Am uitat copilul la scoala
In primavara anului trecut, intr-una dintre zilele nebunesti ale indragostirii mele, am fost in stare de un gest pe care nu-l credeam posibil: am uitat-o pe Ilona la scoala.
Ma intalnisem cu cel care avea sa-mi devina iubit, si tata al copilului meu, si liman fericit al tuturor ratacirilor mele. Si ne refugiaseram intr-un restaurant micut si intim, aflat undeva langa scoala fetitei. Alesesem eu locul intalnirii, tocmai pentru ca ma gandeam sa fiu aproape de scoala si sa pot sa stau cat mai mult la masa si la povesti cu barbatul de care ma pomenisem indragostita pana peste inima. Si alesesem tot eu ora, ca sa fiu sigura ca am timp destul, cateva ceasuri bune, in care sa ne privim in ochi si sa vorbim despre lucruri pe care n-am avut curajul sa le impartasim nimanui, niciodata.
Inutil sa spun ca am avut grija sa nu raspund la telefon nimanui. Chiar daca telefonul a bazait destul de insistent, nimeni nu s-a aratat a fi atat de important, incat sa simt nevoia sa preiau apelul si sa vad despre ce este vorba. Doar, la un moment dat, intr-o doara am deschis sa citesc sms-ul care mi-a pacanit in telefon. “Sunt mama Alexandrei- te-am sunat de multe ori, dar nu ai raspuns. Ilona a ramas cu portarul, te asteapta sa vii s-o iei”.
M-am simtit atat de vinovata, incat am condus nebuneste si probabil ca am si plans putin pana am ajuns acolo. Si am plans si mai mult seara, cand, dupa ce am stins lumina si am incercat sa ii explic, a douazecea oara, Ilonei, cat de aglomerat a putut sa fie in oras, am incercat sa adorm.
Ma tot gandesc de atunci, ca niciunul dintre reflexele noastre nu este atat de bine format, incat sa ne putem bizui pe el in orice situatie. Ca mintea ne poate juca feste, chiar daca ne credem invatati, dresati, echilibrati. Si ca nu e bine deloc sa ne culcam pe o ureche crezand ca totul va merge de la sine, dintr-o inertie salvatoare.
M-am gandit sa imi pun in fiecare zi telefonul sa sune ca sa nu uit sa duc sau sa iau copiii de la scoli, pentru ca, oricat de absurd ar parea, uneori si mamicile isi pot pierde mintile si, din pricina asta, copiii. Si, apoi mi-am dat seama ca ar trebui sa sune telefonul si ca sa nu uit sa iubesc, sa fiu mai buna, sa zambesc, sa ma rog, sa nu uit sa-mi scriu articolul pe coffechat. Daca ar fi dupa cate am de facut in fiecate zi, ar trebui sa sune in nestire. Si pentru ca nu se poate, incerc sa retin, totusi, lucrurile esentiale si sa sper ca, atunci cand voi uita, imi voi aduce aminte in timp util…
as putea uita orice,dar niciodata copilul
nu cred ca as face asa ceva.,.. sa uiti copilul? fff rau…
am fost si eu ”uitata” ca sa zi c asa la gradinita…tata a ramas sa fumeze jos si l-a rugat pe alt tatic sa ma ia si pe mine…dar eu nu si nu ca nu e tatal meu si nu ma duc cu el…. si tata nici ca a mai urcat dupa mine :)) … a venit sora mea dupa ce a ajuns de la scoala , la 8 seara si m-a luat si pe mine
cu nebunia- traficul infernal din Bucuresti si adaugand indragosteala se poate intampla…
Inca nua ma copil, dar nu cred ca as putea uita vreodata copilul la scoala. Asta e…se mai intampla, mai ales cand esti prins intr-o discutie cu persoana iubita.
Se mai intampla, mai ales cand esti indragostit, uiti, bine ca nu s-a suparat dragalasa pe tine, intelege ca e traficul ingrozitor in Bucuresti….
Nu cred ca as putea uita de copil…
de uitat nu l am uitat ,dar am intarziat din cauza ca am asteptat autobuzul si a avut intarziere 15 minute,asa ca am ajuns tarziu la scoala si baietelul meu plangea ca nu mai vine mami
au patit-o si altii! nu esti singura!
Am si eu unul cunoscut. Doar ca nu au fost niciodata pentru mine model, aceste cunostinte. Fumuri, da suflet ioc. Si caracter la fel. Simplu, toti.
sincer mi se pare ciudat nu stiu daca mi s-ar putea intampla dar nu vreu sa zic nu pt ca as putea gresi. Nu stiu daca dragostea pt un barbat m-ar putea face sa-mi uit copilul la scoala. Sper sa nu mi intample niciodata.
