Geloziile copiilor
De ziua ei, fetita mea mi-a cerut sa nu-mi sarut barbatul intreaga zi. A vrut sa petrecem cat mai mult timp impreuna si, in tot acest ragaz, sa nu-mi impart tandretea cu nimeni altcineva.
Printr-un tertip pe care nu l-am deslusit la timp, a avut grija sa-si convinga fratele sa nu vina cu noi in drumurile pe care le-am avut de facut. Si, toata ziua, m-a pazit ca nu cumva sa impart dragalasenii altcuiva decat ei.
Nu m-am suparat pe ea, i-am indeplinit toate cererile cu zambetul pe buze. Dar as minti daca as spune ca nu mi s-a amarat inima constatand ca fetita mea, lumina vietii mele, poarta in suflet atata nesiguranta si atatea gelozii, incat simte nevoia sa profite de aniversarea ei ca sa revendice niste drepturi aparent absurde.
Nu mi-a fost usor nici cand am nascut cel de-al doilea copil. Am avut un an intreg in care am suferit cot la cot cu pruncii mei nedumeriti, multe luni in care in care n-am priceput cum sa ma port ca sa fie bine. Si, de fapt, nu am inteles niciodata cu adevarat. Dar timpul a trecut si ne-a ajutat sa uitam, sa crestem impreuna, sa fim mai intelepti si mai puternici.
Voi avea in curand cel de-al treilea copil, dar nu am gasit inca leac pentru geloziile copiilor mei. Mi-e teama de cum isi vor primi surioara si, mai ales, imi e teama de slabiciunile mele, de vinovatiile mele, de neputinta mea de a-mi imparti dragostea. Si, in adancul inimii, eu cred ca nu e drept sa impartim nimic. Ca ar trebui sa avem un singur copil intr-o viata. Si o singura dragoste, cea dintai si de pe urma. Ca sa nu cunoastem nicicand gustul geloziei.
gelozia este inerenta intre frati, important este ca parintii sa nu intretina aceasta stare, facand diferente intre ei!
Nu am avut niciodata in viata mea mai multa amaraciune decat zilele cand am nascut cel de-al doilea copil,desi este istet foc, frumos si toata lumea imi spune cat e de special si de talentat .Si nu am avut nici o zi in care sa nu fi regretat proasta inspiratie de a asculta sfatul mamei sa mai fac un copil ca sa nu fie primul singur caci si eu am un frate. Sunt crescuta intr-o mare familie cu frate, veri si bunici dar tot imi pare cea mai mare eroare a vietii mele aceasta prostie de a mai face un copil, asa ca eu una nu as sfatui pe nimeni sa se inhame la asa ceva decat daca e sigur nu la sfaturile altora.
Eu am trei baieti si acum mari sunt gelosi ,cunoaste cineva un remediu
Sa fii singura la parinti intr-o familie model , in care cei doi soti s-au iubit si s-au respectat pana cind “moartea i-a despartit” , confera fara indoiala o securitate pe toate planurile.
Gelozia in acest caz apare la mama , cand fiica sa ,o « paraseste » , casatorindu-se si avind la randul ei copii.Pacea si securitatea caminului- triunghi, dispare pentru totdeauna. De obicei fetele singure la parinti , incearca varianta de a avea doi copii, pentru ca li se pare mai interesanta ,mai plina , mai completa .
Atunci cind avem o fetita si un baiat , trebuie sa fim atente al amandoi , pentru ca gelozia si frustrarile lor se manifesta diferit si in mod cu totul neasteptat. Baietelul , sufera « mocnit » , barbateste ,dar erupe cind te astepti cel mai putin si cand tu ca mama ai si uitat de unde i s-ar putea trage manifestarea crizei.
In cazul fiicei tale , posibil ca aceasta aniversare , sa o perceapa ca pe un ultim eveniment al vostru si numai al vostru ( mama si fiica) , inaintea sosirii iminente a surioarei .Este perceptia unei rivalitati noi , fiica mai mare versus fiica noua necunocuta .
Multumesc… o saptamana usoara !
E groaznic sa simti nevoia de iubire si sa nu o primesti. Desi singura la parintii, nu pot sa zic ca nu ma iubesc, m-au dorit mult, dar parca nu am avut parte de afetiune destula din partea lor. Mama era mai mult la lucru, avea grija de mine o vecina, iar acum constata ca nu ma cunoaste deloc si se mira. Tata, oricum e o persoana rece, niciodata nu m-am dus la el cand am avut nevoie de ceva. Nici in ceea ce priveste scoala nu m-au ajutat ei personal, am avut meditator pentru asta. Sarbatorile sunt singurele perioade in care petreceam mai mult timp imreuna. Nu-i condamn pentru absolut nimic, dar mi-as fi dorit sa petrecem mai mult timp si sa interpindem mai multe activitati impreuna, sau macar mama sa fi fost mai mai mult timp langa mine.
