Da, dar…
Pentru tot ce nu am facut, pentru tot ce am gresit, pentru tot ce am amanat fara rost, ne gasim scuze. La fiecare repros venit din partea altcuiva sau izbucnit dintr-un adanc razvratit de constiinta, avem un raspuns care incepe inevitabil cu “Da, dar…”
Eu recunosc ca nu prea am intalnit oameni care sa-si recunoasca cu usurinta greselile, nici in fata lor si, cu atat mai putin, in fata celorlalti. De cele mai multe ori, cand atrag atentia cuiva ca a gresit, mi se raspunde cu o scuza alambicata si care, pana la urma, nu justifica nimic, doar il face pe interlocutor sa se simta un pic mai bine. Si marturisesc ca eu insami, atunci cand ma analizez lucid, ma trezesc ca-mi gasesc tot felul de circumstante atenuante pentru puzderie de fapte pe care le-am comis in mod necugetat. Sigur ca, in fata propriei mele analize, pacaleala nu tine mult. “Am gresit” imi rasare in suflet si in gand ca o speranta ca data viitoare voi fi mai buna, mai corecta, mai onesta.
Sunt perfect de acord ca exista si scuze absolut valabile, perfect acceptabile. Numai ca, nu stiu cum se face, dar atunci cand se ajunge la situatii in care unul cere socoteala altuia, nu prea mai e vorba despre scuze plauzibile.
Numai atunci cand ai un motiv temeinic e ingaduit sa nu iti tii o promisiune. Dar si atunci trebuie sa anunti din timp ca a intervenit ceva si sa pui in loc o noua promisiune. Sa stabilesti un nou termen, sa anunti o noua fapta buna, care sa o inglobeze pe cea pe care, din ratiuni obiective, nu ai reusit s-o indeplinesti de data asta. Nu e de ajuns sa arunci un simplu “Scuza-ma!” si sa crezi ca s-a facut iar primavara.
Numai ca mie mi se intampla tot mai des sa dau peste oameni care una zic si alta fac si, culmea, nu o data am vazut asta la oameni care mai si primeau salariu pentru faptele lor. La ceas de bilant, cand cineva le explica de ce nu are nicio noima sa te angajezi sa faci ceva, dar sa nu duci la bun sfarsit, am auzit de atatea ori, incat mi-a devenit profund antipatica, formula prefacut concilianta care, de obicei, nu rezolva nimic pentru nimeni: “Da, dar…”
Nu mi plac persoanele care desi au gresit si stiu, pun totusi totul intr o lumina favorabila tot pentru ele, in sensul sa “pice tot ele bine”……pentru mine oricum nu conteaza, parerea este formata deja.
suntem oameni si gresim, dar important este sa si recunoastem.
Ar fi mult mai usor sa ne cerem scuze din suflet…dar noi facem lucrurile sa fie complicate.Desi am ramane si noi fara regrete si fara sentimentul de greseala,parca nu reusim sa ne convingem pe noi ca suntem oameni si ca putem gresi,dar ii ranim pe ceilalti ceea ce nu este corect.Cu siguranta foarte multi oameni se folosesc de”da,dar…” insa cu siguranta mai sunt si oameni care isi cer iertare cu adevarat:)
invatam din greseli si tot timpul tre sa ne cerem scuze
ase este in ziua de azi ,rar mai gasesti oameni care sa si ceara scuze ca au gresit,eu una cand gresesc fata de cineva nu mai pot dormi noptile pana nu stiu ca sunt iertata
multi nu invata nimic din propriile greseli … nemaivorbind de ale altora!
greseala recunoscuta e pe jumatate iertata!
Invatam si din greseli.
e greu sa recunosti ca ai gresit, insa tb sa gasesti calea de a te impaca cu tine insuti
A gresi e omeneste.
De foarte multe ori cand gresim ne este foarte greu sa recunoastem si de si mai multe ori cautam vinovati.
Aş fi vrut sa spun ca acest “da,dar…” le apartine persoanelor mai slabe,ınsa,nu pot afirma acest lucru deoarece cu totii ne lovim de el la un moment dat!
Oameni suntem si mai gresim, important e sa invatam din greseli, si ca aceste greseli sa nu afecteze sau sa nu raneasca sentimentele celorlalti.
A invata sa nu mai gresesti e greu, dar rezultatul e minunat.
La sfarsit de an, va doresc sa incercati sa ii iertati pe toti cei ce v-au gresit, fara sa mai cautati explicatii! Oamenii trebuie luati ca atare.
P.S. Si eu m-am luptat cu lumea si mentalitatea ei, dar nu am reusit.
Buna seara si la mulţi ani!