nimeni nu e perfect, se poate intampla oricui …
Înainte de a scrie, am recitit povestirea ta, am recitit comentariile şi am stat mult să-mi amintesc dacă nu cumva am păţit şi eu ceva asemănător… şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu mi-a îngăduit niciodată o iubire mai mare decât cea pe care le-o port copiilor…dar vreau să vă spun cum o secundă de neatenţie îl putea costa pe fiul meu viaţa sau iremediabil sănătatea, deoarece aplecându-mă după pachetul de pampers când îl schimbam după o băiţă, i-am dat răgazul de a se roti pe masa… avea doar vreo 4 luni, capul i s-a umflat enorm, pentru prima dată în viaţă aş fi vrut să pot da timpul înapoi… ne-au trimis de la Urgenţă cu ambulanţa din Piteşti la Bogdan Bagdasar, la tomograf… nici nu simţeam că respir de groază… diagnosticul a fost bun, dar încă mă condamn pentru acea “uitare”…
nu cred ca as putea sa imi uit copilul undeva din cauza unei persoane, nu ar conta cine ar fi
O intamplare nefericita.
Ce poveste sincera! E inutil sa povestesti cate asemenea indoieli avem. Sunt sau nu mama perfecta pentru copilul meu? E normal sa-mi doresc 10 minute numai pt mine???
Dumnezeule,iar au ınceput sa se ıncinga spiritele!(nu va mai certati,fetelor,fiecare are dreptul la o opinie,buna sau rea este opinia sa iar mentalitatea unui om nu se schimba pentru ca altcineva contrazice spusele sale).
Domnule Doc,este minunat sa ne simtim bine şi sa facem exact ceea ce ne dorim,ma bucur ca domnia voastra a reuşit acest lucru(ıntr-o zi sper ca ıl vor reuşi şi altii).
Va ımbratişez,cu drag şi cu respect!
Stimabila,
Scopul meu in viata se rezuma la unul singur si acel scop nu ma implica in principal pe mine. Credeti ca poate fi ceva mai frumos? Eu nu cred. Si daca exista si cunoasteti, spuneti si imi fac din asta un al doilea scop.
In ceea ce ma priveste, imi doresc sa fiu sanatos si sa nu ma scuipe oglinda.
Va saluta din picioare,
Doc
Sunt de acord ca nu exista ceva mai frumos!
Cu respect
Aveti dreptate,draga domnule!
(ınca o data mi-ati adus un zambet pe buze)
Sper ca ceea ce va doriti sa se ındeplineasca ıntocmai!
Sa va fie bine!
Va saluta din picioare,
Doc
Stimabila,
Ascultati melodia 2012 - Pe veci.
Astept sa imi spuneti ce parere aveti.
Va saluta din picioare,
Doc
Imi place melodia,contine cuvinte mari,grele…cuvinte adevarate inspirate de realitatea aceasta…realitatea umana.
Nu ştiam despre “2012″,dar voi recomanda melodia.
Ştiti,de multe ori am avut impresia ca hip-hop-erii sunt persoane cu situatii materiale foarte bune care ışi permit sa arunce cu vorbe ın persoane de rang superior…şi,totuşi,eram convinsa ca multi dintre ei sunt calzi(ştiti foarte bine la ce ma refer).
Eu ıntotdeauna am iubit omul ca fiinta,oricarei persoane pe care am ıntalnit-o am ıncercat sa ıi gasesc minim o calitate fizica,deoarece calitatile interioare aveau sa se exteriorizeze pe parcurs.Şi va jur ca nimeni,absolut nimeni nu este urat pe de-a-ntregul,cu totii avem calitati fizice dar,noi,ıntotdeauna ne aruncam cu capul ınainte:”vai ce urat este…”.İar persoanele pe care multi dintre noi le consideram urate fizic,sunt mult mai sufletiste şi mai calde decat cele cu aspecte placute sau chiar “electrizante”(cum spunea un cunoscut al meu).
Eu ıntotdeauna am sperat ın mai bine,ca oamenii sa fie mai buni,ca lumea sa capete un alt aspect şi voi spera ıntotdeauna ca aşa va fi.
Melodia pe care mi-ati recomandat-o o voi recomanda şi eu altora,ba chiar o voi posta pe peretele meu de pe facebook(deşi nu sunt foarte multe persoane pe-acolo…).
Va multumesc pentru recomandare!
Sa va fie bine!
Stimata doamna,
Pacat ca lumea nu mai citeste o carte. Acum ceva vreme mergeam cu trenul. Un om isi vindea biblioteca la bucata. Nimeni nu cumpara macar o bucata.
Nu stiu incotro ne indreptam si unde vom ajunge, dar nu-i deloc a bine.
Va saluta din picioare,
Doc
Pe mine ma inspaimanta perfectiunea unora dintre cei care posteaza aici. Isi permit chiar sa recomande medicamente, isi permit sa judece, sa critice, cu o usurinta care ma uimeste. Ei nu au slabiciuni, ei functioneaza mereu “la semne”.
Eu sunt om si gresesc. Si niciodata nu mi-as permite sa ridic piatra… Ei se cred superiori. Dar oare chiar sunt?
