Ce ar trebui sa invete?
Copiii nostri invata la scoala despre multimi si fractii, fac spelling si religie, merg la cursuri de dans si de scrima. Dar ma intreb adesea daca nu-i conducem in directii tot mai gresite. Daca nu-i indepartam, cu ambitiile noastre de a-i vedea mereu premianti, de esente, de lucrurile cu adevarat insemnate.
Mi se intampla adesea sa le cer copiilor mei sa-si petreaca multe ore in fata caietelor sau a cartilor, cand poate ar fi cu mult mai de folos ca, in orele acelea, sa simta ca suntem o familie si ca dragostea noastra ii va apara de toate relele lumii. Insist sa invete sa schieze, pentru ca eu nu am invatat niciodata si asta ma face sa cred dintr-o data ca e important ca ei sa primeasca lucrurile la care eu nu am avut acces. Fiindca nu am avut sansa sa invat sa cant la niciun instrument, desi mi-as fi dorit, imi pun copiii sa ia lectii de pian de doua ori pe saptamana. Si pentru ca nu am avut niciodata patine cu rotile, cand toti ceilalti copii aveau, indes azi debaraua cu role de diverse modele, desi mi-e frica atunci cand ii vad alunecand incolo si incoace.
Revars asupra lor toate ambitiile mele nerealizate. As vrea sa ajunga Victor cantaret, Ilona actrita, ca sa ma instapanesc pe tot domeniul artistic la care n-am fost in stare sa ajung de una singura. As vrea si sa fie bogati si stapani pe ei insisi, ca sa nu treaca prin umilintele conditiei sarmane si nici prin incertitudinile care iti otravesc viata cu ezitari. Si atunci insist sa invete cate doua, trei limbi straine, sa ia note mari, sa studieze muzica, tenis, inot, pictura si dansuri, in speranta ca tot talmes-balmesul asta de invatatura le va deschide mai usor portile spre implinire.
Dar eu, in adancul inimii, stiu ca toti copiii ar trebui sa invete, mai temeinic decat orice altceva, regulile politetii profunde, normele discretiei care innobileaza. Toate formele respectului pentru munca si pentru frumos. Legea de a spune adevarul si numai adevarul si raspunderea de a fi oameni vrednici, care nu se dau deoparte atunci cand e greu. Increderea ca dragostea e marea sansa a oamenilor de a fi fericiti. Curajul de a-si alege ca liman familia in care sa daruiasca si sa primeasca iubirea. Si abia apoi, daca se mai poate, engleza, pianul, desenul, tenisul sau artele martiale…
Comentarii
18 Comentarii la “Ce ar trebui sa invete?”Spune-ti parerea
-
-
Invitati speciali
-
eu cred ca trebuie sa-i lasam pe copii sa aleaga singuri ce vor face cand vor fi mari, noi nu putem decat sa-i ajutam sa-si realizeze visul!
toate mamele vad in copii lor ceea ce nu au putut realiza ele din diverse motive, dar nu e corect. Copilul trebuie lasat sa aleaga ce vrea, ce-i place nu ce ne-ar fi placut noua. Dar din dorinta noastra de a fi premiant si de a invata de toate uitam ca trebuie in primul rand sa-i lasam sa fie copii si sa aiba o copilarie frumoasa.
Copii invata si din anturajul lor lucruri care nu ne plac.
Asa cum procedezi tu cu copiii tai, asa a procedat mama mea cu mine. Aceeasi poveste, m-a dat la lectii de pian, schi, tenis, inot, gimnastica ritmica etc etc etc pentru ca ea nu a avut ocazia sa invete lucrurile astea in copilarie. Ea nu isi dorea sa devin catareata/artista/sportiva de performanta. Dorea doar sa am acces la instruire, sa aleg singura ce imi place si ce nu, sa am ocazia sa “gust” cate putin din fiecare activitate si apoi sa aleg eu daca vreuna mi se potriveste sau nu.
Rezultatul: am ales o stiinta exacta…dar stiu sa cant la pian, daca vreau sa ma relaxez ma asez la pian, iau o partitura si cant asa cum stiu, cum ma pricep, fara pretentii de artist. Nu-mi placea la orele de pian pe vremea aceea, acum insa imi convine ca stiu canta la un instrument.