Asa ca incercati sa le oferiti cat de mult puteti tuturor copiilor pe care ii aveti si in egala masura. Cred ca unul singur are mai multa nevoie de afectiune:), e mai mult timp singur, se joaca singur, pe cand 2 se pot juca impreuna si isi pot omora timpul impreuna.
O zi superba!
Si din partea copiilor pentru noi parintii:Adrian Paunescu - Rugă Pentru Părinţi
Enigmatici si cuminti,
Terminându-si rostul lor,
Lânga noi se sting si mor,
Dragii nostri, dragi parinti.
Chiama-i Doamne înapoi
Ca si-asa au dus-o prost,
Si fa-i tineri cum au fost,
Fa-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au facut
Da un ordin, da ceva
Sa-i mai poti întârzia
Sa o ia de la început.
Au platit cu viata lor
Ale fiilor erori,
Doamne fa-i nemuritori
Pe parintii care mor.
Ia priviti-i cum se duc,
Ia priviti-i cum se sting,
Lumânari în cuib de cuc,
Parca tac, si parca ning.
Plini de boli si suferind
Ne întoarcem în pamânt,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiati-i pe parinti.
E pamântul tot mai greu,
Despartirea-i tot mai grea,
Sarut-mâna, tatal meu,
Sarut-mâna, mama mea.
Dar de ce priviti asa,
Fata mea si fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei ma duc si eu.
Sarut-mâna, tatal meu,
Sarut-mâna, mama mea.
Ramas bun, baiatul meu,
Ramas bun, fetita mea,
Tatal meu, baiatul meu,
Mama mea, fetita mea.
Sa fim sanatosi si alaturi de ei sa ne bucuram de bucuriile copiilor nostri!
Intotdeauna imi dau lacrimile cand citesc, aud, aceasta poezie.
Ziua de azi nu a fost o exceptie….
Buna Alice!
Apreciez si ma bucur de fiecare subiect al tau care pe zi ce trece e mai incitant!
Geloziile copiilor?Nu!nu am intampinat astfel de situatii in familie!Amandoi ne-am iubit fiica si fiecare in parte ne-am straduit sa dam tot ce e mai bun!Au fost clipe pline de stress,de greutati, dar le-am invins,daruind dragoste fetitei noastre neincetat!Fiica noastra s-a bucurat cand noi doi ne sarutam dar de fapt.. amandoi o sarutam pe ea! Tot timpul ne-am bucurat de momentele vesele sau mai putin vesele(fiind perioada de comunism)cand stateam mai mult la servici decat acasa! Am invatat-o sa iubeasca ,sa aprecieze gesturile nobile,sa fie buna la suflet,sa inteleaga ca noi parintii pentru ea muncim si ne straduim ca ea sa ajunga “cineva”.Prin dragostea noastra am ajuns sa ne indeplinim visul nostru, al unor parinti trecuti de prima tinerete si care mai spera ca truda anilor nu au fost zadarnici,ca zilelele si noptile petrecute la munca mai mult decat acasa,au insemnat pentru fiica noastra un mare dar!
Chiar daca aveam mai multi copii pe toti i-am fi iubit la fel!
Referitor la o stare ce m-a frapat, vreau sa adaug: sunt familii care au cate 2-3 copii,si iubesc intr-un mod aparte fiecare copil,ceea ce ma intriga si ma dispera!
PARINTI!IUBITI COPIII, SI NU FACETI NICIODATA,DAR NICIODATA, CAND AVETI 2-3 COPII, DISCREPANTA INTRE EI,IUBITII PE TOTI IN ACELASI FEL, FIINDCA VA VENI VREMEA CAND ACESTI COPII NE VOR JUDECA PE NOI CA PARINTI”DE CE.,”CUM”,”SI PENTRU CE,”:L-AM IUBIT MAI MULT PE PRIMUL SAU MAI MULT PE AL TREILEA SI MAI PUTIN PE AL DOILEA…SI …TOT ASA………
UN SFAT:IUBITI PE TOTI COPIII VOSTRI LA FEL!