Buna seara Cristina,
M-am gandit acum la ce ai scris tu inainte si poate ca de multe ori oamenii aceia au multa nevoie de intelegere si iubire pentru ca nu au avut parte de ea, pentru ca dimpotriva, se simt inferiori si atunci se straduie prin orice mijloace sa isi afirme superioritatea, chiar daca asta inseamna a eticheta si a arunca cu rautati in stanga si in dreapta …
Era o vorba de genul, decat sa fiu ignorat mai bine sa fiu urat…. sau, in ton tot cu asta, decat sa ma uit in sufletul meu mai bine arunc toata mizeria asupra altora….
Si apoi, cu cat stii mai multe iti dai seama cate nu stii de fapt …
Buna seara
Alice, ai avut curajul de a impartasi aceasta experienta aici pe blog, stiind probabil ca o sa ai parte de comentarii pozitive si negative, cum s-a si intamplat….
Dincolo de toate care s-au scris aici, sufletul tau ce ar vrea sa auda…?
Iar ma intristez si deopotriva ma infurii pt ceea ce mai citesc pe aici…caci nu inteleg cum pot sa judece oamenii pe unii tot ca ei, si cum poti arunca primul cu piatra…
Dar, Alice, cea mai draga, sa stii ca, uite, eu te-am inteles, si desi nu mi-as dori sa fiu in pielea Ilonei din momentele alea, pot intelege ca esti si tu om si nu te poti seta chiar pt toate lucrurile de pe pamant care trebuie facute numai intr-o singura zi, de numai o singura mama.
BUna seara draga Alice,
stau si ma intreb de ce unii oameni dramatizeaza atat de mult viata. Nu e pacat? Ne opintim cu disperare in etichete si norme si uitam sa mai traim . Uitam sa ne bucuram.
Si eu mi-am uitat copiii…odata dintr-o incurcatura ( prea multe moase: mama, bunica, tanti , tata) la graditinita , ne-a sunat directoarea sa venim sa-l luam ca a ramas cu portarul. Ne-am speriat pe moment, o mica mustrare de constiinta, dar supararerea a trecut repede. Nu poate fi vorba nicicum de o trauma. Alta data la scoala, defapt de mai multe ori, nu neaparat eu…bunica, tanti…dar defiecare data s-a rezolvat usor si vesel.Copilul ne-a asteptat jucandu-se in curtea scolii, sau a venit singur acasa.
De ce ne facem viata amara singuri? Sunt intamplari neintentioanate. Indiferent din ce cauza se produc, suntem oameni. Gresim .Trecem peste si apoi zambim.
Anna ai dreptate ca dramatizam si uitam sa ne bucuram!
Un personaj dintr-o carte…iertati-ma dar nu imi amintesc, spunea:
“Don’t take yourself too seriously-Nobody else does”
Nu cred ca Alice dorea sa auda laude, prima care se condamna e ea. Ne-a relatat o patanie care la o adica se poate intampla oricui, din motive la care acum nici nu ne gandim si nu inteleg malitiozitatea unor comentarii; vin probabil de la persoanele perfecte, dar cum perfectiunea nu exista… ce sa credem?
Mi se pare o dovada de curaj sa declari public ca ai gresit fata de copilul tau. Am gasit ceva de laudat.:)
Cred ca tu ai rezumat cel mai bine intamplarea povestita azi si ecourile ei. Asa e, nu e nimeni perfect, dar laudabil e stilul in care a prezentat momentul, recunoasterea slabiciunii omenesti…Am constatat ca oamenii se feresc sa isi recunoasca slabiciunile.
Eu cred ca este o provocare scriitoriceasca ,care ar putea intrece ca numar de postari pe cea cu papucii de casa .O sintagma in genul “opriti planeta vreau sa cobor”…
Nu inteleg cum poti uita de copil… Eu ii am in gand continuu, indiferent de ceea ce fac, si fac destule incat sa fiu moarta de oboseala seara. Dar sa-mi uit vreunul dintre copii… ar fi absolut inadmisibil! L-am “pierdut” pe cel mare cind avea doar 4 anisori, in sensul ca eram cu o prietena buna (BFF) la cumparaturi si ea era pe alt rand, iar cel mic s-a dus la ea fara sa ne zica. Acele citeva zeci de secunde pana sa ne raspunda prietena ca e cu ea, de cand ne-am dat noi seama ca nu mai e langa noi, ni s-au parut secole… si nu era pierdut cu adevarat, si totul a durat mai putin de un minut… si tot nu am uitat de el.
Intr-adevar, poate ceva B12, lecitina ar fi de folos, cu varsta, sau din cauza oboselii cronice.
Lasand la o parte cinismul,mi-ati trezit o curiozitate-sa presupunem prin absurd ,a v-ati afla intr-o situatie similara-oare cum ati proceda?sau sa inteleg ca dumneavoastra va dopati permanent cu astfel de adjuvante,ca nu cumva sa uitati?!,poate raspunsul dumneavoastra intelept,vor salva multe persoane de la situatii similare,:)
Nici nu stiu ce as putea sa spun… …pentru ca nu as vera sa te jignesc!… Eu stiu un lucru… aceia dintre oameni care pozeaza in perfectiune sunt cei mai dezamagiti de ce vad cand se privesc in oglinda, asta la propriu si la figurat!…Pacat…Apanajul inteligentei si al credintei, de asemenea e intelegerea…! Pentru ca altfel, daca nu intelegem degeaba avem experiente…si inteligenta ne ocoleste. Si asta se transmite copiilor, nu doar genetic, ci mai ales prin factorii de mediu! Sper sa intelegi ceea ce vreau sa spun!