La fel cu schiatul, tenisul, inotul … Si am de gand sa-i ofer acelasi lucru si fiicei mele, acces la instruire.
Bunul simt, dragostea si caldura in sanul familiei, dupa parerea mea, n-au absolut nici o legatura cu nivelul de instruire pe care il oferi copilului.
Totul e sa nu suprasoliciti copilul, sa ai grija ca in programul lui sa fie loc si pentru joaca, povesti, activitati cu mama/tata iar atunci cand copilul zice vehement ca nu mai vrea la cursul de X pentru ca nu-i place deloc sau il vezi ca nu e talentat si se chinuie, sa nu-l mai trimiti. Sa incerci cursul de Y…sau Z… (sa nu mai faca nimic ci sa stea la computer sau la tv nu face parte din alternative la cursul X).
Draga Alice,eu o sa va spun doar ca sunt foarte mandra de copulul meu asa cum e el….si e extraordinar de sensibil,cu bun simt,destept,iubitor….si nu spun asta doar ca e copulul meu.Vedeam deseori ,cand mergeam la cumparaturi,o sumedenie de copii razgaiati,care se tranteau pe jos pentru ca parintii nu voiau sa le cumpere nu stiu ce jucarie.Copilul meu nu a avut niciodata un asemenea comportament.Cateodata uit ca el are doar 7 ani si stam de vorba ca doi maturi.E simtit si nu face prostii cum fac altii.Daca greseste cu ceva,se vede pe fata lui cat de rau ii pare.Ma bucur ca il am si il iubesc enorm si nu il fortez sa invete ceea ce nu ii place.Incerc sa-i descopar inclinatiile si il las pe el sa aleaga.Scrie frumos si ordonat si e foarte sarguincios.Deseneaza si picteaza frumos pentru varsta lui.Cat priveste igiena e foarte atent la detalii.Incet incet o sa descopar si altceva ce i-ar place sa faca si o sa- indrum si o sa- ajut pe toate planurile:financiar,moral….are timp nu-i fur copilaria,il las sa si-o traiasca frumos,caci eu nu am avut timp sa ma si joc caci sunt cea mai mare din 7 frati.
Asa este, si eu cred ca nu trebuie sa incarcam inutil programul copiilor cu extrem de multe activitati. La o varsta frageda putem descoperi aptitudinile lor si ii putem ajuta sa-si valorifice talentul, dar numai in domeniile care ii pasioneaza si pentru care au har.
P.S.: Sunt fericita ca baietii mei invata foarte bine si citesc mult, dar ma bucur ca nu stau vesnic doar cu nasul in carti si in computer.Este foarte important sa faca si miscare, asa ca imi creste inima cand ii vad jucandu-se afara, in aer liber, traindu-si copilaria alaturi de prietenii lor, sau dansand. Alice, am sa-ti trimit cateva fotografii cu ei, sa vezi ce frumos danseaza samba,cha-cha, rumba, jive, passo doble, dar si vals lent, vals vienez, quickstep si minunatul tango.
Cand avea 3 ani,baiatul meu, Victor, raspundea celor care il intrebau ce vrea sa devina cand va fi mare ca el vrea sa se faca “om bun”. Apoi, pe la 4 ani, s-a decis sa devina presedinte, “ca sa fac leul mai tare decat dolarul si toti parintii sa aiba destui bani sa le cumpere copiilor de toate”. Celalalt baiat al meu, Radu,cand a fost intrebat ce vrea sa se faca,i-a raspuns educatoarei:”Promit ca am sa devin tatic!”
Eu ma amuzam auzind raspunsurile lor si ma gandeam ca, dincolo de inocenta acestor raspunsuri, exista mult adevar si multa intelepciune. Mi se parea ca au intrezarit deja sensul vietii, esenta ei…Si eu imi doream ca, indiferent ce profesie vor alege mai tarziu, sa fie in primul rand OAMENI BUNI. Sa stie ce inseamna iubirea, generozitatea, politetea, sa-si ajute semenii si sa fie ca o lumina pentru cei din jur.
