Ce e fericirea

O stare. Un vis. O speranta. O dorinta. O himera. Un liman. O minune. O revelatie. O nebunie. O mirare. Un drum. O lacrima.

Stiu sa definesc fericirea intr-o mie de feluri, si totusi nu stiu nimic despre ea. Incerc sa mi-o amintesc si s-o recompun din farame, ca s-o pot descrie asa cum am trait-o. Pentru ca stiu sigur ca am trait-o. Insa constat ca imi e imposibil sa mi-o readuc in suflet atunci cand o strig.

Am invatat la scoala ca senzatia de durere nu poate fi reprezentata mental. Poti recladi in minte tot ceea ce ai vazut si aproape tot din ceea ce ai simtit, dar nu poti sa recompui in minte durerile trupului. E, probabil, o forma de protectie incastrata in genele noastre, un protest al trupului fata de ororile vietii.

Insa incep sa banuiesc ca la fel stau lucrurile si atunci cand vine vorba despre fericire, cel putin in ceea ce ma priveste. Si, desi mi-e greu sa accept o astfel de explicatie, singura justificare pentru o asemenea farsa a naturii este ca ar vrea sa ne fereasca de dezamagirile de fiecare clipa. Daca am putea sa ne reprezentam toate cotloanele miraculoase ale fericirilor traite, nimicurile de zi cu zi ne-ar deveni, prin comparatie, de nesuportat. Daca am putea sa ne retraim fericirile in gand, ne-am refugia in amintiri ca intr-un drog. Am umbla prin lume cu ochii inchisi ca sa ne daruim reveriilor, si ne-am zdrobi cu totii de ziduri, de masini, purtand pe buze zambete splendide. Zambete nascute din evocarea fractiunilor de secunda care ne-au fost date candva, intr-un trecut de care ne amintim perfect, dar al carui parfum nu ni se va mai darui niciodata la fel.

Nu stiu ce este fericirea. Si nu-mi amintesc decat ca am trait-o. Si ca mi s-a parut  o stare, un vis, o speranta, o dorinta, o himera, un liman, o minune, o revelatie, o nebunie, o mirare, un drum. O lacrima.