Nici o inteligenta din lume nu poate fi toleranta cu neglijarea copiilor, cand acestia sunt mici si noi suntem intregul lor univers. Daca ar fi fost vorba de copii mari, plecati pe la casele lor, as fi putut intelege, dar asa nu. Ca sa raspund ambelor comentarii, nu ma dopez cu nimic, am un instinct matern perfect prezent, deci copiii mei nu au fost uitati/lasati sau mai stiu eu ce, pe nicaieri. Iar despre indragostit, ca tot spunea cineva ca probabil mamele care nu si-au uitat niciodata copiii din cauza dragostei fatza de un adult nu au iubit cu adevarat, iarasi faceti presupuneri gresite. Dragostea fatza de o persoana adulta, oricat de profunda ar fi, paleste in fatza dragostei pentru copii, este diferita si nu suporta comparatie cu a doua. Si apoi, daca as fi uitat de o intalnire cu sotul/iubitul pentru ca as fi ramas sa ma joc cu copiii mei, el nu ar fi patit nimc, om major - s-ar fi descurcat cu siguranta, pe cand nu acelasi lucru se poate spune despre un copil, chiar si adolescent. Nu este vorba numai despre exemplele date chiar aici, la comentarii, ci de intelegerea psihologiei si dezvoltarii afective a copilului, care nu sunt la nivelul celor ale unui adult.
Acceptarea greselilor face parte din procesul de invatare. Aici era vorba despre “maturarea sub presh” a uui lucru impardonabil si aruncarea de confetii colorate sub forma unor generalizari, de parca uitarea copilului undeva ar fi totuna cu uitarea platii unei facturi. De aceea nu pot avea toleranta pentru asa ceva. Bietul copil, atat pot gandi cand citesc aceasta postare.
HMMM…DESI PROBABIL ACEST COMENT NU ISI MERITA UN REPLY, AM SA IL DAU, TOTUSI! …DRAGOSTEA…ca tot vorbesti de ea…dar se intrevede printre randuri ca iti e atat de straina, nu se cantareste niciodata in “cat”, ci in “cum”! Nu are o scala ordinala, daca tot vorbim de psihologie. Vorbesc de cea adevarata,neconditionata, fie ea pentru copii, fie ea pentru jumatatea din viata noastra… DAR, acestea raman pentru unele dintre noi doar vorbe..pentru ca sita care cerne acei oameni care au sansa de a impartasi in viata o astfel de iubire…e selectiva!… IAR INSTINCTUL ACELA “MATERN PERFECT PREZENT” AR TREBUI SA VA SPUNA CA UN COPIL NU TREBUIE CRESCUT INTR-UN GLOB DE CRISTAL, caci astfel va fi un inadaptat…dar asta e o alta discutie…de psihologie!
Va contraziceti singura, in momentul in care spuneti “Acceptarea greselilor face parte din procesul de invatare.!!!” Pai Alice ce a facut!?!…dca e sa o luam asa… Cred ca a marturisi o greseala in fata propriilor copii, cu vinovatia aferenta…o face mai mama decat pe persoana care..in loc de toleranta, intelegere…care sunt crestinesti…loveste cu etichetari nejustificate, jignitoare! Acesta e exemplul pe care instinctul tau perfect de mama iti spune ca trebuie sa il transmiti copiilor tai?
CAT IL PRIVESTE PE “BIETUL MEU COPIL” ( si aici e impardonabil sa faci referiri, interpretari si etichetari la adresa unui copil…in necunostinta de cauza) va creste stiind ca mama lui intradevar nu e perfecta… e doar un simplu om…nu va creste dependent de mine si perfectiunea mea…dar va creste sigur cu incredere in capacitatile sale de a se decurca in situatii dificile…!De a iubi puternic si neconditionat…..Cu intelepciunea de a nu jigni si a eticheta in necunostinta de cauza …in lipsa de intelegere… Va creste stiind ce e iubirea in fiecare detaliu al ei..si nu un frustrat care loveste in stanga si in dreapta, proiectand propriile neajunsuri, nemultumiri de sine si nefericiri!
VA DORESC O ZI BUNA, COPII INTELIGENTI SI INTELEGATORI ATUNCI CAND VOR CRESTE…VIZAVI DE…DUMNEAVOASTRA!…UITE CA M-ATI FACUT SA FIU SI PUTIN RAUTACIOASA!…IGNORATI ULTIMUL ALINEAT!
Ei,mai patesti,fie ca se intampla din cauza iubirii,fie din cauza muncii,fie din tertze cauze-dar se intampla.
Nu doresc sa te consolez prin a-ti marturisi ca si noi ,acum o saptamana ,am uitat sa scoatem fetita de la camin-doar sa nu-ti imaginezi nicidecum ca acest act este in vre-un fel anume, de blamat.Desigur,palngem,ne recunoastem vina,ne mustra constiinta…dar un fapt implinit,din pacate asa ramane.