Anii au trecut…la scoala au numai 10,sunt olimpici la matematica, fizica,biologie, chimie, dar nu au facut meditatii niciodata…Nu au vrut ei, au spus ca nu au nevoie. Stiu bine engleza si franceza, pentru ca la scoala au profesori buni. Nici la limbi straine nu au vrut sa fie meditati, prefera sa discute online, cand au timp, cu prietenii lor din alte tari. Ei spun ca asa “se si distreaza, si invata mai bine limbile respective”. Merg la antrenamente de dans sportiv de cand erau la gradinita si au multe cupe si medalii la competitii din toata tara, desi atunci cand erau mici si i-am inscris la un club de dans sportiv, nu m-am gandit la performanta, ma gandeam doar sa fie eleganti, sanatosi, sa aiba un corp frumos dezvoltat, sa nu devina sedentari, sa le canalizez energia debordanta catre ceva minunat, aflat la granita dintre sport si arta. Si la muzica au fost inscrisi cand erau mici, la Clubul Copiilor, dar la un moment dat, avand si antrenamente, competitii, scoala, programul devenise prea incarcat si nu mai aveau timp de joaca, asa ca au decis sa nu mai mearga un timp la muzica. Totusi, dupa ce termina clasa a opta si da examenul de evaluare, Victor isi doreste mult sa invete sa cante la chitara. Am sa-i las sa faca in plus fata de scoala tot ce-si doresc, tot ce le place, tot ce le-ar putea imbogati sufletul si mintea… bineinteles, in limita timpului disponibil, astfel incat sa aiba timp si sa se joace, sa se relaxeze si sa-si traiasca frumos copilaria.
Am sa va scriu si ce cred eu, cu toate ca, din pacate, eu nu am copii… Provin dintr-o familie de oameni fara studii superioare, care s-au nascut si crescut intr-un sat in sudul tarii. Prin anii 70, au decis ca e timpul sa se mute la Bucuresti, sa faca copii scoala. Si s-au mutat, iar noi copii am facut scoala. Fratele meu a devenit profesor universitar la Politehnica din Bucuresti, iar eu am un doctorat intr-o stiinta exacta luat tot la Universitatea din Bucuresti. Ai mei nu ne-au trimis nici la meditatii, nici la cursuri de pian sau la sport. Asa au fost timpurile, asa era pe atunci in clasa sociala din care faceam noi parte. Nu stiam ce inseamna muzica simfonica decit de la scoala, unde profesorul meu de muzica de la Liceul Pedagogic ne punea la pick-up (inainte de anii 1990) muzica clasica si facea cu noi auditii. Engleza si franceza am invatat-o la scoala, inainte de 1990, tot la Liceul Pedagogic din Bucuresti. Am avut profesori exceptionali. Profesoara de franceza ne desena pe tabla o vale si un deal si ne spunea ” daca o sa invatati franceza o sa fiti sus pe deal, daca nu, o sa fiti in vale”. Cine se gindea inainte de 1989 ca o sa iti foloseasca la ceva limbile straine… Pe scurt, am invatat ca asa am simtit, nu m-a impins nimeni de la spate, nu m-au trimis la mediatii… Asta nu inseamna ca nu regret ca nu am invatat muzica sau pictura… Intre anii 2001 si 2006 am lucrat in Germania si acolo am descoperit ce conteaza cu adevarat intr-o lume care are o scara a valorilor bine definita. Caci, Romania nu are asa ceva si de aici si confuzia intre ce sa fac cu copilul meu. Eu cred ca pe cei mici trebuie sa ii cresteti sa fie pregatiti sa fie cetateni ai lumii. Mintea si sufletul lor trebuie sa fie deschis catre lumea larga. Fiecare lectie pe care o iau, e o particica din orizontul lor care se deschide in fata ochilor lor. Astfel incit ei sa devina niste oameni dinamici si vii. Eu am fost fascinata de interactiunea cu profesorii din Germania sau din Suedia. Niste oameni bine formati, care stiau ce vor sa faca in viata, nu aveau ezitari, nu aveau confuzii. Aveau pasiuni bine definite, aveau buna credinta a lucrului bine facut. Si de aici rezulta toate normele adevarat acceptate in Vest, norme de altfel pur crestine: sa nu minti, sa nu furi (ei nu fura, fura doar idei si atunci cind le fura le si duc la bun sfirsit), sa nu fii lenes cu viata ta, sa iti pretuiesti viata. Ei nu se lamenteaza, ei construiesc. Totul este efort la ei. Faceti si dvs. acest efort pentru copii si duceti-i la toate orele acelea. Din muzica vor invata ca urit suna falsul, din pictura vor invata ce inseamna frumosul, dar si rigoarea. Din sport vor invata ce inseamna un corp sanatos si o competitie. Si la un moment dat, toate vor inflori in copil si va da vietii un sens. Si toate valorile de care scrieti in final, vor veni de la sine, asa cum este si normal sa vina…