Draga Alice,
Ceea ce spun acum nu prea are legatura cu subiectul propus de tine dar, dupa ce-am citit ce-ai spus tu despre copii, m-am gandit toata ziua la copilul meu si, cum nu am prietene in lumea reala, m-am hotarat sa-ti impartasesc tie ce concluzii am tras. Vorbesc deseori cu sotul meu despre calitatile si defectele fiului nostru si, bineinteles, fiecare dintre noi este convins ca defectele le-a mostenit de la celalalt. Ne intrebam de ce copiii nostri iau de la noi in special ce avem mai rau. Dar noi uitam cum eram la varsta lor, uitam cat se chinuiau parintii nostri sa ne sfatuiasca sa evitam greselile pe care si ei le-au facut la randul lor, si de care doreau sa ne fereasca. Dar asa este omul, probabil: pana nu se de cu capul de sus si nu se loveste de toti peretii vietii, nu ia de bune sfaturile primite. Noi, acum, in intelepciunea noastra de adulti trecuti prin valurile vietii precum gasca prin apa, consideram ca suntem indreptatiti sa ne sfatuim copiii ce sa faca cu viata lor(vorbesc de mine si de sotul meu, sa nu se simta cineva jignit). Mi-aduc aminte ce-mi spunea saraca bunica, omul care a trait pentru mine si prin mine(in momentul cand eu m-am mutat”la casa mea”, ea a considerat probabil ca nu mai are pentru ce trai, ca si-a indeplinit misiunea pe Pamant si a facut un atac cerebral, lasandu-ma si mai singura). De cate ori o suparam , imi spunea:”O sa ai si tu copiii tai si atunci o sa vezi cum e.”Pe-atunci aveam senzatia ca ma blesteama, acum imi dau seama ca doar ma avertiza. Acum am copilul meu, e adolescent si inteleg foarte bine ce-a vrut sa spuna. Norocul meu este ca Horia nu-mi seamana chiar intr-atat incat sa-i spun acelasi lucru. El este mult mai echilibrat decat eram eu la varsta lui, imi seamana doar la orientarea umanista, nu si la nebuniile de nepomenit pe care le faceam la varsta lui. Te las, nu cred ca ai tu timp sa citesti consideratiile mele “filosofice”, tu ai si o viata personala, nu ca mine. Doamne, cat te invidiez!
Dacă ar fi să am vreun regret că n-am făcut ceva în viaţa asta, apoi acesta e cel mai mare : am renunţat să mai caut bărbatul căruia să-i dăruiesc un copil.
Am crezut şi cred că sublima realizare a dragostei dintre doi oameni este copilul care le eternizează povestea, care scrie fila cu “va urma”. Nu am ezitat să-mi duc povestea primei mele iubiri până la acest prag, chiar dacă îndoielile privind viitorul căsniciei îmi rodeau sufletul deja. Şi chiar atunci când, divorţată fiind, îmi ascultam copilul susurându-mi rugăminţi “mami, vreau şi eu un frăţior, te rooooog!”, tot n-am renunţat la speranţa - tot mai firavă pe măsură ce anii treceau - că voi găsi omul care să-mi fie pereche şi căruia să-i dăruiesc strop din trupul meu. Nu mi-am pus problema că fata mea va rămâne singură dacă nu are fraţi, nici nu m-am gândit că ar putea cândva să fie geloasă dacă ar avea. Cred că mi-am pus eu în gând aşa un soi de optimism: va fi puternică oricum pentru că mă străduiesc să o formez puternică. Şi că mă va ierta pentru toate câte le-am făcut, dar şi pentru nefăcutele mele.
Mă apropii de 40 de ani. E tot mai “târziu” în mine şi-n bărbaţii din jurul meu. Îţi trebuie curaj să aduci pe lume un copil la vârsta asta (te admir, Alice!), dar mai ales îţi trebuie puţină nebunie să-l creşti singură (în cazul meu, acel El încă nu a apărut - doar poveşti de-o vară cu descătuşări de emoţii şi mormane de iluzii). Ar fi trebuit să dau ghes pornirii de-acum câţiva ani: să-i fac un frăţior Teodorei fără a condiţiona asta de prezenţa unui soţ responsabil (glumeam atunci: “un frăţior numai pentru noi două” cu un tătic de împrumut - zic astăzi cu sarcasm pentru rătăcirea de-atunci). Ar fi trebuit… dar n-am făcut-o. Acum nu-mi mai rămâne nimic de făcut în privinţa asta.
Dar nu-i bai, am alte lucruri la fel de frumoase care mă aşteaptă să le aşez pe rafturile sufletului.
Draga Eva, pana acum m-am gandit mereu ca voi face un singur copil. Acum ca am citit comentariul tau ma voi gandi mai bine la acest aspect. Eu sunt singura la parinti si nu am nici macar veri apropiati, insa am cativa prieteni care de-a lungul anilor m-au ajutat mult. Poate gresesc, dar in 80 la suta dintre familiile cu frati si surori eu am vazut relatii reci, tradari, certuri pe avere si dezbinari. Alteori am vazut copii mici care fiind mai multi frati s-au izolat de societate. Avandu-se unii pe altii nu au mai simtit nevoia sa se imprieteneasca cu alti copii si au ramas niste inadaptati in societate. Nu cred ca singuratatea ta vine din faptul ca nu ai o sora sau un fraste, ci din cauza faptului ca nu ti-ai facut prieteni, ca nu ai socializat. Nici eu nu am frati, dar iti jur ca rareori ma simt singura pentru ca am prieteni cu care sa ies, cu care sa vorbesc. Iarta-ma daca gresesc, dar imi permit sa iti recomand sa fii mai sociabila si sa nu te mai gandesti la fratii pe care nu i-ai avut caci nu se stie cum ar fi fost..rai sau buni.