Ma amuza sinceritatea ta iesita din comun,este un act demn de apreciat,un gest facut,care multi dntre aceia care pana acum n-au patit-o,sa ia aminte-si totusi sa nu se spanzure :P.
Cel mai mult apreciez faptul ca esti de acord cu mine,ca prin aceste povestioare sincere,intime-speram ca cineva sa priveasca esentialul lucrurilor…
Va imbratisez cu drag.
Pisi x3
Eu sunt in situatia copilului uitat: o data m-au uitat ai mei la gradinita, cred ca aveam vreo 5-6 ani, nu mai retin in detaliu incidentul, dar in mare, da. Am stat cam 1 ora - doua in plus, cu educatoarea. A doua oara mi s-a intamplat pe la 11/12 ani, ma dusesem la olimpiada in Constanta (eu fiind dintr-un oras mai mic) si trebuia sa vina mama sa ma ia, care a intarziat foooarte mult. Desi eram o fetita descurcareata, in acel moment m-am simtit cumplit de neajutorata si dezorientata, ca sa nu spun abandonata. Intr-un final, a aparut. A fost foarte nasol sentimentul. Asa ca, din punctul meu de vedere, indiferent de situatie (Alice, nu mai erai chiar o scolarita, dar, in fine, cazul e consumat), copiii au prioritate.
si mama m-a uitat la gradinita si am trecut peste. partea geniala este ca in ziua aceea fusese o o infatisare pentru divort unde s-a pronuntat sentinta ca ea devine singurul meu tutore legal. si de bucurie a mers acasa si s-a apucat sa gateasca tot ce imi placea mie doar ca a uitat ca eu sunt inca la gradinita. nu am ramas cu traume, acum este doar o poveste la care te uiti in urma si razi. nimeni nu e perfect si nu cred ca a fost rea intentie in spate. doar o scapare ce se poate intampla oricui. asta nu inseamna ca parintii isi iubesc mai putin copiii sau ca parintii ar trebui condamnati. suntem oameni si avem voie sa mai si gresim gresim.
Alice, ca cititor sporadic si absolut intamplator al textelor tale despre amoruri consumate chinuit si chinuitor, inteleg cum e cu uitarea asta. Insa, imi vine greu sa empatizez cu o minte care se lasa purtata de un sentiment adolescentin (da, stiiiuuu, e bine sa ai mereu o minte tanara, sa iubesti cu foc, blabla), pentru ca de la o suma de responsabilitati incolo,orice amor trece pe locul “t” cand vine vorba de copii. Chiar si alea noi si tumultoase.
Si nu pentru ca traim pentru si prin copii, ci pentru ca ei traiesc PRIN noi. Pentru ca, in absenta mea,neinstruit dinainte, copilul meu nu stie unde sa se duca si cum sa ajunga.
“Iubitul meu” azi e, maine se duce, sau ramane. “Copilul meu” ramane pentru toata viata. A mea si a lui.
din pacate,pentru un copil e traumatizant sa fi uitat.Imi amintesc cum tremuram la gradinita cind il asteptam pe tata carevenea printre ultimii pe motiv ca mai avea treaba pe acasa,ingrijea de surorile mele(de fapt).Eu faceam tot felul de scenarii de abandon,ma simteam mai putin iubita si ma gindeam cu groaza ca voi dormi cu femeia de serviciu ,acasa la ea,in pat cu ea,cum aflasem ca se intimpla in cazul in care nu vine tata.Mai tirziu,la scoala.la fel,cautam tot felul de solutii in cazul in care nu venea,dar tremuram toata.Si mai tirziu,prin statiuni cind ramineam la joaca cu copiii iar parintii erau cu treaba,faceau proceduri medicale imi tremyra inimioara.
Eu una am avut intotdeauna frica abandonului si de aceea am tremurat si pentru sanatatea parintilor,ma gindeam ca au ceva de nu vin la timp.pentru eventuale accindente tremuram,etc. Bine ca au trecut anii aceia! de
Sincer, mie nu mi se pare nimic dragut sau de lauda in postarea de azi. Si nici de inteles ca si comportament, venit din partea unei persoane mature si care se vrea responsabila.
Da, nu suntem perfecti… Dar de la perfectiune, pana a uita copilul la scoala din cauza unei intalniri de amor e distanta marisoara.
Minunata dragostea ce te face sa uiti pentru o clipa de restul lumii,va inteleg si va admir doamna Alice,doar cine a trait la o intensitate asemanatoare poate intelege.
Domane fereste, sa-mi uit pe undeva copilul! Sper sa ma tina Dumnezeu cu mintile intregi, fara rataciri de moment, sa ma pazeasca de toate bolile ce vin cu uitarea! Brrrr, nu as vrea sa fi fost in pielea ta, cand a trebuit sa-i explici fetei ca ai uitat-o, fiind dusa pe… aripile visarii. Zau, orice ai vrewa sa crezi, nu exista scuza! Adica, ok, uiti unde ai pus un pix, ce trebuia sa cumperi, dar… un copil????
