Livia si Mos Craciun

Copilul stătea pe marginea şanţului. În întunericul ce îl înconjura se vedea doar fularul lui albastru ce rămăsese agăţat în crenguţele bradului imens căzut cu vârful în jos. Zăpada din jur se murdărise şi era răscolită pe alocuri de urme ciudate. Respiraţia copilului devenise deodată agitată. Din fundul şanţului se auzea un horcăit.

- Robert, Robert, unde eşti?

Copilul se retrase brusc, speriat. Se uită în toate părţile. Ridică ochii spre luna plină care ieşise din nori. Era o fetiţă blondă, cu nişte ochi albaştri, imenşi. La câţiva metri, o şosea, acoperită bine cu zăpadă, ducea către un orăşel luminat puternic de mii de luminiţe multicolore. Din ceaţa densă care cobora peste oraş răsuna uneori câte un clinchet de clopoţei. Strigătul înspăimântător care se auzi din şanţ pur şi simplu o blocă pe fetiţă.

- Eliza, Eliza, mă auzi?

Feţita începu să se retragă încet, prin zapădă, spre oraş, pe urmele pe care chiar ea le lăsase cu ceva vreme în urmă. Plecase cu alţi copii la colindat. Dar era supărată că părinţii ei încă nu se întoarseră din călătorie. Aşa făceau în fiecare an de Ajun. Bunicii însă îi promiseseră că vor ajunge abia mâine dimineaţă, odată cu Moş Crăciun. Când ajunsese pe strada principală, zărise după un bloc pe Moş Crăciun. Era sigură că îl văzuse. Era rotofei, păr şi barbă albe şi un costum roşu aprins. Nu avea desagă, dar fetiţa nu se gândi prea mult la asta. Voia doar să-l întrebe când ajung părinţii ei acasă. Îi părăsi pe ceilalţi copii şi alergă după Moş Crăciunul care tocmai se făcuse nevăzut.  Aşa se trezi la marginea oraşului, pe câmpul alb plin de nea. Se gândi puţin că nu ar fi bine să continue pentru că ştia de şanţ. Mama o atenţionase repetat să se ferească de şanţul respectiv, că acolo dispar copiii din oraş. Asta şi facea acum, mai ales că observase lângă bradul căzut două mâini tremurânde şi roşii care se chinuiau parcă să tragă bradul în groapă. Un nou strigăt îi îngheţase respiraţia fetiţei.

- Ajutor, vă rog, ajutor!

Fetiţa, mergând cu spatele, se împiedică şi căzu în zăpada moale. În faţa ei, acoperit de zăpadă şi noroi, un băieţel cu ochii închişi, nemişcat. Feţita se retrase îngrozită. Apoi se apropie şi îl zgudui puţin. Băiatul nu reacţiona deloc. Din şanţ, o creatură plină de noroi şi acoperită de o culoare roşie ciudată se ridică cu greu. Începu să strige cu putere.

- Robert, Eliza!

Dar după câţiva paşi căzu ca un pietroi. Feţiţa mai încercă să-l trezească pe copil, dar fără niciun rezultat. Se apropie de creatura din şanţ. Era un bărbat asemănător cu tatăl ei. Îl atinse puţin, dar omul nu dădu niciun semn. Fetiţa privi spre oraş. Se apropie apoi de şanţ unde se auzea un zgomot neobişnuit. A smuls fularul albastru din brad şi a alergat nebuneşte spre oraş. Se opri la prima casă şi bătu cu disperare. Un bătrân ieşi.

- Of, alţii, hai, zi şi tu…ce ai de zis…hai, începe…

- Un copil e în zăpadă şi mama lui şi tata lui…

Fetiţa îl trăgea uşor de haină.

- Pe asta nu am mai auzit-o, frumoaso…da, hai zi-i mai departe!

- E acolo în şanţ…strigă ajutor…

Fetiţa îl apucă puternic de poala hainei şi-i arătă ieşirea din oraş.

- Parcă era o peşteră…în fine, insistentă mai eşti, hai să-ţi dau nişte bomboane.