Inca nu am ajuns la etapa:fa aşa şi nu astfel,dar voi ajunge ın curand,ştiu sigur.Probabil eu voi dori o educatie superioara,dar ce ma voi face daca lor nu le va placea?Va trebui sa renunt pentru a-i lasa sa faca ce ışi doresc ei.Eu voi ıncerca sa ıi instruiesc ın maniera cea mai buna,de fapt ,pe care eu o voi considera cea mai buna,ınsa,ın momentul ın care ei vor dori o alta cale,ıi voi ajuta sa mearga pe ea.Nu vreau ca mai tarziu sa mi se reproşeze nimic,cu atat mai putin faptul ca ei au devenit altceva decat ceea ce doreau de fapt.
Cu talentul te naşti,nu ıl dobandeşti pe parcursul vietii,spunea cineva.Sunt sigura ca aşa este!
Inca nu ştiu ce este mai bine pentru baieteii mei,dar sunt sigura ca ma voi descurca şi nu voi da greş şi ın aceasta privinta.
Va sarut!
“Lipsa de educaţie poate fi invocată până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă şi mamă ţi-ar fi maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine o vreme când mintea proprie îţi este un educator suficient.” a spus Doamna Vulpescu.
Iar eu cred ca atata timp cat pentru copil nu e o corvoada orice il ajuta sa se dezvolte armonios este binevenit.
Cand eran copil mic,( acum sunt un tanar copil) simteam cum eram indrumata spre anumite activitati doar pentru cei mari asta si’ar fi dorit pentru ei.Era frustrant.Ma simteam presata sa indeplinesc vise pe care nu le impartaseam si pt. care poate nici nu aveam resursele potrivite.In schimb, propiile mele vise erau trate cu suspiciune si neincredere.
Cred ca datoria unui parinte nu e sa aleaga in locul copilului lui, “pt. binele lui” ci sa’l sprijine atunci cand face o alegere.Am observat ca uneori notiunea de bine e impusa, “trebuie sa faci x/y ca e bine, ca o sa te ajute, ca eu stiu ce e mai bine pt. tine” Dar cum e ajutat copilul sa’si dea seama ce e bine pt. el? prin activitati impuse? “prin asa spune eu”?
Parintele ii poate arata optiunile , il poate indruma dar nu spre cea mai buna , ci spre cea mai potrivita in raport cu dorinta si deprinderile copilului.Si pt. asta e nevoie e nevoie de cunoastere, incredere si rabdare.Fiecare avem ritmul nostru de a fi, de a invata, de a ne descoperi, de a deveni.Si fiecare trebuie sa respectam ritmul celorlalti, fara a-i incarca cu asteptari nerealiste si nepotrivite cu personalitatea lor.
“Dar eu, in adancul inimii, stiu ca toti copiii ar trebui sa invete, mai temeinic decat orice altceva, regulile politetii profunde, normele discretiei care innobileaza. Toate formele respectului pentru munca si pentru frumos. Legea de a spune adevarul si numai adevarul si raspunderea de a fi oameni vrednici, care nu se dau deoparte atunci cand e greu. Increderea ca dragostea e marea sansa a oamenilor de a fi fericiti. Curajul de a-si alege ca liman familia in care sa daruiasca si sa primeasca iubirea. Si abia apoi, daca se mai poate, engleza, pianul, desenul, tenisul sau artele martiale…”
Asa sper si eu… Doar ca toate cele reproduse mai sus din articolul tau NU le putem incredinta nimanui, bonei, scolii sau meditatorilor CI NUMAi noi parintii, familia largita ii putem ajuta sa si le insuseasca. Aici vor veni natural, le dor deveni caracter si fiinta. In familie nu le va fi frica de o “nota mica” la capitolul ascultare sau buna intelegere cu fratii; vor fi talentati aparatori ai adevarului si vor recunoaste munca facuta bine daca vor vedea ca toate astea sunt sustinute si traite exemplar de parinti. Si eu sper sa pot descoperi si incuraja talente ale fiului meu, sa ii ofer o educatie, sa zicem scolara, buna, sa poata studia daca are capacitatea intelectuala sau sa invete o meserie care il atrage.