Si nu as vrea sa stiu ce este (inca) in sufletul copilei tale! Poate iti mai rupi din timpul pretios sa discuti cu fata, exact ce a simtit in momentul acelsa, si sa-i promiti ca niciodata, dar niciodata, nu vei uita de ea, indiferent cat de nefericita sau fericita vei fi in viata ta de-acum inainte!
Inainte de toate esti mama, abia apoi femeie, iubita, si ce mai vrei tu…
Niste lecitina, vitamine cu B complex, Memo-plus… Incearca-le, poate ai nevoie! :))))
Doar daca n-ai iubit cu atat de mare intensitate nu poti intelege ce i s-a intamplat doamnei Alice…nu poti sa condamni un om ca iubeste.Cu siguranta nu si-a iubit fetita mai putin,draga Delia(si pe mine ma cheama asa,dar ma mai cheama si Minerva,nu te supara,nu vreau sa fiu confundata cu tine).Capacitatile materne nu ne sunt anihilate cand mai iubim si un barbat cu puterea suflului unei explozii.Consider un act de mare curaj si multa simtire sufleteasca in faptul ca ne impartaseste si noua acest lucru,asumandu-si riscul de a primi,fireste, si replici neplacute.O seara buna,Delia….dar ,mai ales o seara buna pt dumneavoastra,doamna Alice.Si eu iubesc.
Si mie mi-a atras atentia postarea aceasta moralista, mustind de subtila ura deghizata in sfaturi “binevoitoare” de tipul: ia lecitina ! vai, vai, vai, etc.
Presupun ca eseul de azi al lui Alice se adreseaza tocmai unor astfel de “lupi moralisti”, care, pana la proba contrarie - care nu se lasa niciodata asteptata, ca viata are lectiile ei - se vad pe ei insisi oite albe si pufoase, care sigur or sa ajunga in rai ! - si sar sa arunce primii cu piatra in “aia pacatosii”…
“Sunt om, si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain.”
Chiar nu am pe cine sa urasc/sa fiu invidioasa! Dar sa fim seriosi, nu sunt perfecta (care mama poate spune asta?) insa pana la o compatimi pe pe sarmana Alice (de ce sarmana?)? Copila ei unde este in povestea asta? Eu sincer sunt siderata ca atatea mame declara mandre ca si-au uitat pe ici, pe colo copiii! Ma scuzati, eu nu pot sa fiu asa, sa simt asa, ba sa ma mai si laud cu asta! Si nu sunt lupul moralist, fiecare trage ce conzluzie vrea!
Si poate CHIAR are nevoie de ceva vitamine, nu am spus cu rautate!
Si Delia, tiza mea, am mai iubit si noi, si inca mai iubesc! Cu pasiune, cu nabadai, cu fluturasi, cu amor pe unde vrei tu, cu tot ce vrei tu… Dar, TOTUSI, copilul este si mereu va fi pe primul plan in inima mea sa-a lui ta-su! Si da, stiu in fiecare moment ce face, unde este copilul meu! Pare asa de crezut?
Nu,nu pare deloc greu de crezut.Crede-ma,si eu stiu in fiecare moment ce fac copiii mei.Am doi,baiatul e student ,la zi,fara taxa,in Timisoara.Imi umple inima de mandrie cu ceea ce face.Pe langa faptul ca invata,munceste sa se intretina,fata,e plecata si ea de langa mine,intr-un oras mai mare,la un liceu de arta.Are ore de dimineata,pana seara.Dimineata muzica,dupa amiaza orele de curs,catre seara iarasi muzica.Vorbim tot timpul,are rezultate foarte bune la invatatura si nu are absente.In pauze primesc cate un sms de la ea:,,Te pup,mama”.Daca nu pot dormi noaptea,de griji,ii scriu baiatului,care lucreaza noaptea,ca sa mearga dimineata la cursuri.Si imi spune:De ce nu dormi ,mama?Lasa grijile deoparte,macar noaptea”.Avem o relatie parinte- copil extraordinara.Si te asigur ca pentru totdeauna,dar absolut pentru totdeauna,copiii mei vor fi pt mine,pe primul plan.Cu adanca consideratie pt faptul ca esti mama,si ca pentru tine copulul tau inseamna totul….
Unul din profesorii nostri din facultate, o personaliate internationala in domeniu, tragand copilul (sub 1 an) cu sania intr-o iarna pe strazile Brasovului si probabil in acest timp dezvoltand in mintea sa o alta teorie importanta, a pierdut copilul. Micutul a cazut de pe sanie si dumnealui nu si-a dat seama.
A ajuns acasa, si cand s-a intros si a privit la sanie a avut o surpriza mare… Sotia a avut una si mai mare!
Evident ca a durat cateva ore pana cand cineva a adus copilul la politie…etc.
Patania s-a aflat repede si s-a imprastiat cu viteza cu care se propaga orice veste de acest gen.
