Blogurile
De ce comenteaza atatia oameni articolele de pe bloguri? De ce ies in spatiul virtual atatea suflete, construind povesti de iubire si prietenii care schimba vieti, luandu-se la cearta sau indragostindu-se unii de altii? Si de ce, la un moment dat, cei care au venit se hotarasc sa plece?
Acum un an si jumatate, cand am infiintat blogul meu personal, nu stiam absolut nimic despre bloguri. Prima data cand am scris pe un blog am facut-o chiar pe pagina mea, gazduita de site-ul revistei mele. Habar nu aveam de regulile blogaritului - daca pot sa ma exprim asa, si iata ca pot -, dar le-am inventat, incet-incet, luandu-ma dupa cele ale bunului simt.
Marturisesc acum ca nu mi-am imaginat ca va insemna pentru mine altceva decat o activitate de marketing. Imi doream sa cresc site-ul revistei mele si atunci m-am hotarat sa includ in reteta lui toate ingredientele de succes: bloguri, poll-uri, quiz-uri, interviuri, pictoriale, filmulete… Cam tot ce se cauta pe net. Dar, de la o zi la alta, intalnirile de pe blog au inceput sa insemne tot mai mult pentru viata mea. M-am marturisit tot mai onest, si oamenii mi-au raspuns tot mai sincer. S-au legat acolo prietenii, dar, fiind un spatiu deschis, s-au incins si scandaluri, din cand in cand. Iar atunci cand s-a intamplat ceva rau, cand cineva din afara a venit si a adresat critici sau cuvinte urate vreunuia dintre membrii mai vechi ai comunitatii, cel atacat a plecat. Si m-a lasat. Cel care a lovit a plecat si el, in curand.
S-a nascut apoi locul acesta magic, cu aroma de cafea, si povestea a reinceput. De mai multe ori am recunoscut ca viata mea s-a schimbat profund de cand mi-am facut prieteni pe bloguri. Ca oamenii pe care i-am intalnit in spatiul virtual mi-au dat putere si curaj sa merg mai departe in clipele grele si m-au felicitat in cele implinite. Ca ei au fost si sunt pentru mine exemple de noblete si generozitate. Ca mi-au devenit prieteni de nadejde, pe care i-am intalnit, apoi, si in viata reala. Am observat, insa, cat de vulnerabili la critici sunt cei care vin intr-un spatiu virtual, chiar si atunci cand nici macar nu si-au spus numele lor real. Cat de raniti pot fi de o vorba aruncata aiurea si cat de mult rau fac oamenii cu gandul inveninat care vin si arunca cu piatra in cate un suflet scos in lume fara platosa.
Nici mie nu mi-e usor sa primesc atacuri cu vorbe grele. Dar, pentru ca mi s-a intamplat asta de mai multe ori, m-am obisnuit, aproape, cu durerea provocata de acuzatiile, desigur, intotdeauna anonime. De-a lungul timpului, am descoperit sub ID-uri fictive amice invidioase, neveste ale colegilor, cunostinte care imi zambesc in fata, dar ma injura pe blog. Iar eu rezist si nu ma mai supar, decat undeva, in adancul cel mai adanc al gandului. Observ, insa, ca atunci cand unul dintre oaspetii mei de zi cu zi este acuzat de ceva, uluirea lui indurerata ii este de nesuportat. Iar pericolul acesta pandeste la fiecare pas pentru ca, in lumea virtuala, uneori, oamenii pot fi chiar mai rai decat in cea reala, convinsi fiind ca aici nu vor suporta consecinte…
De ce comenteaza oamenii articolele de pe bloguri? Probabil pentru ca se regasesc in ele, pentru ca au la randul lor un punct de vedere interesant, pentru ca simt ca pot intalni in lumea aceea, in lumea aceasta, un suflet care sa-i inteleaga si sa-i asculte. Sau pentru ca asteapta sa se intample o minune in viata lor.
De ce apar mereu pe bloguri personaje care, fara sa aduca niciun fel de opinie demna de luat in seama, vin si arunca cu noroi in oameni pe care nu-i cunosc? Pentru asta nu am gasit, inca, niciun raspuns. Dar mi-ar placea sa stiu ca toti cei aflati impreuna in lumea virtuala au invatat sa ia doar ce e mai bun din intalnirile la o cafea, la un cuvant. Oare se poate? Imi place sa cred ca da.
fara blog nu esti lamoda,dar eu prefer sa fiu fara
eu nu am blog, dar intru pe altele…
da..e la moda acum sa ai blog…mi-am facut si eu unul..dar inca nu am inceput sa postez pe el..poate intr-un viitor nu foarte indepartat ma voi mobiliza si eu putin
Eu nu am blog, dar mai comentez si ma uit pe blogul unui coleg de serviciu, sau pe alte bloguri care mi se par interesante-cum este si asta.
E un loc de socializare si cum suntem atat de diferiti e firesc sa apara disensiuni. La fel ca in viata reala unii vin, altii pleaca, castigul e imbogatirea experientei de viata.
Acum majoritatea isi fac blog…intru sa citesc articole si nu stiu cand zboara timpul.
Imi place sa ma trezesc cu o cafeluta in mana “pe acest blog”! As vrea sa am timp sa ma delectez cu tot ce-i scris aici! L-am descoperit nu demult dar parca sunt aici de cand lumea!
majoritatea au acum un blog
toti in jurul meu au blog
Cred in prieteniile pe net desi nu am legat niciuna in felul asta am auzit multe povesti de genul asta insa foarte putine cu un final fericit. Insa nu inteleg un lucru unii spun ca vorbesc cativa ani pana sa se cunoasca si se iubesc la nebunie. Iti trebuie cativa ani sa vezi o persoana? De ce? Nu te poti intalni cu ea mai repede sa vezi daca merita efortul sau le place sa se amageasca de frica ca adevarul sa nu fie altul decat si l-au cladit in mintea lor?
daca vrei in top trebuie musai sa ai blog!
e o adevarata nebunie acum cu blogurile…
Alice, fiind pasionata de bucatarie iubesc blogurile si siteurile culinare. Am observat ca sunt o groaza de persoane, deosebit de talentate in bucatarie, care nu comenteaza decat contra retetele altora. Ca lamaia acreste, ca oual tb pus la sfarsit, ca mai trebuie sare, ca nu e bine asa… Este categoria ANTI pe care trebuie sa o acceptam. E usor sa critici, insa sa faci din asta un obicei nu-i frumos. Tb sa -i acceptam si pe ei.
Mulţumim de gândurile sincere lăste aici, ne rugăm Domnului să putem lăsa ceva frumos de fiecare dată când postăm pe blogurile noastre personale sau atunci când comentăm postările altora…
Se spune că era într-o mănăstire un părinte care scria cărţi, copia. Scria ce scria, îşi ridica ochii la cer, zicea ceva cu mintea, iar scria mai departe şi-l întrebă un frate care s-a nimerit pe acolo: „ Ce faci părinte, de şi scrii, şi te uiţi şi la cer? Părintele i-a zis: „ Măi frate, tu eşti călugăr şi nu ştii ce fac? Lucru cu mâinile, copiez, dar după aceea mă gândesc la Dumnezeu, ridic ochii spre cer şi zic: Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte. Doamne, ca să-mi ajuţi mie grăbeşte. Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie. Şi iar scriu, şi iau putere din rugăciune, pentru munca pe care o fac”.
Aşa gândesc şi eu şi mi-aş dori să cred că şi cei puţini care mai scriu lucrui de la care avem ceva de învăţat, în lumea aceasta virtuală.
Mulţi ne-au spus că pierdem vreme, că batem câmpii. Să fie oare chiar aşa? Eu nu cred, dimpotrivă o câştigăm.
Dumnezeu să ne ajute la aceasta!