Alice, felicitari pentru sinceritatea ta din acest post! mi se pare un mare curaj sa imparti cu noi, niste necunoscute, acest fapt intim din viata fetitei tale si a ta.
Am vazut si eu la cei doi ai mei ca se simte nevoia de a petrece macar putin timp cu fiecare, fara celalalt. Profit de orele lor diferite de somn pentru a face activitati pe masura varstei fiecaruia. Se bucura cand sunt impreuna dar se bucura mult si cand le acord atentie exclusiva. Sunt gesturi de tandrete pe care nu vor sa le imparta, sunt cuvinte pe care vor sa le aud numai eu. Pe undeva si eu ma bucur cu putin egoism de aceste momente in care sunt ‘aleasa’ lor.
buna seara
sunt al doilea copil dintr-o familie cu 4, doua fete, doi baieti… a fost extrem de greu, multi ani, in familia noastra, noi, fetele, la facultate, in 2 orase din capete diferite de tara, ei, baietii, acasa, mici la scoala. au fost momente cand mi-am dorit sa fiu singura sau, cel mult, cu sora mea, sa nu mai simt lipsurile materiale, caci de lipsuri afective, nu a fost nicicand vorba. Mama a stiut mereu sa ne iubeasca si sa ne arate acest lucru atat cat am avut nevoie, unii, mai mult, altii, mai putin, fiind mai independenti. Dar au trecut toate si pot sa afirm ca perioada cea mai frumoasa din an este Craciunul, cand ne strangem cu totii acasa la ai mei, si e casa plina de voci, de bucurie, de … noi toti. Cel mic e in clasa a IX-a acum si sufera cumplit cand noi ceilalti plecam, la casele noastre, si mereu ne intreaba cand ne intoarcem. Stiu ca parintii nu vor fi langa noi pentru totdeauna, dar le sunt extrem de recunoascatoare ca, dupa ce vor fi plecat, langa mine vor ramane o sora si doi frati, cu care voi imparti si durerea sfasietoare, dar si bucuriile pe care sper sa mi le aduca nepoteii. si sper ca bunul Dumnezeu sa-mi binecuvanteze casa cu 2 sau 3 copii, cand va fi timpul… va pup cu drag
Sigur ca au gelozii copii, ca doar au si oamenii mari, cand se presupune ca chibzuinta devine mai la indemana. Dar sunt sigura ca tu, in marea ta dragoste, vei putea sa ii impaci pe toti, impartind tandretea dupa nevoile fiecaruia. Cred ca esti foarte fericita, si, ma crezi sau nu, lucrul asta nu ma umple de invidie, ci de speranta ca se poate…
Stiu ca nu sunt prea priceputa in exprimare, cu toate astea, am senzatia ca intelegi mereu ce vreau sa spun.
Canva, o “mamaie” imi spunea ca nu e bine sa fie un singur copil intr-o familie, ca cel mai bine e sa fie doi la numar (asa suntem si noi la patinti), ca asa a invatat ea, ca fiecare copil se completeaza cu fratele lui (cu toate ca de multe ori da gres zicala asta si nu este asa, se pare ca in zilele noastre fratii nu se mai inteleg asa cum ar trebui si se cearta din nimicuri, ca sa nu mai spunem de bani). Mai spunea ca: ’sa ma pun in situatia in care as avea numai o mana, un picior, un ochi, cum as trai?, ca asa e si in a avea un frate. Oricum cand voi reusi sa imi intemeiez familia mult dorita, daca voi avea puterea si norocul, cateodata simt ca ma zbat ca pestele pe uscat, dar in fine…sper sa vina si ziua care o astept de multi ani, mi-as dori 2 copii. Sper fiecare sa ia decizia potrivita pt el, sa fie fericire, iubire, intelegere, asa cum ar trebui sa fie in fiecare familie. Va doresc tuturor numai bine…
Am un singur mare regret: ca nu am mai facut un copil. Ca am ramas doar la cifra unu. Sa nu regreti Alice, nici o clipa. Esti o mama demna de toata admiratia iar copiii tai se vor avea unii pe altii. Mereu, pentru toata viata.
