Pe cine nu lasi sa moara …
Mi s-a parut mereu o vorba proasta: Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. Si, totusi, in ciuda indarjirii mele de a-i nega adevarul, am simtit-o pe propria-mi piele de mai multe ori.
Sunt un om naiv si convins ca inca exista pe lume bine, facere de bine si recunostinta pentru binele facut. De-a lungul ultimilor ani, de cate ori am avut puterea sa intind mana cuiva aflat in necaz, sau in incertitudini, sau in cadere libera, am facut-o fara ezitari. Am fost mandra de oamenii pe care i-am descoperit si i-am incurajat. Am impartit laude si drepturi fara zgarcenie, am adunat de pe drumuri personaje care-si pierdusera busola si eu le-am ajutat sa isi regaseasca directia. Numai ca, din pacate, cu foarte putine exceptii, parcursul relatiei mele cu cei carora le-am daruit timp din timpul meu, curaj, putere, dragoste, faima sau bani a fost cam acelasi. In foarte scurt timp, tot ceea ce capatasera pe negandite li s-a parut ca li se cuvine profund – ca dovada ca am fost convingatoare in incurajarile mele. Si n-a mai durat mult pana cand oferta mea li s-a parut de nimic si-au inceput sa fie nemultumiti, sa carcoteasca si, mai apoi, sa se revolte.
Nu stiu daca eu am reactionat corect sau intelept, dar, de fiecare data, am facut acelasi lucru. Mi-am retras integral, si cu nedisimulata parere de rau, intreaga oferta. Pe cei care fusesera someri, iar eu ii incurajasem sa fie scriitori, i-am poftit sa redevina someri sau sa caute altundeva onorurile cuvenite. Pe cei pe care nu-i iubea nimeni de ticalosi ce erau, iar eu i-am iertat de pacate, dar nu le-am oferit indeajuns – in opinia lor, i-am trimis inapoi in lumea lor fara iubire. Pe cei nemultumiti de cat de putini bani sau atentie le ofeream, i-am rugat sa ma ierte, pentru ca eu nu le mai pot oferi chiar nimic, asa cum se intampla pe vremuri, cand nu tineam la ei. Pe cei care nu mai suportau sa fie tinuti pe loc de regulile locului in care i-am poftit sa vina atunci cand nu aveau niciun liman catre care sa mearga, i-am invitat sa zboare mai departe, sa nu se lase ingradititi.
Niciunul, dar absolut niciunul nu a plecat mai departe purtandu-mi recunostinta pentru schimbarile pe care le-am adus in viata lor. Dimpotriva. Mi-au promis la plecare ca nu vor putea ierta niciodata ofensa mea. Ca regreta profund ca au investit in relatia noastra si ca nu i-am meritat ca tovarasi de drum. Ca e inadmisibil sa oferi ceva si apoi sa nu plusezi cand ei ti-o cer, sau sa nu mai poti oferi cand circumstantele s-au schimbat.
O vreme, am suferit amarnic pentru asemenea intamplari. Apoi am inceput, cred, sa ma obisnuiesc. Ma invat tot mai mult sa nu am asteptari si sa nu cred ca fac un bine cand investesc in oameni. Sa dau fara sa cer nimic, sa ofer fara sa pretind ceva in schimb. Cand voi invata si sa ma apar de rautatile pe care le improasca aceia care nu te pot ierta ca le-ai facut un bine inseamna ca sunt, cu adevarat, adaptata lumii in care traim. Dar mai am ceva cale de strabatut pana acolo…
Comentarii
19 Comentarii la “Pe cine nu lasi sa moara …”Spune-ti parerea
-
-
Invitati speciali
-
e bine sa ajuti…dardepinde pe cine
Eu in viata am ajuns la o concluzie nu acorda ajutor decat celui ce ti-l cere si il merita, pentru ca atunci cand vrei sa faci bine cuiva etsi luat de om bun si batjocorit intr-un fel sau altul. Eu asa am patit de mai multe ori de rude sau prieteni care apoi ma barfeau si spuneau ca ii ajut ca sa ma dau mare cum se spune sau ca sa vada lumea ca sunt buna. Si toate astea pentru ce? Nu mai vreau sa ajut pe nimeni degeaba doar poate un om necunoscut de pe strada care nu o sa ma mai vada vreodata.