Buna Alice,
Nu comentez eu foarte des pe bloguri, dar de data aceasta m-am regasit in subiect. Am si eu un mic blogulet, nu scriu, doar postez poze. Si din timp in timp, gasesc cate un comentariu care ma injura, care imi transmite diverse “de bine”… chiar ieri am avut placerea sa sterg cel mai inteligent comentariu: “ce stramba esti fa zdreant-o”. L-as fi lasat doar pentru a-l face de rusine pe respectivul, cu greselile lui gramaticale cu tot…
Partea proasta e ca mereu ma las afectata de aceste lucruri. Desi constientizez ca persoana rau intentionata nici macar nu ma cunoaste, ci e doar o modalitate personala de a scapa de plictiseala, aceste incidente ma intristeaza. Ma intreb ce-ar putea avea lumea cu mine…fac cercetari dupa user-ul respectiv, dupa adresa de e-mail inregistrata acolo… doar doar oi gasi vreun indiciu despre cine e si ce vrea de la mine… “agresorul”. Evident, nu gasesc nimic. Niciodata. Si-atunci ma enervez ca m-am lasat suparata de o prostie… Dar data viitoare cand apare un comentariu rautacios, intreg procesul se repeta. Ciclic. De parca n-as fi invatat nimic ultima data.
E vreo reteta de succes pentru a trece cu totala indiferenta peste rautatea asta virtuala?
Nu stiu sa iti dau o reteta. Incet-incet te batatoresti. Nu cred ca ajungi vreodata sa nu-ti mai pese, dar te inveti sa treci mai usor. As putea sa scriu o carte cu pataniile mele rele de pe internet, desi nu am bloguri decat de un an. Intr-un an am intalnit multe suflete minunate, dar si o gramada de nemernici care mi-au scris cel mai urate lucruri pe care mi le-as fi putut imagina. Eu, insa, cel mai adesea, am descoperit ca exista o conexiune si in viata reala, era cineva, care cunostea pe altcineva, care, la un moment dat, ma intalnise sau avusese ceva de-a face cu mine. Si eu am devenit specialista in cautat IP-uri pe siteuri specializate, sunt toba de carte in materie de depistari. Si, cand cineva ma ocara insistent, cercetarile mele duceau intr-un loc comun.
Multa vreme imi trimitea mailuri cvasiobscene prietena unui fost iubit de al meu. Eu n-o cunosteam, el o intalnise la mai bine de un an dupa ce noi doi ne despartiseram, iar eu, intre tmp, pe el nu-l revazusem deloc. Nu aveam nimic, dar nimic de impartit una cu cealalta, iar eu eram fericita, ramasesem gravida si imi vedeam de viata mea, chiar nu eram vreun pericol, n-aveam niciun gand sa ma impac cu el, cumva. Dar ea ma ura de moarte si-mi trimitea tot felul de mesaje indecente, chiar aici, pe coffechat. Cand am descoperit ca e IP-ul fostului meu prieten, am lesinat, intai m-am gandit ca imi scrie el sub un nume fals, apoi l-am sunat si ne-am lamurit. El a certat-o, iar ea mi-a mai scris o data un mesaj in care ma facea paracioasa… Sa mori de ras, daca n-ai muri de plans, nu alta… Dar stii cum se spune, mare-i gradina Domnului, si multi i-au sarit gardul. Cand te necajeste vreo porcarie dintr-asta, gandeste-te la mine si consoleaza-te ca se poate si mai rau:)
Ai avut dreptate, Alice, cred ca exista si in cazul meu o conexiune in viata reala, din ce am descoperit pana acum. Incet-incet,poate o sa aflu si eu cine e la capatul firului si care sunt argumentele
Imi pare rau sa aud de povestea ta.. e trist sa vezi ca vor sa-ti faca rau sau macar sa te necajeasca oameni la care nici nu te-ai fi gandit vreodata. Dar ce sa faci, poate astea sunt hobby-urile lor si trebuie acceptati ca atare…
Buna seara tuturor….
De ce scriu oamenii pe bloguri… nu stiu, pot doar sa ma analizez pe mine si vad de ce am scris pentru prima data pe un blog…
Si cum se si spunea la subiectul acesta, tocmai la un subiect despre pantofi, cind erau o multime de alte subiecte inainte, pe care le-am citit si m-am incintat…
Cred ca ora la care am scris imi doream sa aduc un pic de detasare, o incercare de a spune ca exista atitea lumi cite persoane si ca un pic de toleranta si atentie la lumea celuilalt nu strica…
de asemenea ca din perspectiva mea respectul e din ambele parti ale ecuatiei…
M-a surprins virulenta mesajelor si atacurile directe la persoana si m-au intristat foarte mult…
De parca afirmarea independentei personale, rafinamentul si elevarea depindeau de a accepta sau nu persoana incaltate in casa…
La un moment dat ma gandeam ca problemele grave si care merita atentie poate in momentul acesta sunt altele si nu merita consumul de energie pentru a “asculta” sau dezbate asa ceva….
Am vazut ca si tu, Alice ai renuntat sa mai scrii acolo si ma gindeam cum ai facut fata acelor mesaje….
Oamenii comenteaza blogurile pentru ca au ce spune, cred ca au ce spune, nu se pot abtine, se simt singuri, vor sa fie utili, au chef de joaca si pentru ca unora rautatea fara niciun scop nu le mai incape in piele. Pe acesti ‘maestri’ recunosc ca nu prea reusesc sa-i inteleg. Dar pana la urma pe bloguri este exact ca in viata, nu?
Draga Alice, daca iti mai amintesti de mine..as vrea sa stii ca nu am plecat nicaieri,sunt tot aici si va citesc in fiecare zi. Cumva, de neinteles, blogul tau era singura evadare a sufletului meu. si imi placea foarte mult sa scriu. Dar, cum spunea si SimonaIoana,in naivitatea mea, am crezut ca ne putem pune sufletul pe tava marturisirilor si ca suntem acceptati fara sa fim inveninati cu vorbe rautacioase ale unor oameni care de fapt nici nu ne cunosc si deci nu au niciun drept..
Eu nu pot fi altfel, decat sincera.nu mi se pare a fi o rusine sa iti povestesti experientele de viata,dezamagirile,emotiile,temerile sau lacrimile. cred ca curajul de a povesti,ne face mai puternici,mai altfel decat restul lumii. numai ca e prea usor pt unii sa stea pe margine,sa citeasca,sa judece si sa puna etichete. eu am patit asa ceva. si acest lucru m-a facut sa ma inchid si mai mult in mine si sa nu ma mai marturisesc.chiar prietenii mei,”unii” , s-au grabit sa ma condamne,ca imi traiesc viata scriind-o.
si m-a durut,desi stiam o sintagma conform careia un prieten adevarat e cel care stie totul despre tine si ramane totusi cu tine, ai mei s-au poftit sa plece singuri din viata mea.
eu am acceptat mereu oamenii asa cum sunt. nu am emis judecati si mai degraba mi-am aplecat sufletul sa tac,sa inteleg. blogul era singurul loc unde imi marturiseam singuratatea,dragostea neimplinita si asteptarile. si chiar si acolo in necunoscut,am vazut ca unii oamenii sunt totusi prea rai. si mare pacat.mi-e dor si mie de serile de anul trecut, cand era intimitate in casuta…cand incepusem sa sper…
cineva mi-a spus ca eu sunt de vina , pt ca m-am lasat singura in judecata unor oameni care nu ma cunosc. si ca blogul nu este pt povestile adevarate de viata. dar atunci ce sa scriu?sa inventez?
pana si cel de care ma indragostisem eu asta vara, mi-a spus ca sunt doar o victima,pt ca am facut greseala sa ii spun de blog, pt ca sunt proasta de sincera. apoi mi-am auzit vorbe cum ca doar ma plang,ca viata e asa cum ti-o faci…insa,eu cred ca viata e asa cum ti-a fost scrisa. si pur si simplu aveam nevoie doar sa scriu,nu sa fiu judecata de oameni care nu au alt curaj decat de a arunca cu pietre.