Imi amintesc de geloziile copilariei mele si acum, dupa atatia ani, continua sa-mi lase un gust amar. Da, am fost geloasa… pe copiii care aveau frati si care n-au aflat ce’nseamna sa fi singur. Si uite asa traind zi dupa zi am ajuns la 36 de ani, tot singura, alaturi de un barbat si el singur si cu o pereche de socri tot singuri la parinti. Am plans prea multe lacrimi de-a lungul vietii implorand pe Bunul Dumnezeu sa trimita si-n casa noastra barza dar pare-se ca este surd la rugamintile mele. Voi cei ce credeti ca faceti bine sa va insingurati copiii in numele unui aparent “trai mai bun”, aflati de la o mare insingurata ca nu este pedeapsa mai grea pe lume decat SINGURATATEA. Sunt 32 de ani de cand astept si sper ca pe acoperisul casei mele sa poposeasca barza si-n tot acest rastimp am cunoscut singuratatea si m-am iubit cu ea si apoi am urat-o… iar, acum am ajuns sa ne ignoram reciproc.
Am simtit dureros singuratatea de sarbatori, cand stateam singura sub brad sau nu aveam cu cine ciocni un ou rosu, mi-a biciuit spinarile cand a trebuit sa caram mobila pana la etajul 4, mi-a infierat inima cand, inconjurata fiind de papusi ma intreba mama de ce nu ma joc cu ele iar eu ca un copil matur ii raspundeam “fiindca n-au suflet”.
Asa ca draga Alice, iti spun asa pentru ca intradevar mi-esti draga, ceea ce susti tu este doar un moft. Priveste te rog reversul medaliei si ai sa realizezi ca viata este mult mai frumoasa la inghesuiala. As fi dat oricand bunastarea copilariei mele pe saracia familiei Balan din blocul nostru de la etajul 3 numai sa traiesc si eu fericirea de a avea multi frati. Am ramas prietena cu fratii Balan si-n zi de azi, toti sunt la casele lor si au copii iar eu tot singura si stearpa. Sa-ti povestesc o intamplare… In urma cu putin timp am fost la ziua unuia dintre ei si la un moment dat se prinsesera in hora toti fratii, erau 5, numai ei. Stii ce-am facut eu atunci, m-am retras in baie ca sa pot plange. De ce?… fiindca am realizat ca eu nu voi trai acest sentiment niciodata… ca sa te prinzi in hora este nevoie de minim 2 suflete.
Mama Alice, copiii tai vor mai avea gelozii de-a lungul timpului, le va trece si te vor ierta, insa eu iti spun cu mana pe inima ca nu pot sa-mi iert parintii pentru ca m-au vrut UNICA.
Imi cer iertate daca aciditatea vorbelor mele deranjeaza, dar, parca mii de caini imi sfasie sufletul cand vad parinti ca si ai mei care nu vad fiara singuratatii ce se ascunde in spatele gardului vopsit cu intentii bune. Pentru toti cei ce se adapostesc la umbra unor pseudo-motive lansez o invitatie: de credeti ca a siguratatii cruce ii usoara veniti de mi-o luati voi de pe umeri si duceti-o mai departe, numai sa fiti in stare. Dragi parinti nu ne rapiti bucuria de a avea frati, fiindca lipsa lor ar putea fi un motiv suficient de puternic pentru sinucidere. Nu dati pruncilor vostri sa bea paharul din care voi n-ati gustat. Va spune asta o fiica disperata care era cat pe ce sa renunte la viata.
Am citit de-atâtea ori mesajul acesta…Până azi nu am simţit nici povara gândului că dragostea părinţilor mei s-a împărţit la 3, nici ghimpele îndoielii că fericirea mea ar fi fost mai strălucitoare dacă aş fi fost singură la părinţi. O singură dată în viaţă m-am izbit de pragul copilului unic, obişnuit cu toate de-a gata şi gelos pe “trioul din famia mea”: dintre toţi bărbaţii pământului, destinul a vrut să mă însoţesc - la drum scurt, ce-i drept - cu unul care mă invidia pentru relaţia mea cu cei doi fraţi. M-am îndrăgostit nebuneşte, iar dragostea la vremea aceea mi-a aruncat în aer luciditatea, îndeajuns încât să mă mărit şi să fac şi un copil cu bărbatul acela. Nu a contat nimic, aşa cum azi nu mai contează că omul acela de 8 ani şi jumătate nu şi-a mai căutat fiica, nu a dat niciun semn că-i pasă. O vreme, după fulgerătorul divorţ, le-am pus pe toate în balanţă şi m-am cufundat în analize. Lucruri altădată palide în minta mea plină de iubire căpătau alt contur. Gelozia lui inexplicabilă pe cei doi fraţi ai mei, pe relaţia deschisă cu părinţii, pe toţi cei care îndrăzneau să primească afecţiunea mea, o vedeam cu alţi ochi. Atunci doar am luat în calcul şi varianta că pruncii singuri la părinţi sunt răsfăţaţi ai destinului, dar sunt şi pedepsiţi pentru răsfăţul ăsta.
