Spun lucrurul acesta nu pentru a te invata de rau, ci pentru a-i demonstra ca, desi e viata ta, poti si fara el, esti o puternica si nu meriti tratamentul lui. 2. Aceasta varianta e dureroasa - DIVORT. Ia in calcul si lucrul acesta. Esti tanara, desteapta, cu siguranta frumoasa (chiar daca nu ai tatuaje, nu porti fuste de o palma sub fund, si nu iti torni toata trusa de machiaj pe fata inainte sa iesi in oras)si cu siguranta, undeva, candva, departe este cineva ce te asteapta doar pe tine…
Ca sa ma intelegi de ce spun asta ti-as spune si franturi, macar, din povestea mea, dar e mult de scris si de spus asa ca te rog sa ma crezi pe cuvant. Citeam cuvintele jignitoare care ti le arunca si ma durea sufletul. Este atat de dureros pentru o femeie sa auda asa ceva. Barbatii arunca cuvinte fara sa le pese ca ranesc sufletul ce le adoarme in brate seara de seara, ca isi fac partenerele sa planga iar ei intorc spatele si fug cu baietii. Astia nu-s barbati draga mea…
Eu iti doresc zile senine, calde si calme, in care sa iti poti rearanja/orienta sufletul tau ranit acum, in prag de vara. Mai scrie-ne si spune-ne cum iti merge si ce ai decis. Daca lasi o adresa de e-mail putem vorbi si in particular.
O imbratisare calda si un zambet dulce pentru tine, Georgiana
Georgiana
ceva imi spune ca tu esti o persoana minunata iar framantarile tale, asezate-n cuvinte zbuciumate, isi gasesc singure raspunsul. Pentru ca eu cred ca doar in noi insine se afla raspunsul corect iar tu ai inceput deja sa ti-l conturezi.
Faptul ca inca iti doresti ca intr-o zi sa pasesti plina de incredere si siguranta, cu sufletul fericit e un semn de speranta.
Iti doresc puterea de a gasi in tine raspunsurile ce-ti vor contura frumos drumul inainte si nu inapoi. Caci iubirea exact acolo te duce : inainte
draga mea ai scris multe adevaruri in povestea ta,, puterea banului,,…………nici nu stii cat de puternica este atractia pt bani
ce sa te sfatuiesc nici eu nu stiu,depinde totul de tine,cat de curajoasa esti sa o iei de la capat dar nu astepta prea mult,timpul trece si nimeni nu ni-l restituie
te imbratisez cu drag
Ai putea sa-mi spui sincer la ce te-ai gandit sau ce parere ai mai exact, cand spui ca:” adeseori unele motive invocate sunt doar pretexte pentru a masca altele, mai urate si absurde”.
PENTRU LOTUSUL,
Multumesc pentru incurajari si ce mai pot zice, decat ca dupa ploaie vine si soare, ba chiar uneori si curcubeul mai apare
pot fi multe..
Georgiana, una din lectiile primite de la viata a fost ca adesori aparentele sunt una iar realitatea alta.
Adesoeri oamenii se servesc de anumite motive pentru a nu-si asuma responsabilitatea faptelor sau pentru ca exista cauze ascunse.
Exemple ?
Ma gandesc acum la un barbat nu e de fapt barbat; el a ramas agatat de fusta mamei ca un baietel incapabil sa ia singur decizii, smiorcait si indecis; la prima vedere pare echilibrat si asta ptr ca pozeaza bine; in realitate e doar un infantil incapabil sa iubeasca mai mult de propria persoana.el spune ca-si iubeste mama dar in realitate nu are curaj sa se dezlipeasca de ea, se teme cumva.
..
Am sa ma mai gandesc si la alte exemple, acum pur si simplu nu am altele in cap
Sa fi puternica si luminoasa la suflet
Cu drag si zambet
..
si eu am primit candva ganduri bune de la altii; si acum le dau si eu mai departe, poate vor fi de folos
Nu va suparati felelor, eu vin de pe partea nevazuta a Lunii voastre si tind sa va caracterizez din cateva cuvinte:naive, frustrate si vesnic nemultumite de ceea ce aveti(nesatule)
Sa aveti parte de o viata frumoasa(desi ma indoiesc)
PS
Multe studii arata ca un cuplu care a trecut cu brio de faza de a se desparti si au ramas impreuna, dupa un timp vor percepe acest lucru ca pe o victorie de care vor fii foarte multumiti.
De cealalta parte, cei care s-au incapatanat spre a distruge o casnicie, dupa acelasi timp vor percepe acest lucru ca pe un esec si nu vor putea fii multumiti niciodata de ei insasi.
Iar in primul rand nu luati in desert numele lui Dumnezeu, El nu permite divortul si stie El din ce motive(doar El a creeat toate cele vazute si nevazute)
…asa ca stati voi stramb si judecati drept, nu va luati dupa toate idioteniile si “sfaturile” virtuale.
Cu dragoste,
..un barbat.
lumineaza-ne draga Ossi!
,, tind sa va caracterizez din cateva cuvinte:naive, frustrate si vesnic nemultumite de ceea ce aveti(nesatule,,
tu ai impresia ca o despartire este usoara?nu cred ca sunt persoane care au divortat de azi pe maine(poate un nr nesemnificat) ci decat dupa o lupta dura cu ei insisi. dece dupa religia ortodoxa ai dreptul la a doua cununie religioasa,la a treia? cred ca toti au dreptul la a doua ,a treia sansa in viata.
pune-te in situatia femeilor care sunt maltratate de sotii lor sau invers(mai sunt cazuri).
cred ca vorbesti din nestiinta de cauza sau din cauza frustarilor tale personale