Ai avut dreptate Alice cand mi-ai spus ca nu ma iubeste. nu m-a iubit deloc.i-a fost mai usor sa se razbune…am implinit acum cateva zile 33 de ani, am fost trista si ma simt in continuare singura, indiferent cat de mult as munci sau mi-as umple viata cu diverse.nu vreau nici sa il supar pe dzeu,pt ca am de toate si uit uneori sa pretuiesc.dar…mai vreau o dragoste mare si adevarata care sa ramana cu mine..atat mai vreau.
pt ca nu-i asa, cine te iubeste cu adevarat te accepta asa cum esti, cu toata viata ta de dinainte,nu te judeca, nu te arunca la gunoi,pur si simplu te accepta.cel pe care eu il iubeam asta vara, m-a facut femeie usoara pt ca am cunoscut pe altcineva inainte de a se sinchisi el sa vina la mine. m-a tinut toata vara pe jar,4 luni de zile,nici macar nu ne vazuseram in realitate.si cand a venit, ghinionul meu ca a aflat. dar, eu il acceptasem pe el cu toate aventurile lui si tot trecutul tumultuos, in schimb el s-a grabit sa ma judece in fel si chip in propria mea casa.tocmai el,sfantul si neprihanitul s-a gasit sa imi dea lectii. ca indraznisem sa traiesc o amarata de clipa cu altcineva intr-un ocean de singuratate , cand el nici nu se grabise sa ma cunoasca in realitate.el traise in casa cu iubita lui si a inselat-o. eu am trait doar din randurile lui virtuale care s-au dovedit false…si m-a acuzat ca l-am inselat… degeaba am plans si am cerut iertare pt ceva ce nici nu trebuia iertat, degeaba am cerut o sansa sa incepem o relatie adevarata sa ii pot demonstra ce inseamna a fi fidel. degeaba.a plecat spunandu mi ca va mai veni.apoi a spus ca are nevoie de timp,ca il doare,ca ma vrea, dar ca vrea doar sa fie singur ,ca ne vom privi din nou in ochi…au trecut deja 4 luni.l-am tot astepat sperand ca el va fi cel mai adevarat si va ramane cu mine. daca judecam la rece,nici nu ii facusem nimic.dar el a ramas de piatra la toata chemarea mea.si doare ca in prima zi…pe randuri am fost draga lui…in realitate,mi-a intors spatele cu sange rece.de parca as fi fost ultima carpa.fara sa imi dea o sansa…o singura sansa am cerut. vazand ca nu se intoarce totusi,am inteles ca nu m-a iubit nicio clipa. doar i s-a parut.iar tu Alice ai avut mare dreptate.
nu stiu cand imi va trece. de data asta parca doare cel mai tare.
in the end, am inteles ca viata trebuie traita real,nu pe randuri, ca un barbat ma va iubi cu adevarat,doar daca va alege sa ramana cu mine.nu dandu-se ranit si intorcandu-mi spatele ca un las.
sunt in continuare trista ca si anul trecut, in asteptarea marii mele iubiri si de aceea nu am mai scris pe blog.pt ca doare al naibii de tare si oamenii se satura de alti oameni tristi.mai scriu uneori,sub alt nume si incerc(desi nu imi iasa) sa ma feresc sa imi mai las sufletul fara platosa, dar tu stii oricum acest lucru.
cu drag
Eu am ajuns in aceasta “cafenea” virtuala prima data undeva la inceputul verii trecute…datorita subiectului “voi avea un copil”, eu fiind, de asemenea insarcinata in perioada aceea! O stiam pe Alice pentru ca ii citisem cartea “Dincolo de bine, dincoace de rau”….Atunci am descopertit-o, recunosc tarziu, si de atunci o admir. Nu am raspuns articolelor ei decat de curand, iar cand am facut-o nu am luat-o cu inceputul, unde, am vazut abia acum ca ne cerea sa ne prezentam… Cu riscul de a se supara, nu o sa o fac totusi…si marturisesc ca primul impuls cand am citit asta a fost sa ma simt si eu “descaltata”…. si acum as pune o smiley face! Apoi mi-am dat seama ca asa ar trebui sa fie, sa stim cine cu cine vorbim. Dar prefer sa nu o fac totusi…nu pt ca nu am curajul sa imi asum cu identitatea postarile mele sau din reavointa, ci pentru ca eu consider intalnirile cu voi ca ceva intim, personal…ca intre prietene apropiate…si nu as vrea ca acest spatiu virtual unde pot fi eu, sa fie invadat de cunoscuti rauvoitori…in spatele unor id-ri fictive….care se straduie de atata timp sa afle misterul din viata mea, sa inteleaga ceea ce eu nu le permit de ani… Deci daca as dezvalui numele meu, nu as mai putea fi eu…asa e mai simplu! Viata mea a fost mereu discutata, chiar daca nu sunt o persoana publica…ea batand de atatea ori filmul, a atras antipatii si curiozitati multe, dincolo de aprecieri. Nu permit decat celor apropiati sa ma cunoasca si sa ma inteleaga…..ma dezvalui in fata lor numai! Voi toate imi sunteti dragi si aici ma simt atat de bine. Sper sa ma puteti intelege si accepta asa, cel putin deocamdata! Dar daca vreuna va vrea sa ma intalneasca in realitate, sa fiti sigure ca voi onora invitatia! Pana atunci, va multumesc ca existati…cum mi-a spus mie cineva candva!!!
Alice,sa nu publici te rog postarea mea de mai sus. da-mi posibilitatea sa o corectez, ca deseori nu fac asta si se strecoara multe greseli…scriu cu bebelusul langa mine si ma conturba de multe ori si nu mai reusesc sa recitesc sa corectez..sa verific inainte sa trimit…ca el cere imperativ papa sau atentie! multumesc de intelegere!
Hmmm..cred ca acest subiect a pornit de la cel cu descaltatul…pe care pana la urma am reusit sa il epuizez si eu in comentarii…si sa inteleg mai mult ce s-a vrut sa se transmite in acest nou articol. Ce sa spun….am fost si eu mirata cand Diana a raspuns in felul in care a raspuns (si sper sa nu fiu confundata cu ea). Poate Diana era gazda care a pus-o pe Alice sa se descalte….era o gluma, bineinteles…..Ce pacat ca nu exista iconitele acelea de pe mes si aici, as fi pus o “smiley face”! Ceea ce nu mi-a placut a fost totusi faptul ca reactiile celorlalte fete, desi confamnau parerea prea brutal de drastica, jignitoare a Dianei, nu au facut uneori de cat sa loveasca cu aproape acelasi stil… . Probabil cel mai diplomat ar fi fost sa fie ignorata opinia Dianei, comentand-o si raspunzandu-i in aceeasi maniera…ne coboram si noi…ignorand-o…ramanem la nivelul pe care pretindem ca il avem. Si nu spun asta cu rautate! Haideti sa fim bune, sa fim ingaduitori, sa intelegem si sa ajutam inainte de a lovi, ciar de poate persoana respectiva o merita. A raspunde la o palma cu o palma e comun..poate oricine…dar a raspunde cu noblete si bunatate, a intoarce si ecalalta parte cand primim o palma…asta e adevarata provocare…asta e ceva ce nu e la indemana oricui…. spun eu.
Pe ALICE, si pe voi toate de altfel, fara nicio exceptie va respect mult….si o felicit pe ALICE CA A IESIT CU ATATA ELEGANTA DIN DISPUTA RIDICATA DE CELALALT ARTICOL!
Comentariul de sus si-a gresit articolul,voiam sa scriu la film,doar tu esti de vina Alice,cand reusesc sa-mi fac timp sa intru pe net,nu stiu cum sa citesc tot ce ai scris.Recunosc faptul ca nu las intotdeauna un comment,dar intotdeauna citesc.. si intaile tale scrieri m-au lasat cam cum m-a lasat filmul de mai sus..fara cuvinte.