Sunt convinsă că singurătatea e cea mai grea povară de pe lumea asta (ah, de câte ori i-am simţit ghearele!…). Dar la fel de sigură sunt că pentru orice povară există şi un leac. Iar leacul singurătăţii nu e numai familia (atât de multe soluţii sunt că nu am spaţiu să le înşir aici!). Convingerea asta mă ajută să cresc un copil ce va rămâne - cel mai probabil - unic (ar fi prea frumos să întâlnesc şi eu fericirea ca şi Alice). Şi nu pot decât să sper că fiica mea mă va ierta (atunci când va veni clipa judecăţii) că n-am avut destul curaj să-i împlinesc visul de a avea un frăţior. Trag nădejde însă că, de va întâlni o horă a frăţiei, va rupe barierele şi se va învârti în dansul acela ameţitor, chiar dacă nu va fi invitată. Şi că va şti să împartă din bunăstarea ei pentru a-şi face prieteni adevăraţi care să nu o lase pradă singurătăţii mistuitoare. Iar dacă nu va şti… Varianta asta nu exista până azi.
Promit să mă gândesc şi la această variantă.
Am doi copii si cand l-am facut pe al doilea exact de asta mi-era teama. Dar am descoperit in timp ca dragostea mea pentru copii nu s-a impartit, ci, pur si simplu, s-a multiplicat. Si sunt convinsa ca, daca l-as mai avea si pe al treilea (pe care mi-l doresc in taina..), ar fi dragostea x 3. Dragostea de mama cred ca este singurul sentiment cu proprietati de ‘clonare’, care creste precum o coca reusita de cozonac.
Parca o iubesc si mai mult pe fetita de cand il am si pe baiat, simt asa cumva ca o pune in valoare… si invers. Bine, asa si cu defectele, dar asta e, sunt obiectiva in ce-i priveste. Cu toate ca e razboi toata ziua aproape, si au maxim o ora pe zi cand se iubesc, stiu sigur ca e cea mai de pret realizare a vietii mele, iar pentru ei este un mare avantaj faptul ca se au unul pe altul… poate nu chiar asa de evident acum cand sunt mici, dar mai tarziu cu siguranta..
Eu sunt singura la parinti, si asta e oful vietii mele, e o lipsa sufleteasca care nu va disparea niciodata, o simt de copil, iar acum, cu toate ca am familia mea, acest sentiment ma bantuie si mai rau. Imi dau seama ca n-o sa stiu niciodata cum e sa ai un frate, ce sentimente poti nutri fata de un om cu radcini comune, asa sunt curioasa cum s-ar fi inteles un frate al meu cu ai mei parinti, precum si multe alte curiozitati.
Un autor crestin chiar spunea ca familiile cu un singur copil nici nu se pot numi familii, ca esenta vietii crestine autentice este sa faci cat mai multi copii, de aici veninind mantuirea, mai ales pentru mama.
Eu cred sincer ca geloziille si frustrarile lor vin din alta parte, sunt consecintele lipsei noastre de disponibilitate si de rabdare; probabil ca se acumuleaza in orele in care ar trebui sa fim langa ei, dar noi suntem la datorie, sau aiurea. Sau chiar daca suntem langa ei, ne comportam ca niste politisti responsabili cu ordinea si disciplina pe strada, nicidecum ca niste parinti multumiti de faptul ca au copii energici, veseli, inventivi, dornici de joaca si de a descoperi cat mai multe. Sigur ca ne des-culpabilizeaza si pe noi frustrarile si problemele noastre, chiar am analizat copiii ai caror parinti se iubesc cu dragoste adevarata, si pe cei ai caror parinti stau impreuna din datorie, inertie sau alte motive juste.. In mod clar, in familiile unde dragostea dintre parinti este reala si disponibilitatea pentru copii mai mare, si copiii sunt mai linistiti, mai veseli, mai ne-frustrati, ne-crizati, pe cand, in tabara cealalta, stau parintii nervosi, nedumeriti de crizele odraslelor si iritati de atatea intrebari si solicitari de atentie. Copiii sunt icoana vie a relatiei dintre parinti, precum si cei mai fideli reprezentanti a ceea ce suntem, am fost si am vrea sa fim.
“Un autor crestin chiar spunea ca familiile cu un singur copil nici nu se pot numi familii, ca esenta vietii crestine autentice este sa faci cat mai multi copii, de aici veninind mantuirea, mai ales pentru mama.”