Ai dreptate alice in ceea ce spui, numai ca postura de angajator presupune si astfel de riscuri sau neplaceri. Pana la urma ar trebui sa gandesti ca ceea ce faci o faci pentru tine ca om altruist, nicidecum pentru a primi recunostiinta. Iti va fi mult mai bine.
In cazul de fata as mai adauga doar atat:
O mana spala pe alta
si
Cui ii dai un deget vrea toata mana.
Apoi e liberul arbitru…
Alice, esti pentru noi toti un umar pe care putem poposi in fiece zi, cu zimbetul tau, cu rindurile tale. Nu trebuie sa suferi daca ne mai auzi ca plingem citeodata, nu-i nimic, facem si noi tot ce putem sa avem ochi frumosi, altceva nu-i. Tu trebuie sa fii tare, si esti foarte, cu zimbetul frumos pe care-l ai, nu trista. Te urmaresc si vreau sa-ti vad ochii rizind, si vocea ta, exprimata prin rinduri pentru noi. Am sa te urmaresc..si ne mai sfatuim. Pupic celei mici.
Nu am timp asa cum stiti sa va urmaresc, dar, de cate ori pot, va citesc cu mare drag.
Nu sunt un om bogat, dar, din putinul meu, atunci cand pot, imi place sa ajut pe cei care la un moment dat, sunt la ananghie.
Asta inseamna ca am o discutie cu persoana respectiva, si rog cinstit sa-mi spuna, cand imi poate returna banii oferiti ca si imprumut.
Nu stiu de ce, nu voi sti poate niciodata, dupa ce in toata perioada in care avea nevoie disperata de bani, o persoana imi vorbeste frumos, imi arata sentimente calde, apoi, dupa ce-mi da banii se schimba total, nici nu-mi mai raspunde la salut.
Nu mai spun ca fac eforturi uriase sa-mi recapat banii, de parca eu as avea sa-i dau, si nu persoana respectiva.
Raman naiva in continuare, si atunci cand striga dupa ajutor, intind o mana.
De prea multe ori , insa, mana intinsa altuia, mi-a fost muscata….
Ba, paradoxul paradoxului, cineva care are sa-mi dea o suma importanta de bani, mi-a spus ” daca stiam ca-i vrei inapoi, nu-i mai luam ” – desi spusesem clar ca-i vreau inapoi, ca pur si simplu o ajut sa treaca printr-o perioada grea, ca nu o presez in niciun fel, dar ca, la data de, vreau banii mei inapoi.
Fara dobanzi, fara multumiri, fara recunostinta adanca, fara statuie.
Pur si simplu banii cu care eu am imprumutat-o.
Muncesc mult ,mult de tot pentru fiecare leut pe care-l castig…..
Dar, cand cred ca pot ajuta un om, o fac cu dragoste, cu suflet curat…
Si nu ma astept la multumiri si nici la plecaciuni…
Ma astept insa, ca omul pe care eu il ajut sa fie corect si sa-mi restituie banii….
Oare unde gresesc ????
Si eu am patit-o, asa ca sunt atenta cand ajut.In general ma rezum la a-mi ajuta familia si cand chiar simt nevoia de a ajuta prieteni, o fac doar de dragul binelui, in ideea ca si eu candva am fost ajutata mult si dezinteresat si ca e nevoie sa dau si eu inapoi la randu-mi. Doar ca sa trec in revista, ultima fapta buna ramasa nepedepsita: primesc in gazda un student, nu-i cer nici un ban pentru cheltuieli timp de un an. Mama lui mi-a fost dascal si m-a ajutat 6 luni cu baietelul meu de 3 ani, timp de 6 luni in care am platit-o cu 1000 de dolari. Da am scris corect o mie. Ca sa ajung acasa si sa citesc un mesaj scris de ea pe laptoul meu, uitase sa inchida dupa trimitere,…catre o cunostinta comuna,…in spunea ca ea pe furis ca copilului ei portia de mancare,ca ea munceste din greu,….copilul era si este la gradinita de la 8 dimineata pana la 5 dupamasa,…si cate si mai cate….de nu-mi venea sa-mi cred ochii…de ce pot citi.Am plans amar….,ma felicit ca nu i-am spus de cele citite….,dar mi-am dat seama ca e un om care nu merita sa fie ajutat din moment ce nu apreciaza deloc ajutorul de la mine.Sa nu mai spun ca in toate plangerile alea cel mai tare m-a scos din sarite faptul ca mentiona acolo faptul ca ….sunt nespus de nesimtita eu ca oprita de un politai am avut tupeul sa ma apar,nu in sensul sa fac scandal ….dar faptul ca am ales sa ma duc sa neg in instanta acuzatia politaiului.Trebuia sa fiu si eu odata pedepsita bine….pentru faptelebune,de ce doar altii,asta ca sa fac haz de necaz.