Daca v-ati saturat de filmele care umilesc realitatea,va indrum cu caldura sa vedeti un film in care realitatea umileste filmul.-Le Scaphandre Et Le Papillon.
Va somez chiar sa-l vedeti si poate veti intelege ca relitatea e un film care se deruleaza chiar in fata noastra,zi de zi,noapte de noapte,prin fiecare tristete,prin fiecare sarut,prin fiecare absenta a lui,prin fiecare cuvant pe care noi l-am inventat sa putem spune lumii intregi durerea sau bucuria noastra..doar ca noi suntem atat de incapatanati sa ne traim viata dupa filme,incat nu mai avem timp sa privim catre cel mai naucitor film - viata noastra.
”Când doar cuvintele ţi-au mai rămas, niciun cuvânt nu e de prisos” - astfel a fost rezumat filmul Scafandrul si fluturele,un film real replica cu replica,in care nimic nu a fost schimbat,nici macar numele celor care au reusit sa sa ma lase cu ochii in pumni o jumatate de zi exclamand: ”Cum am indraznit sa ma trezesc trista in oricare dimineata a vietii mele?”
Publicat la cateva zile dupa moartea autorului, victima a unui accident vascular, Scafandrul si fluturele este una dintre cele mai zguduitoare povesti despre viata.
La 43 de ani,Jean-Dominique Bauby,editor sef la revista Elle,iesit din coma, dar paralizat complet, cu o singura pleoapa, stanga, mobila, barbatul care iubise si fusese iubit,care traise o viata plina, “dicteaza” aceasta carte.
Cateva sute de mii de batai de pleoapa — pentru ca noi sa putem vedea lumea si altfel.
“..Acum, cand sa fac saltul periculos in propriul meu trecut, simt ca ametesc. Nu stiu de la ce capat sa apuc orele acelea pe care atunci cand nu stiam ce inseamna sa-ti doresti sa traiesti le credeam apasatoare si inutile, imposibil de adunat, intocmai ca bilutele de mercur dintr-un termometru frant in doua. Cuvintele se eschiveaza. Cum sa evoci supletea si caldura trupului tanar al femeii langa care te-ai trezit pentru ultima data, fara sa-i acorzi atentie, aproape morocanos? Totul era gri, pastos si resemnat: cerul, oamenii, orasul hartuit de mai multe zile de greva din transporturi. Alaturi de milioanele de parizieni, eu si Florence intram in malaxorul incalcit al zilei, cu privirile goale, cu fetele trase, ca niste zombi. Executam mecanic toate gesturile acelea care, astazi, mi se par miraculoase: sa te barbieresti, sa te-mbraci, sa-ti bei ciocolata…” (Jean-Dominique Bauby)
Va recomand si cartea pe care un om a scris-o cu pleoapele,pentru ca noi sa vedem lumea altfel.
Ninge-afara. A incremenit totul de frig. Pina si-acea atingere de miini-mi da fiori..brr. Acasa. M-am dezbracat de hainele groase, mi-am luat papucii mei favoriti..si simt si-acum caldura atingerii de miini-ntinse spre foc, frige, asa ca o stampila pe care scrie “Ocupat”, sunt eu caldura, nu-i loc si de tine frig. Si frige. Si-as vrea sa vad un film bun.
Alice, eu cred, pentru ca pornesc din mine, ca scriem pe bloguri atunci cand ne regasim in randurile cuiva, sau atunci cand avem ceva de spus fata de subiectul citit. Eu m-am regasit cuvant cu cuvant, virgula cu virgula in randurile tale, atat de pe blogul tau personal, cat si in cel de aici. Mi-am asezat sufletul in postarile pe care ti l-am scris, am gasit sinceritate in raspunsurile tale. Eu una, iti multumesc pentru “Tara minunilor” pe care ai creat-o (asa cum zicea Simona), pentru ca acolo am descoperit, am cunoscut, suflete frumoase, care in timp mi-au devenit infinit de dragi. Iar despre cei care iti zambesc in fata pentru ca mai mai apoi sub diferite identitati sa iti adreseaza cuvinte urate, nu pot sa spun decat ca asa e lumea. Rautacioasa, invidioasa si plina de venin. Si crede-ma ca mie una mi-a lasat un gust foarte amar o fapta asemanatoare.
Te imbratisez, Alice, cu sufletul, asa cum o fac mereu.
Poate blogurile sunt placute si pentru ca au dublu sens, sunt interactive. Si, de multe ori, putem schimba pareri cu oameni cu care simtim ca avem ceva in comun, insa pe care ar fi fost mult mai greu sa ii intalnim direct, cel mai adesea din cauza limitarilor geografice (eu cu astea am ce am :)).
Draga Alice,
Nu-mi sta in fire sa fiu lingusitoare si nici n-as avea de ce. Iti marturisesc insa faptul ca e singurul blog unde imi exprim umila parere. Ma simt bine aici, ca acasa, ca in mijlocul unei familii, unde exista divergente dar si solidaritate. Ma regasesc, evident, in problemele voastre dar cred ca si in aspiratii. E fain sa simti ca nu esti singura mama care greseste, ca nu esti singura careia ii sunt tradate asteptarile…face bine solidaritatea asta.Multumesc ca existi!
Alice,draga noastra zeita,şti ce a ınsemnat blogul tau pentru mine?O eliberare a sufletului.Prima data am fost putin mai reticenta,nu ştiam daca sa-mi povestesc sau nu traierile,ınsa,”ıntalnind” atatea suflete calde,m-am prins ın hora şi am ınceput sa joc,etalandu-mi,aici,gandurile.
Din momentul ın care v-am spus povestea mea,ceva ın mine s-a schimbat şi…sunt sigura ca toate persoanele care au paşit pe aici pot spune acelaşi lucru:ne simtim mult mai bine.
Imi cer scuze ca am chiulit putin,ınsa,astazi este ziua mea.Nu am pregatit nimic şi nu am invitat pe nimeni,am vrut sa vad,numai,cine ımi este aproape cu adevarat.Am stat cu baieteii mei,am facut o prajitura şi ne-am jucat ımpreuna,am primit telefoane de la persoanele dragi mie şi atat.
Chiar daca am fost,practic,singura…ma simt bucuroasa!Nu ştiu de ce acest sentiment,ınse el exista.
İata,o alta emotie pe care ti-am ımpartaşit-o,Alice…ce mult ma bucur ca exişti,ce mult ma bucur ca am “cunoscut” blogul tau şi oamenii care ışi pun pe el gandurile!
Va sarut!Noapte buna!
Pun lumanari pe tort si iti cant La multi ani! Draga Aleyna, sa fii fericita, sa ai liniste si lumina in suflet! Te imbratisez, draga mea!
Multumesc frumos,draga mea!
La multi ani! Nu esti singura de ziua ta!
Şi tie ıti multumesc,draga İoana!
Aleyna, La multi ani ! Si sperante implinite !
Multumesc,draga mea!
La multi ani si tot ce va doriti, stimata doamna.
Va saluta din picioare,
Doc
Va multumesc frumos,distinse domn!
Aleyna,fie ca acest sincer “La multi ani!” infasurat cu o fundita uriasa de culoare rosie,sa-ti trezeasca un zambet pe buze pt a realiza ca si doar atat este suficient ca sa-ti faca un moment de fericire.
Cu siguranta ai dreptate,draga mea,ıti multumesc frumos!
Draga Alice,
In unica (pana acum) ocazie in care te-am intalnit, povesteam de cei care scriu pe bloguri. Care sunt ca si cei din viata reala, unii pleaca pentru ca se supara, altii pentru ca se plictisesc, altii pentru ca viata ii duce in alta parte.
Nu am plecat, te citesc in fiecare zi. Ma gandesc cu drag la tine, va pomenesc in rugaciunile mele. Si sper ca intr-o zi sa va revad, in formula largita.