Ei hai, ca asta e exagerata rau, ca sa nu zic gogonata. “Cat mai multi copii”. Dar ce, e o norma, “tarii cat mai multi copii” sau cum? A nu se intelege ca vreau sa ma iau la hartza din cauza acelui “autor crestin”, vroiam sa zic doar ca eu inteleg perfect gelozia copiilor; eu nu am frati dar cand eram mica mi se pusese pata ca tatal meu il baga in seama prea mult pe un baietel din vecini mai mic cu cativa ani. Stiu ca o data l-am intrebat cu ciuda (si rautate, fiindca stiam ca nu e asa, dar vroiam sa-l fac sa se simta prost pe tata):”il iubesti mai mult decat pe mine?”. Bietul taica-meu a ramas socat.
Unele familii sunt pregatite sa primeasca in sanul lor cat mai multi copii, altele se simt implinite de la primul si nu-si mai doresc altii, facandu-l pe cel dintai “centrul Universului”. Nu cred ca poti spune cum e mai bine, pentru ca difera situatiile.
Eu abia acum aflu ca noul bebe al tau, Alice, este fetitza! Felicitari, eu iubesc copiii in general dar iti spun drept ca am o slabiciune pentru fetitze…
Buna dimineata ,
Nu m-am gandit niciodata ca si altii au problema mea. Eu am suferit mereu ca mama il iubea mai mult pe fratele meu . Orice faceam eu parca nu ma baga in seama la fel ca pe fratele meu .Ea ma iubea si imi cumpara orice , statea mult cu mine, ne petreceam timpul impreuna…tin minte ca atunci cand am crescut iesea in oras cu noi si mergeam la o cafenea eleganta . Deci, mama era o femeie destupata, moderna…in pas cu vremea.
SI TOTUSI, pe fratele meu il iubea mai mult …se vedea asta in orice gest . El era febletea ei , toata ziua vorbea numai despre el.
Eu, ca si copil si mai tarziu ca adolescenta am suferit mereu . Chiar si cand m-am maritat veneam de la mama si plangeam pe umarul lui barbatu-meu ca pe mine nu ma iubeste mama asa de mult ca pe fratele meu. Si cerseam dragoste , parca aveam asa un sentiment ca eu nu valorez prea mult din moment ce nu primesc la fel ca fratele meu .
Si am ascuns toate sentimentele astea in sufletul meu si poate ca nu le-as fi dat drumul niciodata daca nu vedeam scrisa aici povestea ta, Alice….si fetita ta frumoasa in bratele tale.
Nu suntem scoliti de la inceput in ale vietii, lucrurile nu le putem face perfect pentru ca nu avem experienta necesara . Toate vin cu timpul . Nu-i port ranchiuna mamei mele , din contra , o iubesc enorm pentru tot ceea ce a insemnat in viata mea.
Dar mi-ar fi placut pentru mine, sa nu fi avut eu sentimentul acela de nonvaloare .Multe am patimit din cauza faptului ca m-am simtit “ieftina”…ma refer la alegerile din viata mea. Nu am mers mereu pe calitate , poate ca nu simteam ca o merit.Pana la urma, viata m-a trezit si m-a adus la realitate , am realizat cine sunt eu si ce pot….dar dupa un sir de lupte dureroase…
Si cred ca am mai facut o greseala cand m-am oprit la un singur copil . Nici nu puteam concepe sa impart dragostea mea la doi copii .Parca simteam ca-mi nedreptatesc copilul, asa de mult il iubeam …si il iubesc.
Oricum, ar fi fost bine sa fi facut doi copii…era o lectie de viata pentru mine, poate reuseam sa restabilesc echilbrul .
Te admir pentru faptul ca ai acest curaj , de a mai avea inca un copil. Si de data asta , chiar cred ca cei mici vor intelege, pe undeva cred ca atunci cand sunt mai mult de doi copii intr-o familie, geloziile se mai estompeaza . Dar depinde si de tine, bineinteles , cum reusesti sa comunici cu ei in viitorul apropiat cand vei fi atat de aglomerata incat ceea ce faci acum ti se va parea …timp liber :-)).