Si succesul profesional, indiferent de meseria pe care o va practica sau de talentul care il va impinge pe vreo scena, va depinde tot de calitatile lui ca OM.
Fericirea sta in multe lucruri, mari sau mici, pe care nu toti le recunosc.
Da , ceea ce spune doamna Alice Nastase este perfect adevarat. Cel mai important in viata e sufletul omului ! Nu ne nastem sa ajungem cat mai sus , ci sa fim o bucurie pentru toti cei de langa noi. Iar cei ce nu inteleg acest lucru , nu inteleg din cauza ca n-au cunoscut niciodata altceva , n-au cunoscut niciodata oameni blanzi , n-au avut niciodata parte de blandete si caldura sufleteasca. De aceea e important sa fim noi insine blanzi si tandri cu absolut toti cei din jurul nostru ( fara a-i “analiza” daca sunt buni sau nu , daca merita sau nu ). Orice om e important pentru simplul fapt ca exista , nu pentru calitatile pe care le are sau nu , nu pentru ceea ce stie sau nu !
Eu cred ca trebuie de toate, dozate cum trebuie. Engleza, dansul si cu scrima se invata, politetea si discretia se educa. Adica pentru acestea din urma nu exista anumite ore, cursuri, momente cand trebuie sa le predam copiilor. Acestea trebuie inserate in devenirea lor din secunda in care se nasc pana cand … toata viata. Cel mai bine asimileaza copiii in mod natural, adica fiind noi insine exemple de urmat. Eu ma uit la ai mei, se trezesc aparent aiurea, cu niste expresii ciudate sau gesturi nelalocul lor, si ma revolt cu indignare si ii cert, si ii tot cert, pana cand imi dau seama ca cel mai probabil tot de la mine ‘le-au imprumutat’ sau de la taica-su, de la bunici, bona etc.
Daca avem preocupari de calitate, daca ne inconjuram de oameni de soi, daca le oferim neincetat pe toate planurile exemple concrete, atunci le vom oferi un model demn de urmat, asimilat in mod natural, nu impus, iar asta le intra in sistem pe viata.
Parintii mei nu sunt oameni instruiti, cu studii, dar sunt cei mai simtiti oameni pe care ii cunosc, iar maica-mea, chiar daca face uneori greseli gramaticale, are asa un simt al vietii, un bun-simt, o intuitie care clar n-are nici o legatura cu studiile, cum n-am vazut la nimeni altcineva. Mi-a dat asa o educatie si mi-a imprimat si mie acel ‘ceva’, pentru care o sa ii multumesc neincetat.
Dar, in acelasi timp, instruirea este un ‘must have’. O sa incerc sa-mi duc copiii la cat mai multe activitati, o sa-i incurajez sa citeasca mult, dar o sa tin cont de ceea ce le place, de inclinatiile naturale pe care le au. Daca le face placere sa mearga la pian, o sa-i incurajez, daca in timp observ ca e o corvoada, o sa-i duc la chitara. Daca nici la chitara nu le place, gasim altceva.