Blogul tau a fost o experienta frumoasa pentru mine. Prima si unica de acest fel. Am cunoscut oameni deosebiti, am legat prietenii care sper eu sa ramana in timp. Am inteles insa si ca net-ul e o zona perfida, unde nu stii niciodata cu cine te intalnesti. Si ca uneori excesul de sinceritate nu e cel mai recomandat. Pentru ca eu, in naivitatea mea initiala, am crezut ca toti sunt cu sufletul deschis. Asa ca tine. Asa ca mine. Si de fapt marea, covarsitoarea majoritate asa au si fost.
Iti multumesc pentru experienta aceasta. Uite, daca ar fi sa spun cateva lucruri despre 2009, unul dintre ele ar fi: anul blogului lui Alice. Cu toata efervescenta de pe el, cu ceaiurile si mainile stranse, cu lacrimile planse in comun si bucuriile impartite cu ceilalti. Ai creat o “Tara a Minunilor lui Alice”. Nu a disparut, doar s-a impartit in bucatele pe care le-am luat fiecare dintre noi. Iar in ziua in care ne vei striga vom reveni fiecare, cu bucatica ei in palme. Conteaza pe asta!
Te imbratisez cu drag. Iar pe Iza o pup pe manuta, asa, ca pe printese.
Am plans cand am citit ce ai scris. De dor. De drag. Si pentru mine a fost anul blogurilor, anul minunilor, anul profetiilor miraculoase, implinite. Anul pe care l-am inceput cu voi si cu gandul la o mare iubire. Care a venit, pentru ca am chemat-o cu o suta de suflete ingemanate. Ale voastre, ale fetelor intalnite dincolo. Anul marilor iubiri. http://alice.revistatango.ro/2009/01/anul-marilor-iubiri/
Am citit, am retrait si mi-e dor, tare dor de voi.
Prima data cand am intrat pe acest blog a fost anul trecut,mi-a placut subiectul,se referea la cel mai frumos film de pe pamant,si zic,hai sa vad si eu ce filme prefera lumea. Atunci am postat si eu un comentariu si am fost placut surprinsa ca mi s-a si raspuns.De atunci citesc in fiecare zi acest blog,chiar daca nu intotdeauna imi dau cu parerea,mai mult imi place sa citesc pareri,asa mai invat si eu din fiecare poveste cate ceva.Ma simt foarte bine aici. Weekend minunat tuturor! si pentru ca locuiesc in Spania, imi permit sa va spun in spaniola UN BUEN FIN DE SEMANA!
Gracias, querida Elena!
Hola, Elena
Doua lucruri m-au facut sa-ti raspund: curiozitatea de a sti unde anume esti in Spania (eu sunt in Tarragona) si faputl ca voi avea o fetita pe care o va chema Elena!
Eu citesc zilnic acest blog si cele de pe site-ul Tango, asa ma simt mai aproape de casa, de voi, de mine….
O zi buna tuturor!
Blogurile: oglindirea sufletelor si caracterelor noastre.
Titlul de ieri mi-a sunat ca un strigat de ajutor:
“M-au descaltat!”=”M-au violat!” (”au atentat la integriatatea si securitatea mea fizica, morala! mi-au incalcat drepturi fundamentale!”)
Sa nu uitam: nimeni niciodata nu ne poate face asta (si nici altceva!), daca noi nu permitem!
Intr-adevar: orice interventie exterioara facuta fortat, impotriva vointei si dorintelor noastre este “viol”. Viol mental, sufletesc, fizic. Iar societatea abunda de asa ceva. Fie ca e vorba de Ro, USA, Germania, Canada etc. De tarile subdezvoltate nici nu mai amintesc.
Ca si-n viata reala, blogul presupune asumarea multor responsabilitati personale.
Ceea ce lipseste aici (in lumea virtuala) este contactul: real, verbal, auditiv, tactil, miros, gust, vaz, plus deplasarea intr-un spatiu real-3D.
In rest nu se diferentiaza cu nimic, desi multi sunt inclinati sa creada opusul.
Ceea ce abunda intr-adevar in lumea virtuala este: imaginatia, care ajunge sa atinga proportii exacerbate, mega-giga-ultra fantastice fata de viata reala, care impune oprelisti prin limitele ei rezonabile si de bun-simt.
Blogul tau, scumpa Alice, e cald, primitor, plin de intimitate, comfortabil.
Multumesc mult pentru ceea faci tu aici pentru noi toate: ca ne aduni:-)
Poposesc cu multa bucurie aici zilnic , urmarind si post-urile celorlalte/celorlalti, pe care am ajuns sa-i(le) descopar si cunosc rand pe rand.
Sunt intr-adevar aici suflete pline de noblete, inalte.
Si voua va multumesc din suflet.:-)
Si nu in ultimul rand, “multumesc” si celor care, desi nu reusesc inca intotdeauna, sunt convinsa ca se straduiesc sincer sa tina pasul cu noi toate.
Si mie imi plac in mod deosebit comentariile CristineiC, Doc-ului si ale catorva inca. Multumesc.:-)
Multumim Alice ca ne ajuti sa ne descoperim, sa ne cunoastem, sa crestem, sa ne simtim sublime impreuna cu tine, pe Blogul tau.
Bloguri, forumuri,e-mailuri, SMS-uri..Viata comerciala, totul se vinde, totul se cumpara, dar cu-n pret. Probabil instinctiv, unii simt nevoia sa se descalte/sa-i descalte. TOTUL are o plata.
Aceasta lume virtuala-ti da posibilitatea in cele mai multe cazuri sa-ti “bandajezi” ranile vietii, frustarile pe care le resimte fiecare dintre noi, caci fiecare avem frustrari, chiar daca nu le recunoastem de cele mai multe ori.Fiecare are in inima lui dorinte si regrete.
Ai gindit exact ca mine Carmen, violul cred ca va deveni in scurt timp un adevarat sport de masa, chinuitor. Bineinteles, nu ma refer strict la cel fizic. Off, educatia asta, bat-o vina, cite poate face. Te poate face sa scuipi, sau sa fii delicat, trebuie sa stii numai sa alegi sensul in viata fara gps, ci dupa cum simti, dar trebuie sa simti corect drumul si asta e greu. Exact ca atunci, cind fiind mama a mai multi copii, nu poti sa faci diferente intre ei, sa-i iubesti diferentiat. Si totusi, sunt cazuri cind esti mai atenta ca mama cu cel care este mai introvertit, mai singur, sa se simta iubit, sa simta ca cineva-i apropiat lui, ca-l intelege. O mama nu are voie sa-si tradeze niciodata copii. Mai usor accepta violul, decit tradarea.
Dragostea “eterna” dureaza 3 ani.
3 ani? Doamne, ce ineptii, cine sau cu ce pot masura niste trairi omenesti, niste sentimente?
M-am gandit si eu ca titlul poate sa fi fost o explicatie a numarului mare de vizualizari. Dar de ce atatea comentarii? Poate pentru ca este intr-adevar un subiect rupt din viata, ceva stanjenitor si atat de des intalnit…
Mda… asa e. Nu mai departe de ieri si alaltaieri am fost si eu tinta unui atac gratuit pe propriul meu blog. Intr-adevar, am legat prietenii virtuale stranse si am ajuns sa nu ma pot lipsi de blog si de cei care ma citesc.
Deaga Alice, am trait si eu de multe ori aceleasi nedumeriri legate de bloguri, forumuri, si eu m-am mirat la cat de vulnerabili ne simtim la jignirile sau parerile opuse exprimate de persoane care practic ne sunt necunoscute. Si totusi…cei mai multi oameni nu-si permit luxul sinceritatii in viata reala. Aici, in spatiul virtual totul pare mai usor. Dar de fapt intr-un fel e mai greu caci trebuie la randul nostru sa suportam sinceritatea celor cu care discutam. Cateodata o minciuna frumoasa poate face o situatie mai usor de acceptat. Aici insa nu e atata nevoie de diplomatie. Totusi orice parere trebuie exprimata in primul rand cu bun simt.