Alice,eu o sa fiu acum considerata o femeie egoista dar cu riscul asta o sa-ti spun ca eu am doar un singur copil si sunt aproape decisa ca nu mai vreau unul.Motive?Pai eu am dar multi spun ca nu-s plauzibile.In primul rand am avut o sarcina grea ,cu multe probleme,apoi eu si sotul meu nu am stiut ce e ala somn pana ce a implinit micutul 7 luni(il durea burtica,avea colici).Eram amandoi tineri si ce i drept ne-a afectat putin.Eram vesnic obositi,caci am fost pusi in situatia sa alegem cine va termina facultatea ,caci eram amandoi studenti.Oricum,a fost cam greu dar acum a trecut,e la scoala,in clasa intai si suntem tare mandri de el .E lumina ochilor nostri.Muncim amandoi din greu sa-i orefim totul.Ca sa traim bine ne-am facut si noi rate ,cam mari ,asa ca nu ne permitem nici macar sa ne imbolnavim,si,sincer,acum sa mai fac un copil,nu ne-am putea descurca ,caci ar insemna ca eu sa nu mai iau aceeasi bani….iar ratele si banca nu pot astepta.dar,sa stiti,ca eu nu ma plang…ci traiesc frumos alaturi de familia mea.Dorian,coca mea,este si el putin gelos ca mai toti copii,dar nu chiar de speriat.Este normal sa simta acest lucru,caci cu asta santem nascuti toti.Il ador si imi pare rau ca el nu o sa simta bucuria de a trai intr-o famile numeroasa cu multi frati ,asa cum am trait eu.Cu toate acestea,el nu sufera foarte tare caci l-am invatat sa fie apropiat de bunici si de fratii mei ,ba chiar mai mult cel putin acum,el creste atat la mine cat si la bunici,DE la 8 la 12 scoala ,de la 12 la 13 la gradinita la bunica lui ,de la 13 la 16 acasa la bunici,iar de la 16 il luam acasa,S-a adaptat si el programuli nostru,caci el intelege ca trebuie sa muncim.E un copil matur si intelegator.e iubirea mea.
Am gandit la fel ca tine, Alice, si nu am vrut un al doilea copil. Il iubeam atat de mult pe cel pe care il aveam incat mi-am spus ca este imposibil sa pot imparti aceasta dragoste la doi, ca-mi este imposibil sa am mai multa dragoste de-atat in suflet incat sa mai am ce darui. Eram poate prea tanara atunci si nu realizam ca nasterea unui copil naste si dragoste, automat, asa cum o glanda secreta ce secreta ea, acolo. Eu am fost copil unic si mi-am spus ca asa e cel mai bine, n-a trebuit sa impart dragostea si grija parintilor mei cu nimeni. Dar acum, cand sunt om matur, cand am nevoie de un sfat sau de un sprijin, cand nu mi-a mai ramas decat mama care este putin depasita de ceea ce se intampla in viata ei, acum ma gandesc deseori cum ar fi fost daca as fi avut un frate. Poate ne-am fi inteles bine, poate nu, dar ar fi fost o legatura de sange care nu se rupe niciodata si as fi avut incredere ca nu are niciun interes atunci cand imi da un sfat. Si tot atat de des ma gandesc ca am gresit atunci cand am decis sa nu-i ofer copilului meu acel sprijin de care va avea nevoie candva, acel partener de joaca, acel confident dezinteresat care ar fi fost un frate. N-am avut incredere in mine, ca de obicei. N-am crezut ca am atata dragoste in suflet incat sa o impart la doi si sa fie suficienta. Acum regret dar nici n-as avea curajul tau sa o iau de la capat. Te admir pentru asta, eu nu sunt atat de puternica si, fiind copil unic, sunt si putin mai egoista. Sunt sigura ca vei reusi sa faci fata, se vede din tot ce spui ca mai ai inca multa dragoste de daruit.
İarta-ma ca ıti spun acest lucru,Alice,dar te ınşeli,nu este bine sa avem numai un singur copil şi,poate,nici o singura iubire.Sentimentele trec şi vin,ınsa viata,nepretuita nestemata,este un dar de la Dumnezeu care trebuie ıncununat cu fericire.Cred ca un singur copil ar ınsemna singuratate pentru el,rasfat şi de ce nu,reproşuri catre tine,mai tarziu.(poate ma ınşel!)
Copiii sunt geloşi,este foarte adevarat,dar au un motiv acela de a primi cat mai multa afectiune din partea parintilor,oricat de multa.Gandeşte-te ca te vede doar cateva ore pe zi cand ea şi-ar dori sa stai cu ea ın permanenta…sunt sigura ca şi Victor te iubeşte la fel de mult,dar poate caracterul ei este mai puternic sau pur şi simplu simte ca ıi eşti atat de devotata ıncat te poate manipula(copiii sunt foarte abili ın astfel de cazuri!:) ).
İar iubirea,poate ca trebuie sa o ıntalnim doar o singura data,dar…de la a trebui pana la a fi,este o cale lunga!Sunt sigura ca toti vrem ca prima noastra iubire sa fie şi ultima,iar casatoria sa dureze pana la sfarşitul vietii,dar,din pacate,ın zilele noastre,iubirea nu pluteşte ın aer pentru a putea fi ıntalnita de oricene,la tot pasul…cu greu o mai gasim…uneori este efemera(ca ın cele mai dese cazuri) şi alteori,sau mai bine zis rareori,statornica.
Un gand bun pentru tine şi copilaşii tai!Sunt sigura ca ıi vei iubi pe toti ın acelaşi fel şi vei gasi puterea de a rezista opiniilor contradictorii sau chiar disputelor dintre ei!
Te sarut!