Scuze 1,5 ore nu tampenia care am scris-o initial
Si eu am uitat fetita la scoala, nu din motive de dragote de barbati, ci din motive de dragoste pentru munca. Dupa vre-o 21,5 ore mi-a spus o muncitoare ca sunt in intarziere.
Nu stiu cum si cand am ajuns la scoala, Mihaela ma astepta cuminte la poarta, avea bani la ea si a cumparat, pe rand 5 banane, acum isi terminase banii si era putin dezorientata, insa nu speriata, stia sigur ca va veni cineva dupa ea.
De atunci are mult mai multa incredere in ea, si eu sunt increzatoare ca stie sa se descurce bine pentru varsta ei, si ca se va descurca mereu in viata cel putin la fel de bine ca mine.
Multa fericire, va doresc.
Alice, esti minunata!Am zambit citind patania ta, insa imi dau seama ca pentru tine a fost greu.Nu pot decat sa constat cat de ciudat(ranita,suparata,uitata…) ma simt de cate ori iubitul uita de mine.Sau uita sa vina, asa cum imi promisese….Daca eu, “om mare” ma simt asa, incerc sa banuiesc ce simte un copil…
Referitor la “remindere”, eu am facut asa: am la munca, lipit pe un perete, un “pomelnic” pe care il citesc mereu:
O zi buna !!!
1. Da oamenilor mai mult decât se asteapta si fa-o cu bucurie.
2. Casatoreste- te cu un barbat/femeie cu care îti place sa stai de vorba. Pe masura ce vei îmbatrâni, îndemânarea de a face conversatie va fi foarte importanta.
3. Nu crede tot ce auzi, nu cheltui tot ce ai si nu dormi cât vrei.
4. Când spui ‘Te iubesc’ asa sa fie.
5. Când spui ‘Îmi pare rau’ priveste omul în ochi.
6. Logodeste-te cu cel putin sase luni înainte de a te însura.
7. Crede în dragoste la prima vedere.
8. Nu râde de visurile cuiva. Oamenii care nu au visuri, nu au prea multe.
9. Iubeste mult si pasional. Poti fi ranit, dar este singurul mod de a trai din plin.
10. În dispute, lupta cinstit. Nu pronunta nume.
11. Nu judeca oamenii după relatiile pe care le au.
12. Vorbeste rar, dar gândeste repede.
13. Când cineva îti pune o întrebare la care nu cunosti raspunsul, zâmbeste si întreaba: De ce vrei sa stii?’
14. Tine minte ca marea iubire si marile realizari comporta mari riscuri.
15. Spune ‘Noroc’ când auzi pe cineva stranutând.
16. Când pierzi, nu pierde şi lecţia.
17. Tine minte cei trei ‘R’: Respecta-te; Respecta pe altii; Responsabilitate pentru toate actiunile tale.
18. Nu lasa ca o mica disputa sa strice o mare prietenie.
19. Când îti dai seama ca ai facut o greseala, incearca imediat sa o corectezi.
20. Zâmbeste când ridici telefonul. Apelantul va simti asta în vocea ta.
21. Stai o vreme singur.
Poate ar mai trebui adaugate lucruri la listuta mea, insa am timp sa le tot adaug!
Sa stiti ca sa fii uitat la scoala sau gradinita poate fi ,daca nu o experienta traumatizanta,atunci macar una de “neuitat”(evident ,nu in sens pozitiv) pentru un copil…
Eu imi amintesc si acum ,la aproape 40 de ani,ca de un 8 Martie parintii m-au uitat la gradinita.Facusem in timpul zilei felicitari pentru mamicile noastre si deabia asteptam sa ajung acasa si sa-i daruiesc mamei creatia mea.Dar am avut de asteptat minute bune, care mi-au parut ore intregi,pana sa se intample acest lucru.Atunci am inteles ,asa copil mic fiind,ca tata era dupa naveta,pe care o facea aproape zilnic de ani intregi si ca mama era in tura de dupa-amiaza.Am inteles,am iertat,dar nu am uitat…Si acum ii mai tachinez in acest sens…
O saptamana senina,va doresc!
Draga mea,sper sa nu trec niciodata peste o astfel de ıntamplare şi ma bucur ca ai reuşit sa o scoti la capat.
Te ınteleg foarte bine cand ne spui cat de greu ıti este doarece eşti un om,o fiinta ale carei ganduri navalitoare se mai şi blocheaza uneori…
Fiecare din noi greşim,tuturor ni se ıntampla sa uitam cate ceva!
Va multumesc tuturor pentru gandurile minunate pe care mi le-ati transmis!M-au bucurat şi m-au facut sa zambesc.Multumesc!
Va ımbratişez şi va respect!
Sunt convinsa ca Ilona te-ai iertat. Nimic nu ne garanteaza ca suntem 24h din 24 masini perfect unse, functionand dupa ceas.
Imi place ideea unui reminder pentru bucurii, zambet, ras…
Ilona nu a fost “uitata”; a fost doar, pentru cateva momente, trecuta pe planul 2 pentru ca, desi se zice ca traim numai si prin copii, este de neratat clipa in care simti ca poti sa mai traiesti si pentru tine.