Alice, e prima oara cand scriu aici, citesc articolele tale de mai mult timp, m-am regasit de nenumarate ori in randurile lor. Multumesc.
Sper sa te regasesti numai in cele fericite:)
Cand am hotarat sa scriu pe site-ul meu, iubitul m-a avertizat ca trebuie sa fiu puternica si sa ma astept si la rautati din partea celor care vor pune comentarii, fel de fel de frustrati care in viata reala nu pot avea succes, sau poate s-au plafonat intr-un job plictisitor. Si atunci ataca alti oameni care par a fi fericiti, doar pentru a face rau cuiva. Probabil ca daca te-ar intalni, nu ar avea curaj sa iti spuna privindu-te in ochi acele cuvinte.
Asa ca dragele mele, fruntea sus, curaj, trebuie sa dovedim ca suntem puternice si putem sa trecem peste rautatile celorlalti.
Dragele mele, intr-adevat este perioada cind trebuie sa fim puternice, cele dintre noi care vrem. Traim o perioada cind nu stii cum e mai bine..sa arati ca stii sa vorbesti, sa arati ca stii sa gindesti, sa arati ca esti vie, sau nu, sa taci, discret sa-ti faci o lume-a ta, reala. Am sa ma gindesc cum e mai bine…am sa-mi fac suvite.
Eu mi-am facut blog pentru ca imi place sa scriu.Poate nu o fac asa de “artistic” pe cat mi-as dori, dar de cele mai multe ori, in 99,9% din cazuri scriu adevarat.Pentru ca simt, in realitate, tot ceea ce scriu.Si cand nu am nimic de spus, tac.Nu scriu si pace.
Pe tine “te-am gasit” dupa ce am citit pe nerasuflate 3 carti de-ale tale.Acum am altele noi, proaspete.Pe care le savurez incet, ca pe-o iubire noua, cu grija sa nu se sparga, sa nu se farame prea repede.
Nu ai intotdeauna dreptate, Alice, dar e ok.Nici eu nu sunt mereu inteleapta.Imi place ca scrii din suflet, imi place ca nu “vorbesti din carti”.Iubesti, suferi, plangi, uneori.Esti un om.Ca si mine.Ca si noi.
Mi-esti draga si imi place sa voebesc cu tine.Chiar si asa.Intr-un mediu virtual.
Poate ma expun unor atacuri cibernaute, dar ma numesc asa cum scrie si cred ceea ce scriu.Nu am pretentia ca e corect.Poate nici macar bine nu e.Insa e modul meu propriu de a vedea lucrurile.Cred, cu toata inima mea, ca am(si ai) nevoie de oameni.Mai ales prieteni, dar nu numai.Ca ne ajuta sa “descoasem” firul ca sa nu o luam in tragic.Ca “sporovaim” cu rost.Pentru ca suntem si putem fi mai bune, mai frumoase, mai intelepte.E bine ca exista blog, Alice.Si e bine ca esti si tu.Ma bucur.Eu, una, ma bucur.
Ba da, o faci foarte artistic, si ai un blog frumos.
Si de ce a inregistrat un numar record de comentarii un subiect ca cel de ieri ?
Au fost atatea ” provocari ” aici pe blog de-a lungul anului ,pline de substanta, pe marginea carora s-ar fi putut interveni ,construi , impartasi si care cu greu au depasit cifra 10 .
De fapt ce ne preocupa mai mult ,care sunt framantarile noastre ?
Analiza continutului resturilor menajere de pe talpa pantofului sau analiza evenimentelor care cutremura lumea in fiecare clipa ? Suntem supeficiali sau profunzi ?Ne pasa de lucruri cu adevarat importante sau facem din tantar armasar ? Ne complacem in micimea noastra sau dorim sa ne inaltam si in alte momente decat cele sfinte ( Craciun , Paste) ?
Privire de copil..primii ghiocei mi-au amintit de tine, ramurelele de brad mi-au amintit de mine……..
Nici eu nu am inteles de ce subiectul de ieri a starnit atata fierbere. Am fost cu adevarat nedumerita. Mi-am spus: am scris despre dragoste si despre tradare, despre copii si despre sarcini, despre joburi si despre filme si despre poezii, dar niciodata n-am avut atata efervescenta ca atunci cand am scris despre… papucii de casa. Nu am priceput. Lamuriti-ma.
Parerea mea,ceea ce a starnit atata fierbere,a fost ,insasi “persoana” Ta.
“M-au descaltat”-faptul ca ai primit atatea reply-uri,a dat dovada de faptul ca lumii ii pasa de tine,ca unii te apreciaza pt ceea ce esti-ca nu doar sunt de acord cu modul tau de vedere-ba mai mult sustin aceasta privire a lucrurilor,altii te invidiaza,unora nu le place modul tau de privire vizavi de tema de ieri,faptul ca unii nu pot sa accepte sinceritatea pura ,exprimata prin propriile viziuni si principii,unii au fost extrem de incarcati cu energie negativa-si ca atare un subiect prielnic de a face atac la adresa cuiva(privita ca mod de descarcare),fie,altii prin educatia primita sau din lipsa de caracter-aveau o cu totul alta viziune fata de a ta,sau a noastra,si fortat au incercat sa o implementeze intr-un mod educational,fie a fost o iesire interioara,care prin insasi titlul subiectului M-AU DESCALTAT! ne-a starnit unora aceasta cerinta de a face comentarii.
Sunt ferm convinsa ca acelas rezultat maxim ar fi avut si o tema care s-ar fi numit” M-au jignit!”.Se simte prin insasi titul subiectului,ca a fost o durere launtrica,multi au realizat faptul,ca nu neaparat fizicamente te-a deranjat acest lucru ,ci moodul de abordare-acel stil de tratatie “parvenita” care ti-a starnit o stare de dezamagire,vizavi de oamaenii cu care esti nevoita sa convietuiesti,si de faptul ca tu ai un suflet nobil si chiar lupti pt a reflecta la cat mai multa lume aceasta dragoste de”om”,faptul ca prin blogul tau ,sustii cu tarie “triumful binelui”,faptul ca incerci, din sete de “omenie” -sa transmiti in continuare o alta viziune a lucrurilor,privita mult superior a ceea ce este viata fata de ceea ce ar trebui sa fie ea,si noi fata de noi insine.
Alice,eu nu doar cred cu tarie,ca astfel este o cale de a pastra binele,frumosul,placutul,IUBIREA,sinceritatea,onestitatea,-ba, mai mult,te sustin,si dupa cum am vazut..mai suntem cateva la nr..inclusiv Doc.
“Nu renunt!”-ar fi un titlu interesant.Eu sper din suflet sa nu renunti a fi ceea ce ESTI tu cu adevarat.
Te stimez,asa cum ne stimezi si tu pe noi.
O imbratisare uriasa Izei,si felicitari intregii tale familii-caci au un suflet ca tine.
Este incredibil cum oamenii sub puterea anonimatului varsa tot ce e mai rau si mai urat in ei. Cand sunt calma, ca acum, nu am o problema cu asta, dar cand citesc sub puterea primei impresii ce se scrie, imi dau seama ca arunc cu vorbe rele si eu.
Dar tu, Alice, faci un lucru minunat cu oamenii pe care ii aduni aici, si mie mi-ai dat putere si curaj sa trec mai usor peste toate cate mi s-au intamplat.