cand am ajuns la lectiile de pian,mi-am zis”ce frumos”…si eu mi-as fi dorit sa stiu sa cant la pian,e un semn de noblete…si in mod sigur voi dori ca atunci cand voi avea un copil sa invete el…dar,asta pentru ca ne dorim tot ce e mai bun pt cei dragi,din dorinta de a-i pregati pt aceasta societate dura,care sanctioneaza orice gol,orice minus
Intr-adevar, si eu consider ca este extrem de frumos sa stii sa cinti la un instrument pentru cultura ta generala, nu ca si performanta. Mi-ar fi placut si copii mei sa stie sa cinte la pian sau la chitara, ei chiar si-au manifestat aceasta dorinta, dar nu a fost sa fie din diferita motive. Au facut ce au vrut ei in timpul liber ca si hobby si au facut bine, cu pasiune si cu acea bucurie de copil ca fac ce le place. I-am ajutat ca si parinte cu ce am reusit la momentul respectiv, cu efort si i-am educat sa participe alaturi de mine la toate deciziile ce ii priveau, sa vada cat se poate si daca se poate. Si acum, ma felicit ca i-am tinut alaturi de mine la luarea deciziilor, sunt persoane responsabile in deciziile pe care le iau singuri acum, poate au chiar o maturitate pentru virsta lor, sau poate o fi genetic, nu stiu. Si au fost momente, destul de multe daca ma gindesc, cind au/am suferit, dar nu a stiut nimeni, a fost in cerc restrins, numai de noi stiut. Am facut terapia de suferinta prin demnitate, este si asta o forma de manifestare, dar de putina lume cunoscuta. Suntem facuti sa ne plingem si sa clevetim, lucru ce nu a patruns in micul nostru iglu. In schimb le-am daruit multa tandrete copiilor mei, incredere in ei, mult sacrificiu si iubire. Si asta a insemnat foarte, foarte mult pentru ei. Iubirea insemnind iubirea sufletului lor, fiind considerati de mici ca niste mari omuleti. Si acum, cind ei sunt mari, vad ca se intorc cu recunostinta la mama lor si sunt asa de mindra si mi-este asa de bine. Macar atat sa am de la viata, si credeti-ma ca inseamna mult.
Am insa o prietena, la care militaria nu mai urca in pod. Copii au tot ce vor, poate chiar prea mult, fac muzica, carate, limbi straine, concedii in strainatate. Un singur lucru le lipseste: afectiunea. Ma uit la ei stupefiata, sunt reci, distanti, neintegrati in colectiv. Sau poate ca nu le lipseste dragostea parintilor, daca asa au fost crescuti si asa au dialogat in familie.Pacat, in rest le merge exceptional.
Copiilor mei sunt bogati: au toata dragostea mea.
Eu, fiind o persoana mai non-conformista, nu am incercat niciodata sa-i impun copilului meu sa invete ceva. L-am lasat sa aleaga ceea ce-i place sa faca. Intotdeauna am avut senzatia (poate gresita, dar asta e) ca unii parinti isi obliga copiii sa invete anumite lucruri pentru ca este de “bon-ton”, pentru ca astfel, prin talentele copiilor sunt ridicati o treapta pe scara sociala. Dar ce te faci cand acei copii chiar nu au talent, cand urasc lectiile la care tu ii trimiti de cateva ori pe saptamana atunci cand ei si-ar dori sa faca cu totul altceva? Am o gramada de exemple printre cunostintele mele, copii care se duc cu ochii in lacrimi la lectii de vioara sau flaut sau mai stiu eu ce altceva. Atunci cand ei, copiii, o fac cu placere, nu este nicio problema, este un mijloc minunat de a acumula cat mai mult in mintea lor ca un buretel. Daca o fac numai pentru a le fi pe plac parintilor, este cu totul altceva. Dupa cum spuneam, eu nu l-am obligat niciodata pe fiul meu sa faca ceva care nu-i place. Nu stiu daca am facut bine sau nu( totusi, in viata mai avem si obligatii). Talentul, insa, exista sau nu. Atata vreme cat nu vor face o meserie din asta, ar trebui sa ramana un hobby si-atat. Iar hobby-ul nu se poate practica decat cu placere. Si, apropo de fiul meu, la 13 ani a inceput sa scrie povestiri in engleza (pe care a invatat-o singur, pentru ca i-a placut foarte mult), acum incearca sa scrie un roman fantasy si s-a apucat, tot singur, sa invete sa cante la chitara. Acum a vrut el, acum isi doreste sa faca asta si acum o face din pasiune. Nu spun ca este bine asa sau nu. Iti spun doar cum am gandit eu. Poate gresesc, nu stiu.