Oameni pe care-i cunosti de-o viata

De cateva ori in viata avem parte de intalniri cu oameni pe care ii stim, parca, dintotdeauna. Ne recunoastem, intr-un fel ciudat si minunat, in ochii altora, ca si cum ne-am mai fi stiut candva, intr-o alta existenta.

Merg pe drumuri aflate departe de casa si ma asteapta, prin orasele in care poposesc, oameni fabulosi, care se regasesc in ceea ce scriu si spun. Suflete extraordinare in care si eu ma reflect ca in oglinzi cu ape adanci. Ei seamana cu mine si eu seman cu ei, ca intr-un miracol menit sa ne faca si pe unii si pe ceilalti sa ne simtim mai putin singuri pe pamant.

Intalnesc femei care au aceeasi varsta cu mine si un parcurs asemanator, si-atunci mi se pare mai lesne de acceptat ca ne seamana cuvintele si gandurile. Ca viata ne-a purtat pe aceleasi drumuri si ca ne-a adus, pana la urma, in acelasi punct in care, privind catre trecut intelegi de ce ti-a fost dat fiecare pas. Dar vin in calea mea si tinere aflate inca pe bancile scolii, care pricep fiecare nuanta a cautarilor mele, si doamne aflate mai aproape de varsta mamei mele, care isi dezvelesc inima atunci cand imi zambesc.

Ce intelesuri extraordinare ne leaga unii de altii, peste timp si peste distante, astfel incat ne recunoastem gandurile si privirile ca si cum am fi o specie aparte de suflete care au trait candva in aceeasi insula de speranta? Ma minunez si ma bucur mereu de intalnirile pe care le am cu oameni pe care parca ii cunosc de o viata. In librariile adevarate, cele ticsite de carti si iluzii splendide, dar si aici, in lumea cu parfum de cafea, unde ne-am cunoscut mai demult si ne recunoastem in fiecare dimineata.