Desi te citeam de cand scrii, am indraznit sa scriu prima data in casuta la tine, cand viata mea se destrama vazand cu ochii…marea iubire se dusese demult, imi pierdusem slujba care insemna atat de mult pt mine, aveam sa imi pierd o parte din prieteni, murea bunica si o data cu ea disparea pt mine o intreaga lume…
Tu, prin tot ceea ce ai facut, ce ai scris, ca imparteai cu noi si bucuriile si amarul vietii, mi-ai dat cumva din energia, speranta si curajul tau, drept pt care nu stiu sa gasesc cuvinte atat de potrivite sa iti multumesc…
Acum ai scris si pentru mine, Je… Am citit ce ai scris si pe blogul celalalt si nu am reusit sa iti scriu nimic legat de acel vis…Am citit si am recitit…
Te imbratisez cu drag, asa cum o imbratisez si pe Alice!
Alice, eu scriu pe blogurile tale, doar aici scriu, pentru ca pe tine te simt aproape de sufletul meu, pentru ca ma regasesc in ceea ce ne scrii, pentru ca aici am intalnit oameni cu adevarat frumosi.
Si voi, Je, Cristina Socaciu, prietenele mele de pe blog, imi dati mie putere. Cate nopti n-am adormit tinandu-va de mana… Cristina, stiu pe de rost forma mainii tale, desi nu te-am vazut niciodata.
Ar fi frumos sa ne intalnim la lansarea cartii tale in curand. Si, uite, acum imi dau seama, ca am un prieten, cu care ma vad destul de rar, dar atunci cand imi este greu ma tine de mana…
Multumesc, Alice! Mana mea ramane intinsa spre tine…
Imi doresc si eu sa va intalnesc, sa ne tinem de maini cu adevarat.
Alice,
Nu stiu de ce scriu oamenii in general pe blog, e o chestiune care ma depaseste, dar stiu de ce ti-am scris eu de cate ori ti-am scris, putine la numar : pentru ca m-am regasit in spusele tale.
La fel ca tine, am fost insarcinata si acum am o fetita de aproape 2 luni, la fel ca tine mi-am petrecut cele mai frumoase sarbatori acasa, cu sotul si cu puiul noastru, la fel ca tine gandesc in cele mai multe subiecte pe care le atingi zilnic….si nu in ultimul rand….te respect si te iubesc si te simt aproape de sufletul meu pentru ca de cand ti-am citit primul articol (acum multi ani)…ai reusit sa lovesti acolo, direct in centrul inimii mele….si odata ajunsa acolo e tare greu sa te mai scot….ti-am impartasit dezamagirile, iubirile mai mult sau mai putin implinite, emotiile, revolta, iar acum bucuriile….a venit si vremea lor….si sunt convinsa ca vremurile se schimba, nimic nu ramane la fel….binele se schimba in rau si raul se schimba in bine in mod frecvent….sunt gata sa trec prin tot ce urmeaza citindu-ti blogul cat de des pot (de obicei zilnic, iar atunci cand nu se intampla zilnic citesc retroactiv avand senzatia ca recuperez, ca nu pierd nimic) si comentand atunci cand simt nevoia sa o fac!
Nu stiu altii cum sunt dar eu cand ma simt tentata sa fiu rautacioasa evit sa o fac in scris…pentru ca vorbele grele ies cel mai usor….dar pot sa raneasca enorm!
Acestea fiind spuse iti doresc, atat tie, femeie sensibila, cat si cititorilor acestui blog, un week-end minunat!
Cu mult respect,
Cristiana
Fetita mea ii transmite un gangurit fetitei tale. Poate ca intr-o zi fetitele noastre vor fi prietene. Si sper ca noi doua sa ne traim la unison bucuriile, fiindca, da, a venit si vremea lor.
Alice,este prima data cand am simtit nevoia sa aduc si eu reply-uri pe blogul cuiva.Intamplator am dat de blogul tau Alice,imi amintesc ca, am primit o felicitare pe situl “ELE.RO” si citind pe pagina “lumea ele”-am zarit in dreapta jos a paginii “ceva VERDE”-COFEECHAT…ei ,fiindca ma atrage culoare verde desigur ca am intrat si eu.Da, mi-am dat seama ca este un blog,si eu nu obisnuiesc sa las comentarii,dar stilul pe care l-ai abordat m-a acaparat,m-a facut sa iau loc la masa intinsa cu cafea Jacobs,sa servesc si eu o ceasca si sa particip la discutiile deschise,caci pe blogul tau mi-am gasit refugiul,o lume in care ,indiferent de problemele mele personale,si de dorinta mea de a evada in singuratate,am realizat ca nu doresc sa fiu chiar asa singura,ca pot fi primita intr-un colectiv virtual,unde sa ne relaxam fara sa aducem ofense la adresa cuiva,un mijloc virtual de a-ti gasi echilibrul.
Dupa 14-18 ore de munca intensiva la birou,daca nu sunt in stare sa spun un cuvant bland sotului decat sa arunc tot felul de reprosuri,am considerat ca este mai bine sa luam o pauza,asa ca m-am refugiat.
Ma doare ingrozitor de tare,sa stiu ca desi am un nr mic de prieteni,dar adevarati,nu pot sa ma vad cu ei,sa servesc o cafea in timpul zile cum o faceam de alta data,caci suntem ingroziti de ziua de maine,de frica ca poate nu vom avea ce sa-i dam copiilor nostrii sa manance dimineata,si muncim ca dezmeticii,goana asta dupa bani care fortat ne inchide usa sufletului,atata marketing si management ne face sa ne simtim roboti intre noi,ei,aici pe blog ma simt eu,pot sa traiesc putin cu sufletul,caci simt emotie in suflet cand citesc “tema de azi”al lui Alice Nastase,caci simt cum curge o lacrima pe obraz citind unele comentarii ale unor persoane indurerate de viata crunta pe care o traiesc,caci imi face placere sa ajut neconditionat o persoana care sufera din lipsa unor lipsuri,caci ma bucura sa stiu ca desi vreau sa fiu singura…ma trezesc ca nu sunt un animal salbatic care traieste in jungla…caci alaturi de voi ma simt relaxata.
Alice,recunosc cu capul aplecat,ca,am dorit sa ma prezit de la bun inceput,asa cum se cuvenea,doar ca am fost prinsa de tematica ta de atunci,am uitat, si asa a trecut.Mi s-a parut stupid sa vin dupa nu stiu cate comentarii, stii ,Alice eu sunt..etc..nu am gasit un moment prielnic pt a mai face acest gest.
Cu intarziere,dar mai bine mai tarziu decat nicodata,e timpul sa ma prezint…numele meu este Anca Alexandra Iluti,locuiesc in Satu Mare,am 30 de ani,am un inger de fetita,Vanessa,si un sot ca toti sotii si totusi umpic mai special,caci in momentele mele de refugiu este capabil sa ma inteleaga,si sa ma accepte..pt asta il iubesc enorm.
Ador acest refugiu de zi cu zi–caci esti o profesionista in ceea ce faci Alice,si cred cu tarie ca avem ce invata unul de la celalalt.Sunt multe persoane care m-au facut sa ii simpatizez,in primul rand pe tine Alice,pt nobletea sufletului tau de care dai dovada,apoi,pe tine Nadia-caci ai un suflet nobil,Cristina Socaciu-scrii f frumos si placut,Cristina c.,si multe altele ,si nu in ultimul rand simpaticul Doc.,.
In consecinta Alice,pe blogul tau,ma simt bine,imi gasesc un moment de reculegere,ador tematicile de zi cu zi,imi place sa citesc comentariile amicilor virtuali,am descoperit ca, sufletul combate marketingul,am descoperit ca desi urasc tara in care traiesc(din punct de vedere politic)-totusi nu urasc si cetatenii acestei tari,pt toate astea Va Multumesc.
Toata stima si respectul pt toti aceia cu suflet nobil.
Va imbratisez.
Am sa tin minte mereu si am sa te citez, Anca Alexandra: sufletul combate marketingul! Si eu te imbratisez.
Azi te sarim. Asta inseamna 2 lucruri:
1. Esti la inaltime.
2. Subiectul nu ma prinde.
Pace,
Doc
Sa te porti frumos cu un om care se poarta frumos, sa fii bun cu un om bun, sa iubesti un om care te iubeste……este la indemana tuturor…..