Daca ajuti pe cineva,ajuta-l ca asa simti tu si asta iti face bine!
Si cand o faci, sa nu te gandesti vreodata daca aceea persoana iti este sau iti va fi recunoscatore.
La sfarsit,daca-ti multumeste te bucuri,daca nu, nu-i nici o problema oricum nu asta asteptai!
numai bine
Cand am auzit pentru prima oara zicala”ca nici un bine nu ramane nepedepsit”am zambit!Este adevarat!
Da Maria, ai dreptate. Nicio fapta buna nu ramane nepedepsita. Am invatat asta de-a lungul anilor. Ca si faptul ca sunt persoane pe care le ajuti, dar ele nu vor sa fie ajutate.
Alice, e adevarat ca pe cine nu lasi sa moara, nu te va lasa in veci sa traiesti. Cred ca exista un complex de inferiortitate din partea persoanleor ajutate si cel mai simplu pentru ele e sa te urasca pt binele facut.
E adevarat. Dar vorbim de “bine oferit” si de “bine primit”.
Am recunoscut intotdeauna cind si ce bine ne-a fost oferit? Si de ce ne asteptam sa primim ceva in schimb sau ne simtim obligati sa oferim ceva in schimb? Pentru asta oare nu ne meritam “pedeapsa”? De ce e atat de greu sa oferim pur si simplu si sa primim la fel de simplu?
Recunostinta e un lucru foarte greu, iar uneori poate deveni o povara. Sunt in sufletul meu adanc recunoscatoare unor oameni care m-au sprijinit de-a lungul vremurilor si carora le port respectul cuvenit indiferent de imprejurarile in care ne-au adus viata.
Dar am si un exemplu care m-a umplut de amaraciune legat de asta. Am devenit prietena f. buna cu fiica unor oameni care m-au ajutat mult (printre altele, m-au imprumutat cu o mare suma de bani atunci cand mi-am cumparat garsoniera in care stau si acum). Copil rasfatat fiind, m-am gandit ca e de datoria mea inteleapta sa ii accept toate toanele, mai ales ca imi era foarte draga; credeam ca e prietena mea de suflet pereche asa cum Alice o are pe Simona. In vara asta insa, trecand printr-o perioada grea, extrem de ciudata pt mine, si care parca nu se mai termina, cea mai prietena, nu numai ca s-a saturat de problemele mele, mi-a reprosat ca fara parintii ei nu as fi putut realiza nimic, si m-a facut ca pe o albie de porci ca sa zic asa, in final spunandu-mi ca duc o existenta de rahat si numai dragalasenii din astea. Am ramas cu o amaraciune in suflet, pt toate cate s-au intamplat. Si iar nu stiu de ce am scris astea aici, ca sunt tot pe langa tema.
Draga Alice,
Oare e adevarata vorba care spune ca: copilul care nu plange nu suge?
Oare nu cumva ai confundat nevoia lor, a celor pe care intr-un fel sau altul i-ai ajutat, de a se plange cu o cerere de ajutor? Si in loc de a-i asculta doar, ai incercat sa ii ajuti cand ei nu ti-au cerut asta…
Oare de ce suferinta da drepturi si placerea impune datorii?
Cu drag.
Draga Alice, cand eram in scoala mama ma sfatuia sa nu ajut pe nimeni pentru ca nimeni nu va fi recunoscator vreodata si imi povestea de cate prietene a ajutat sa isi gaseasca un loc de munca si pe cate pe colege le-a invatat meserie dezinteresat, pentru ca nu era treaba ei si niciuna nu si-a mai adus aminte de ea dupa ce si-a vazut scopul atins.