Am trăit astăzi o mare bucurie care mi-a liniştit multe dintre frământările acestui an şi nu pot să nu vă scriu şi vouă despre ea.N-aş avea nicio scuză…Am citit absolut din întâmplare o carte de suflet.Nici nu credeam că se mai poate scrie şi aşa.Se intitulează ”Confesiuni ipotecate”,despre autoare nu ştiu nimic,Andrada Bogdan,voi da un search pe Google să văd ce aflu,dar povestea e pentru nopţile acelea de singurătate când simţi că mori de dorul cuiva care nu mai vine!Personajul principal chiar nu are nicio scuză pentru suferinţa pe care o provoacă,pentru durerile pe care le lasă în urma lui.Şi mie mi s-a părut că asemănarea cu personaje reale e chiar evidentă,nu întâmplătoare,cum scrie la început.Îmi bâzâie prin minte cu cine seamănă,dar nu sunt sigură.
Am citit acum cativa ani o carte “The Four Agreements” de Don Miguel Ruiz
Incerc sa ma ghidez in ceea ce fac dupa cele patru principii ale lui care sunt
1.Be Impeccable With Your Word
2.Don’t take Anything Personally
3.Don’t Make Assumptions
4.Always Do Your Best
Ma ajuta de multe ori sa nu ajung la da, dar
In ceea ce ii priveste pe altii incerc sa aplic principiul 2.
Iar daca este vina mea spun adevarul intotdeauna. De multe am pierdut asa, dar macar nu pierd in fata mea.
Cineva - pe care regret ca l-am iubit (mult si fara noima) - spunea ca promisiunile sunt facute ca sa fie incalcate. Poate ca de aceea urasc promisiunile in general, si incalcarea lor in special.
Altfel, nu imi e rusine sa imi recunosc greselile, chiar daca o fac spasita, ma straduiesc cu toata energia mea sa indrept ce am gresit, ce am stricat. Daca ceva ce tine de mine apare ca o promisiune, la fel, ma straduiesc…
In schimb, observ ca devenim tot mai abili in scuze si confectionat motive.
Si eu urasc expresia “da, dar” pt ca stiu ca dupa asta urmeaza ceva ce nu mai vreau sa aud, ce oricum nu mai conteaza.
Tu, Alice, gasesti subiecte asa de pe sufletul meu…mereu, de cand te stiu, de cand te citesc, mi se pare ca aduci raspunsuri la mai toate nedumeririle mele.
Sunt genul de persoana agitata care ma fac praf pana rezolv ce am promis, cu riscul ca pierd uneori….Cand reprosez altora ca nu o fac, am primit raspuns de genul….”stai linistita ca n-a murit nimeni. ce-i mare lucru,totul poate fi remediat, numai moartea-i ireversibila”.In primele momente aceste analize m-au agitat si mai tare,dupa care, cand situatia s-a mai calmat am incercat sa gandesc mai profund.Toate lucrurile,dupa un timp,le vezi si le judeci altfel si mai ales le simti altfel.Timpul vindeca,asta e sigur si vedem ca respectiva situatie nu a reusit sa ne consume decat sanatatea poate,in rest,…Apreciez persoanele care stiu sa ia lucrurile asa cum sant, sa se lupte sa schimbe ce considera ca pot schimba si sa se descotoroseasca de persoane care le-a dezamagit.Pana la urma,vina trebuie sa o cautam in noi,nu in altii.Sa nu mai permitem,sa nu mai acceptam,sa invatam sa alegem.
Pana atunci insa suferim, si vom repeta lectia pana vom invata.Si eu ma intreb daca voi reusi vreodata.
Durerea mea e cu mult mai mare decat mi-as putea-o descrie in cuvinte,astazi,am trait cea mai mare dezamagire a vietii mele,barbatul care a insemnat totul pentru mine,caruia i-as fi dat si viata mea,s-a dovedit a fi un cuceritor…descoperit n-a catadicsit sa spuna decat iarta-ma,imi pare rau….calcand in picioare sentimente si suflet,cum poti ierta asa ceva?cum poti trece peste?oricat l-ai iubi…..
Uneori ne trezim prea tarziu,din anumite motive ne agatam orbeste de un barbat fara sa vrem sa vedem unde greseste doar din dorinta de a nu ramane singure,investim in acea relatie sentimente amagindu-ne ca suntem iubite sau doar pentru o imagine,pentru ca altii sa ne vada ca avem un cuplu,am avut parte si eu de un astfel de barbat,am pus punct si ma bucur nespus ca am facut asta,am plans o luna,am tresarit un an cand il vedeam dar mandria mea de femeie m-a ajutat sa trec peste asta,am intalnit un barbat care ma iubeste,ma respecta si pe care il ador.Draga Mirela,eu nu te influentez,nu cunosc relatia ta dar pot sa-ti recomand sa te asezi linistita si sa cantaresti daca poti sa faci fata toata viata la asa ceva,nu meriti sa fii jignita,nici o femeie nu merita,ai grija de tine.