Fetiţa renunţă. Alergă la următoarele case. Bătrânul reveni spre uşă şi privi nedumerit după fetiţă. La uşa noii case nu răspunse nimeni. Bătu cu putere. Nimic. Se uită apoi pe geam. Înăuntru o familie, tata, mama şi cei doi copii stăteau în jurul bradului şi priveau un Moş Crăciun care scotea nişte cutii dintr-o desagă. Pentru câteva clipe, fetiţa uită de toate. Privea fermecată această privelişte. Mâna caldă i se lipse de geamul îngheţat. Apoi îşi reveni. Vru să fugă la următoarea casă. Dar mai încercă o dată. Bătu în geam. Nimic. Incă o dată. Moş Crăciun ridică ochii, o văzu pe fetiţă şi trăsări brusc. Aruncă cât colo desaga, sări de pe scaun spre uimirea părinţilor. Cei doi copilaşi înceupură să plângă. Fetiţa şi Mos Crăciun se întâlniră în faţa uşii. Cu o voce ciudată, Moş Crăciun aproape se răsti la fetiţă.

- Livia, ce cauţi tu aici?

Întrebarea lui Moş Crăciun o blocă pe fetiţă care rămăsese mută de uimire, dar cu mâna întinsă spre ieşirea din oraş. Moş Crăciun se repezi la Livia şi o îmbrăţisă. Fata era toată îngheţată. Cei doi părinţi ajunşi şi ei la uşă priveau la acest spectacol şi se cruceau.

- Moş Crăciun, sunt nişte oameni în şanţ, au căzut în şanţ….şi un copil mic o să dipară…hai…repede!

Moş Crăciun se ridică.

- Livia, eşti sigură?

- Da, Moş Crăciun…te rog!

- Sunaţi, vă rog, la Poliţie, la salvare…repede, cred că a fost un accident.

Livia şi Moş Crăciun alergau cât puteau de repede spre ieşirea din oraş. Bătrânul ursuz, cu o sticlă în mână, urmărea sprintul celor doi şi se freca la ochi. Ajunşi în apropierea şanţului, cei doi descoperiră pe băieţel, apoi pe bărbat. Din oraş se auzeau sirenele sălvărilor. Moş Crăciun încerca să resusciteze pe băieţel. Părea că începe să respire. Salvările se apropiau cu viteză.

- Moş Crăciun, mama e încă în şanţ…

- Bine, Livia, stai aici şi fă semn cu mâna salvărilor.

Moş Crăciun ridică pe bărbatul fără suflare şi-l aşeză lângă băieţelul care respira greu. În acest efort, barba moşului căzu în zăpadă. Se întoarse repede pentru a nu fi văzut de Livia. Salvările opriră lângă accident. Moş Crăciun dispăru în şanţ sub privirile uimite ale Liviei. După câteva momente o femeie apăru din şanţ de parcă era ridicată de o macara. Medicii o înconjurară pe Livia.

- Eşti rănită…ai fost în maşină?

- Nu, eu vin din oraş…

Moş Crăciun o scoase cu greu pe femeie lângă bradul căzut. Se tăiase la o mână, dar nici nu băgase de seamă. Privea pe Livia cum dă explicaţii medicilor.

- Da, si apoi Moş Crăciun a sărit în şanţ după mamă…uite-l!

Moş Crăciun ezită pentru o vreme, apoi se coborî în şanţ şi dispăru.

- Cine?! zise unul dintre şoferi.

- Moş Crăciun…e acolo în şanţ.

Toţi cei prezenţi râseră. Se apropiară de şanţ, dar nu descoperiseră decât pe femeia care încă respira. Între timp şi bărbatul dădea semne de viaţă. Livia îi salvase. Dar ea era nedumerită. De ce fugise Moş Crăciun? Livia stătea acum la marginea şanţului şi privea în hăul întunecat. Şoptea încet, apoi asculta.

- Moş Crăciun? Eşti acolo?

După câteva încercări, renunţă şi plecă împreună cu una dintre salvări. Familia din accident scăpase cu viaţă. Cu toţii îi datorau viaţa Liviei. Dar ea nu se gândea deloc la asta. Se gândea la părinţii ei şi la Moş Crăciun, mai ales zâmbea că a ştiut cum o cheamă. Le povestea bunicilor aflaţi la spital. În cele din urmă Livia ajunsese şi acasă şi surpriza ei a fost de proporţii: lângă brad sosiseră cadourile lăsate de Mos Crăciun şi părinţii ei care o îmbrăţişară neîncetat. Livia le povestea toate întâmplările. Şi cât era de bucuroasă că Mos Crăciun i-a salvat pe toţi. De altfel era sigură ca îi va salva. Mulţi ani mai târziu, când întâmplările se transformaseră în legendă, Livia nu-şi mai amintea prea multe, dar mereu povestea cum i-a îngrijit mâna tatălui toată iarna şi cum de atunci s-a hotărât să se face doctoriţă.

(0 voturi, media: 0.00 din 5)