Acelasi lucru mi s-a intamplat si mie doar ca din sfatul mamei am preluat doar ultima parte. Nu ma astept ca cineva sa isi mai aduca aminte de mine dupa ce am dat o mana de ajutor. Ma gandesc doar ca acel ajutor a adus o raza de energie in viata mea si poate o data energia se va intoarce cand voi avea nevoie. Din pacate tocmai din aceste motive nu am nicio prietena. Ma doare ca sunt singura pe acest plan, ca nu am cu cine impartasi o emotie simpla de prietenie dar pana la urma prieteniile sunt trecatoare… si trebuie sa ma descurc singura si din cand in cand accept o mana de ajutor dezinteresata si incerc sa ma imprietenesc cu acea persoana. Dar revin, prieteniile sunt trecatoare…
Probabil am traversat – cei mai multi dintre noi – acest gen de experienta: in care intinzi o mana celuilalt, iar dupa un timp acela iti cere sa il duci in spate, pentru ca asa i se pare firesc. Si mie mi s-a intamplat de cateva ori sa primesc “lovituri” dinspre umbra, chiar de la cei pe care i-am sprijinit, asteptandu-ma prin urmare sa ma aflu cu ei intr-o relatie sigura si “in lumina” – … m-am intrebat apoi unde fusese greseala mea … si am gasit-o in locul in care am intins o mana de ajutor intr-un moment lipsit de claritate al meu insemi – in care fie ma reconforta posibilitatea de a ajuta, fie aveam nevoie de ajutor si eram prea obosita/confuza sa il aleg pe cel corect.
In psihologie se studiaza un fenomen interesant – se numeste “B. Franklin” – in principiu, cand vrei sa te placa cineva, cere-i o favoare; cand oferi “gratuit” o favoare cuiva, acel cineva va simti ca poate sa ceara la nesfarsit, pentru ca are garantia disponibilitatii tale…
Si tot de atatea ori descoperim cu uimire , , zambetul si nesperatul ajutor dezinteresat dat de oameni, aflati langa noi, dar prea putin vazuti si descoperiti in goana noastra spre implinirea viselor, unde intalnim si altii ce apar ca fiind prea aproape de linia de start si cosiderandu-i ca fiind asemanatori noua ,ne gandim sa le usuram drumul greu, sa le intindem o mana, sa-i tragem spre finis, dar ei vor de cele mai multe ori sa ajunga pe locul 1,si noi sa ne multumin cu argintul…
Da , Alice…cred ca fiecare dintre noi simtim , traiam asta la nivelul fiecaruia …
Eu, am reusit dupa ani de intrebari si framantari, (cei pe care ii ajuti ,ii sprijini neconditionat te lovesc, ori prin cuvinte, ori prin gesturi , si de multe ori prin fapte)sa realizez ca asa sunt construita , ca asa sunt eu, saritoare si sufletista si ca poate este nevoie si de oameni ca noi..sa fie un echilibru pe lumea asta.
Acum, incerc sa nu mai am asteptari de la colegi , prieteni, iubiti si sa constientizez ca ei nu vor darui ca mine,ca ei nu se vor oferi sa ajute fara sa aiba un interes, un scop sau sa beneficieze de ceva.
Mereu, va exista cineva,care sa ma raneasca cu gest , cu o vorba dar important este sa elimin persoana din jurul meu, sa am cat mai putin de a face cu ea , si sa imi apar singura sufletul ,ca sigur nu va avea altcineva grija de el….
Stim cu totii ca oamenii speciali, deosebiti sunt rari, dar important este sa ne inconjuram de cei care ne aduc primavara in suflet!
Este foarte adevarat ce a spus Alice Nastase ,foarte adevarat ,mai adevarat de atat nu se poate , PE CINE NU LASI SA MOARA NU TE LASA SA TRAIESTI ,multi ,dupa ce ii ajuti ,uita complet de unde au plecat ,uita de cei care ,de cele mai multe ori si-au lasat propriile nevoi deoparte ,sa-i ajute ,sa-i indrume intr-o anumita directie; de cele mai multe ori nici nu mai recunosc ca i-ai ajutat candva ,toate meritele fiind considerate ca fiind ale lor si chiar uita complet de cei care i-au ajutat.
Am sperat ca citind articolul voi gasi solutia de “a ma apara de rautatile pe care le improasca aceia care nu te pot ierta ca le-ai facut un bine”, desi acum m-as multumi si cu a fi capabila “sa-mi retrag integral, si cu nedisimulata parere de rau, intreaga oferta”, pentru ca eu nici asta nu sunt capabila sa o fac, inca. Sper ca e de vina doar varsta, sper ca timpul imi va oferi aceste solutii.
Multumim, Alice, pentru cuvintele tale, si pentru cele de acum si pentru cele de alta data, chiar si pentru acelea care au starnit controverse.
Pentru aceste cuvinte intru sa citesc acest coffeechat.