Cu drag,
Dana
My dear Alice,
Nu-i rau deloc. Eu refuzam sa ma duc la scoala. Refuzam sa scriu. (La 7 ani stiam sa citesc de vreo 2 ani si jumatate.) :). Ma gandeam ca, ce rost mai are sa stii sa scrii, daca stii sa citesti? Evident ca era mai important “in lume” sa faci ceea ce eu stiam sa fac.
Ca sa nu imi mai fac temele, am lasat cartile pe o banca in parc, si am adus acasa … castane. Hahahaha.
Plecaciune,
Doc
Stimabile,mi-ati provocat un ras nebunesc!Multumesc!(de mult n-am mai ras cu aşa pofta!)
Sa va fie bine!
Stimabila,
Omul care rade, merita. Omul care nu rade, merita sa rada.
Am fost asa cum am vrut si sunt asa cum imi place.
Va saluta din picioare,
Doc
Alice, esti minunata, si numai tu poti sa spui asa de frumos despre toate ratacirile omenirii.
Buna dimineata,
Nu suntem perfecti si fiecare dintre noi poate avea momente de ratacire.Eu ma bucur ca s-a terminat toata povestea cu bine si ca nu s-a speriat fetita.
Acum cativa ani, barbatu-meu a vrut sa faca un test cu baiatul , avea 7 ani…l-a lasat sa mearga singur, prin oras, de la un reper la altul. Baietelul , fara cine stie ce discernamant, a incurcat drumul….cu toate ca stia traseul. Taica-sau, teribil de relaxat, nici nu s-a gandit sa-l urmareasca din umbra…el astepta la destinatie. Copilul s-a pierdut !
Eu eram acasa si ma trezesc cu un telefon de la taica-sau ca a pierdut copilul.
Crede-ma, atunci , daca era langa mine , ii dadeam cu ceva in cap!
Din fericire, copilul a fost adus acasa de o femeie cumsecade , dar dupa cateva ore …ore de agonie , in care am alertat tot orasul…
Copilul s-a speriat tare si muuuult timp umbla legat de noi…nu se desprindea nici sa stea la usa magazinului…ma tinea strans de mana!
Taica-sau? A certat copilul ca nu a fost atent la explicatii…
Deci, se poate si mai rau…
Eu sper sa ratacim pe campiile patriei cat mai rar cu putinta pentru ca , intr-un minut /secunda se poate intampla un eveniment pe care sa-l regretam toata viata!
Offf, viata asta…
Mare dreptate ai,Adriana!Ma bucur ca ti-ai regasit micutul!
Nu pot sa vorbesc inca din punctul de vedere al parintelui, insa pot sa iti spun ca eu cand eram la scoala, daca parintii intarziau sa ma ia de la scoala, pentru mine era o adevarata drama. Desi nu cred ca s-a intamplat decat o data sau maxim de doua ori, mereu traiam cu frica ca ma vor uita, stiindu-i mereu ocupati. Si mi-am promis ca eu ca mama nu imi voi uita copii la scoala. Dar niciodata nu poti sa stii ce intervine.
Oamenii pot gresi, pot uita, nu din nepasare, ci din poate prea multa grija.
Buna Alice,va doresc la toti de aici o saptamana superba:)
Nu,nu mi s-a intamplat sa-l uit dar intelg remuscarile pe care le-ai avut.Odata ma intorceam dintr-o calatorie lunga,sotul meu ma presa cu telefoane ca-i e dor de mine(inca nu era sotul meu atunci:))iar pe Cristian il sunasem sa-i spun ca ajung,mi-a spus sa vin direct la el ca nu mai poate de dor,fiindca Marius locuia dincolo de casa mea cu vreo zece km am rugat-o pe sora mea sa mergem intai pe la el ,l-am luat si am venit acasa unde Cristian ma astepta in prag,in loc de o intalnire fericita de familie am avut parte de o privire taioasa din partea lui”Ai spus ca vii direct la mine,dar ai mers intai dupa el”stiam ca gelozia lui e mare dar atunci am simtit-o ca o prapastie,am simtit,neliniste,indoiala,imi iubeam copilul mai presus de orice,de ce eram eu cea care-l facea nefericit?Oare nu eram egoista?Marius a inteles si mi-a spus ca cu timpul vor fi prieteni buni si sa nu-mi fac griji,a avut dreptate dar nu o sa uit niciodata.
Aoleo…inca unu (comentariu) ! Asa e, nici un barbat nu merita mai multa atentie decat copilul…dar se resimte usor ca nu stii ce e aia sa fii indragostita pana peste cap!…Pacat…experienta iubirii ne imbogateste la fel de mult ca si copiii, care de altfel sunt o consecinta a ei. Fara aceasta premisa a iubirii…ajungem asa… ca interlocutoarea de mai sus…sa alunecam in vulgar, proiectand in ceilalti probabil propriile frustrari! Si inca ceva, stii care oameni nu vor fi invinsi niciodata? Aceia care au curajul de a-si marturisi greselile, slabiciunile si limitele!