E un cosmar tot ce traiesc acum Nadia….multumesc pt vorbele tale,multumesc din inima,dintr-o inima sfasiata de durere…
Si pentru mine a fost un cosmar,capul sus,te vei simti mult mai bine dupa un timp,important e sa nu uiti sa ai grija de tine,e greu fiindca sunt si sarbatorile dar priveste spre viitor,spre ceea ce iti doresti cu adevarat,nu-ti doresti un barbat care te face sa suferi,esti la o rascruce importanta,tu alegi drumul pe care vei merge toata viata,si nu uita,nu esti singura,noi suntem cu tine.
Mirela, sunt alaturi de tine… sunt cateva luni de cand am trecut si eu prin aceeasi situatie… am fost in stare de soc o noapte si o zi… nu imi venea sa cred ca toate acelea mi se intampla mie… doare cumplit, asa e… a durut atunci si mai doare si acum… cu timpul va trece, asa imi spun toti cei apropiati care cunosc situatia… dar sunt si momente in care durerea revine cu aceeasi intensitate cu care a fost resimtita atunci… la mine a revenit si acum… de sarbatori, fireste… iar asta inseamna lacrimi… dar sunt sigura ca voi reusi sa reprim durerea acestei iubiri tradate… va fi greu… cere rabdare… dar voi reusi… si vei reusi si tu… trebuie doar sa o trecem pe lista de obiective pentru anul viitor… la multi ani!
Orgoliul, bata-l vina. Si, da, nicaieri nu se invata ca trebuie sa-ti asumi responsabilitatea pentru orice gest, cuvint, fapta.
De un lucru sunt foarte sigura,indiferent daca vor dori vreodata sa ne mai vada ori ba,nu vor sti niciodata cat de mult regret.
Acum nu-mi permit sa dau inapoi oferta de la cabana..unde personal am mai invitat alte 4 familii…defapt sunt acele familii cu care trebuia sa petrecem rev la noi acasa…cu a 5-a familie impreuna,de care eu am uitat cumplit.Macar, daca mi-as fi amintit din timp sa-i anunt care-i situatia.Le-am propus sa vina cu noi,chit ca am fi dormit pe jos eu si sotul,dar sigur,
sunt persoane prea simtite ca sa accepte.
Imi imaginez cum te simti,s-a intamplat si faptul fiind consumat nu mai poti face mare lucru,si eu as fi suferit atat daca as fi fost in pielea lor dar si in a ta,te vei gandi la ei in noaptea de rev si nu te vei simti bine,as vrea sa dau timpul inapoi pentru tine,doar atat cat sa-ti repeti greseala,asa a fost sa fie,toate se intampla cu un scop altfel nu puteai sa uiti si tu si sotul tau de ei,imi pare foarte rau pentru tine,incearca sa nu-ti stici sarbatorile acum,pentru voi si pentru restul amicilor,ai timp dupa sarbatori sa incerci sa repari ceva,acum e prea curand,lasa sa treaca putin timpul,va fi bine.As vrea in semn de recunostinta sa pot lua eu povara de pe umerii tai,as vrea sincer..
Scumpa mea Nadia,iti multumesc din suflet pt vorbele tale de incurajare,
e drept ce ai spus,trebuie sa-mi acord timp pt a ma ierta si sa ma impac cu gandul, incerc sa ma consolez cu gandul,ca ce s-a intamplat nu a fost intentionat…si sa incerc sa ma iert.
Chiar asa Alice,legat de tema de azi,simt ca vreau sa ma confesez.
S-a intamplat nu de mult, ca am petrecut la ziua de nastere a nepoatei mele, unde ne-am revazut dupa indelungata vreme cu niste amici.Dat fiind ,ca nu ne vazusem de-o vreme buna,i-am invitat sa vina la noi,sa petrecem impreuna de revelion. Ar fi trebuit sa vina si de Craciun,dar s-a ivit ceva si cu asta punct.
De Craciun primim o invitatie de la alti prieteni,sa petrecem revelionul la o cabana undeva in Bihor.Bineinteles,noi, bucurosi am acceptat,ne-am gandit la binele copilului,zapada, oferta f buna de cazare.
Azi am fost sunati de catre familia pe care cu mult drag i-am invitat de rev la noi,si ma intreaba curios…noa,cum facem de rev?…Am inghetat!,abia atunci mi-am amintit de ei…vorba ta Alice”scuza-ma-si sa crezi ca s-a facut primavara”-jur, nu am nici un fel de scuza…nu ma intereseaza felul in care ma privesc acum, sau ca voi putea spala aceasta gresala ,mai ales ca ei au refuzat o oferta de rev intr-un alt judet,doar ca sa petreaca cu noi,nimic din toate astea nu ma intereseaza,dar ma doare ingrozitor de rau.
Pot sa dau vina pe orice,pot sa gasesc tot felul de pretexte ca sa musamalizez aceasta penibila situatie…si totusi,eu nu ma voi simti mai bine,si asta nu din cauza situatiei penibile,ci pentru simplu fapt ,ca eu personal mi-am dorit aceastra intrunire…si inevitabil apare” Da,dar…”–totusi, cum am putut sa uitam si eu si sotul meu?–chiar nu avem nici o scuza.