Incercarea e alta…….
Si nu fiti siguri ca toti cei care va perie cu complimente si opinii similare gandesc asa.Unii sunt mai diplomati,unii mai falsi,unii mai sinceri,unii,poate prea directi.Si cred ca cei care doriti sa-i eliminati de pe blog sunt de fapt cei care au nevoie cel mai mult de voi si de ajutor.Ei incearca sa atraga atentia,poate sunt singuri, poate au o alta problema,poate…Oamenii rai sau agresivi,chiar si in exprimare,sunt oameni neiubiti.Hai sa incercam sa-i facem sa inteleaga ca sunt demni de dragoste,sa incerce s-o caute si sa invete sa o primeasca cand vine .
Ascultand numai opinii care ne plac, care sunt pe gustul nostru,ajungem sa credem ca suntem perfecti si cel care ne critica are o problema.Cand de fapt tocmai asta ne slefuieste si ne face sa ne uitam mai adanc in noi.
O prietena nu-ti va spune niciodata “ce grasa esti” si nu o va face pentru a nu te jigni,pentru a nu strica prietenia,nu pentru ca nu e adevarat.Un “dusman” ti-o va tranti poate prea direct in fata,dar,sigur te va pune pe ganduri si te va determina sa faci ceva.
Concluzia: eu cred ca progresul provine din critica nu din “periat” si lauda.Bineinteles pastrand o exprimare decenta.
Va doresc tuturor o zi buna si continuati sa fiti ceea ce sunteti nu ceea ce vor altii sa fiti.
Aveam un banut mic cu-n 1 mare si mi l-au furat….si era al meu. Am sa ma pling si eu pe blog mult, mult, mult.
????
Sunt de acord cu tine pana la faza cu critica.
Niciodata un copac nu creste inalt, frumos si armonios punandu-i otrava la radacina. Cu timpul se usuca si moare.
La fel e si critica pentru oricare om. Cu adevarat ea slabeste, nu-ntareste. Si orice altceva de factura negativa.
Critica “constructiva” e un compromis, caci tot critica e in esenta, oricat am suci-o si am invati-o noi pe toate partile.
E o diferenta majora intre “critica” si “adevar”.
“Critica” folosita in arta, de exemplu, e forma subtila a unei anumite doze de malitiozitate.
“Critica” e exprimata pe un fond evident rautacios, intepator, ironic, gata sa muste din sufletul omului.
“Adevarul” e exprimat pe un fond sincer, plin de dragoste.
Adevarul spus cu rautate nu mai este adevar, ci critica sau orice altceva inafara de adevar.
Si da: putem spune oamenilor sincer, direct, cu dragoste adevarul despre ei: “sunteti niste grasani!” (de exemplu)
Toti avem dreptul si acces la adevar: sa-l oferim si sa-l primim. In aceeasi masura. E un drep fundamental.
Adevarul ne face liberi. Si tine de bun-simt.
Critica ne omoara.
M-ai convins !Invat ,toata viata invatam si uite sunt oameni care te pot ajuta sa vezi altfel lucrurile.Esti convingatoare prin argumentele pe care le aduci.Multumesc!
Nu sunt deloc impotriva criticilor, dar cuvintele urate si agresivitatea fara motiv ma sperie. Sunt adepta polemicilor cordiale…
Ma repet, dar,invat si eu…Si ma bucur ca pe blogul tau am gasit persoane care reusesc sa argumenteze asa bine lucrurile incat ma fac sa privesc altfel lucrurile.Cristina are dreptate in ceea ce a scris,mi-a dat de gandit si mi-a schimbat parerea cu privire la “critica”
Multumesc tuturor si tie pentru blog.
Invatam multe de aici,cel putin eu….
Oamenii scriu pe bloguri pentru ca sunt singuri, pentru ca vor sa se informeze, pentru ca nu sunt singuri dar vor sa-si largeasca cercul de cunostinte, pentru ca vor sa-si dea cu parerea si uneori sa aiba dreptate, pentru ratiuni de marketing (vin pe blogul tau de pe blogul lor marindus-i sansa ca cititori de-ai tai sa devina si cititorii lor), pentru ca vor sa fie cu tine/mai aproape de tine, pentru ca au polite de platit, pentru ca sunt tristi, pentru ca sunt fericiti si vor sa o strige lumii intregi, pentru ca mor de invide si vor sa ti-o trinteasca verde in fata iar tu esti”obligata” sa le dai dreptul la replica, pentru ca se cunosc si se regasesc cu placere pe pagina ta, pentru ca pe pagina ta s-au cunoscut, pentru ca sunt departe de tara si le e dor de casa, pentru ca sunt in tara si vor sa departeze de ea cautand motive… Pentru toate astea, multe altele sau niciuna dintre ele.
Esti atat de analitica si de sensibila deopotriva, incat ai ceva paradoxal. Te admir, Anemari, cum ti-am spus si in particular, iti spun si cu glas tare.
Stimati si iubiti “blogeri”
As vrea sa imi cer scuze in fata tutuor pentru ca am iscat asa o discutie pe blogul unei scriitoare ca Alice.
Nu stiu cum ce am gresit scriind. Stiu ca nu am talente de jurnalist sau scriitor si poate va intrebati de ce am indraznit sa scriu.
Probabil pentru ca, asa cum a spus Alice, am simtit ca pot intalni in lumea voastra, suflete care sa ma inteleaga si sa ma asculte. Pentru ca v-am urmarit mult si v-am catalogat ca pe niste suflete nobile care traiesc frumos si greu uneori in aceasta lume si pentru ca SUNTETI EXTRAORDINARI pentru mine.
Nu pot sa va explic prin ce am trecut citind comentariul la comentariul meu de ieri.
Apoi mi-am aminit ca tot pe aici pe undeva v-am scris:
“Don’t Take Anything Personally”.
Si am hotarat ca asa e.
Pentru ca nimic din ceea ce fac altii nu este din cauza mea. Ceea ce spun si fac altii este doar o proiectie a realitatii lor personale, a visurilor lor.
Cand devi imun la opiniile si actiunile altora nu vei fii victima unor suferinte nedorite.
Va cer iertare inca o data si astept cu multa nerabdare sa citesc tot ceea scrieti.
Am invatat multe de la voi si va multumesc cu respect.
Nu am cuvinte sa iti spun ce rau imi pare pentru incidentul de ieri, care te-a necajit asa de rau. Si stii care este culmea? Ca nu tie a vrut sa iti adreseze cuvintele acelea, ci mie, dar nu a stiut unde sa le scrie. M-a lamurit azi in niste ocari suplimentare pe care mi le-a trimis. Imi cer iertare ca ai incasat niste rautati adresate mie. Nu mi-am dat seama nici eu ca eu sunt, de fapt, destinatara, dar a revenit si mi-a spus. Dar mi-a spus-o, tot asa, pe un ton foarte nepoliticos. CristinaC, inca o data, imi pare rau si te imbratisez.
exact ce spuneam. se judeca si se pun etichete,foarte usor,doar din doua vorbe.fara sa se cunoasca tot miezul problemei.nici ca iti mai vine sa scoti cuvintele din degete… sunt mii de femei care la 33 de ani sunt singure. si nu cred ca sunt biete fete batrane.
nu am umblat si nici nu umblu dupa iubiri pe net. nici macar nu cred in asa ceva. barbatul din povestea mea mi-a fost prezentat de catre o prietena de-a mea.
si..tocmai pt ca realitatea e asa de cruda,experientele de viata spuse cu curaj, nu ar trebui sa socheze niciun om normal.
Melissa, Danuta nu este nici “biata”, nici “fata”, nici “batrana”.Este o femeie cu suflet frumos, care tanjeste dupa dragoste, fara compromisuri si fara minciuni.
Danuta, te imbratisez si ma bucur mult sa te “aud” din nou.