Placerea de a da vina pe altcineva
Martie 19, 2010 de Alice Nastase Buciuta Conversatii
Descopar tot mai mult ca majoritatea oamenilor se simt bine atunci cand ii fac pe ceilalti sa se simta vinovati. Sa pasezi vinovatia asupra altuia si s-o faci eficient e un sport pe care-l practica oameni nedeprinsi cu adevaratele sensuri ale vietii- si, cel mai adesea, o fac cu succes.
Am practicat si eu sportul azvarlirii raspunderii, o buna bucata din viata. Cea mai nefericita bucata. Ii spuneam barbatului langa care traiam ca el e vinovat pentru tristetea mea, ca minciunile lui imi fac viata amara si ca faptul ca ma insala imi distruge sperantele de zi cu zi. Si, in felul meu, aveam dreptate, numai ca uitam ca oamenii sunt liberi sa traiasca cum vor si ca noi trebuie doar sa alegem sa vietuim langa omul care ni se potriveste si langa care ne simtim fericiti. Din vremurile acelea greu de indurat am reusit sa invat sa nu mai dau vina pe altii si sa nu ma mai plang de alegerile mele. Si sa evit cat mai mult cu putinta sa ii fac pe cei din jur sa se simta vinovati.
“Imi pare rau ca nu am venit la timp”, imi spun oamenii care intarzie, iar eu m-am invatat sa le zambesc si sa le raspund ca nu-i nimic, ca mi-a prins bine ragazul asteptarii, ca sa-mi limpezesc gandurile. “N-am reusit sa ajung la lansarea cartii tale”, imi spun unii oameni, iar eu raspund politicos ca nu m-am suparat deloc, ca nici n-a fost mare lucru. Ca n-au pierdut nimic. Pentru ca nu vreau sa ii fac sa se simta prost, mai ales ca stiu ca asta nu foloseste la nimic. Trecutul nu mai poate fi schimbat. In schimb, adesea dialogurile continua in tentative de a ma face sa ma simt tot eu vinovata. “N-am putut sa vin la intalnirea fixata, dar trebuie sa stam acum de vorba, te asteptam la noi la birou”, imi spun cei care au priceput ca nu sunt suparata ca nu s-au mulat pe programul meu. Insa, daca eu ii refuz, imi explica pe indelete cat de mult s-au pregatit pentru asta, si cat de important ar fi pentru ei sa imi dau tot programul meu peste cap. De obicei nu cedez, insa ii las inlacrimati si coplesiti de refuz, in asa fel incat s-ar cuveni sa nu dorm doua nopti de rusinea ca i-am dezamagit. Si am senzatia ca se simt bine daca m-au facut sa ma simt vinovata.
Sportul invinovatirii se practica razbit in toate jocurile amorului neimplinit. Printre fostele sotii care, dupa ce si-au batut joc de valorile familiilor lor se minuneaza ca au fost parasite si povestesc in stanga si-n dreapta cum nemernicul le-a lasat cu copilul in brate. Cu cat nemernicul este improscat mai tare cu acuzatii, cu atat se simt ele mai bine si uita sa marturiseasca faptul ca, daca si-ar fi vazut cinstit de familie si de iubire, fara istericale, amantlacuri si minciuni, nu ar fi ajuns niciodata in situatia in care se afla azi. Se practica printre barbatii care, dupa ce au facut viata partenerelor lor un iad al asteptarii si al nedumeririi, sufera ca au fost parasiti si se declara niste victime ale iubirii lor nelinistite, dar profunde. Uitand ca ei au mintit si au inselat, si s-au balanganit intre nehotarari lenese si murdare.
Cunosc un barbat care a scris o carte despre deznadejdea lui nascuta dupa ce a fost parasit de o femeie care l-a asteptat o viata intreaga sa se intoarca de la alte femei. Cunosc o femeie care isi zapaceste copilul tarandu-l pe la tot felul de medici, dorindu-si sa convinga pe toata lumea ca micutul sufera de o boala grava, ca sa isi faca fostul sot sa se simta cat mai vinovat si ea sa para cat mai nedreptatita in ochii lumii. Ba chiar am intalnit o doamna insarcinata care tanjea sa piarda sarcina pentru ca, astfel, cei care au suparat-o sa plesneasca de vinovatie si ea sa-i poata pedepsi si mai cu foc decat intr-o situatie mai putin dramatica.
Dar eu am invatat ca e o apucatura paguboasa sa-ti traiesti existenta invinovatindu-i pe altii. Ca viata nu sta pe loc, insa nici nu-si adauga sensuri de pret atunci cand ti-o petreci vanand responsabilitatile altora. Ca important este sa ne lamurim singuri propriile raspunderi si propriile aspiratii. Si sa pricepem, o data pentru totdeauna, ca placerea de a da vina pe altcineva e un viciu care otraveste intai existenta celui care il practica si abia apoi pe a celor angrenati fara voie in sportul ridicol al lui “tu!- ba tu!”…
Astazi, sotul cu baiatul meu, au fost la pescuit.Au venit acasa fara niciun peste.Motivul: au dat vina pe mine ca nu le-am facut mamaliga buna.Cica, era prea moale si nu statea in “plumbii” lor.Apropo, de dat vina pe altii!V-am dat un exemplu,elocvent, nu numai vorbe.
trebuie sa existe cineva pentru toate relele, asa cum de fiecare data cand are loc ceva bun, imediat apare cineva care sa culeaga roadele
e o adevarata placere pt unii sa dea vina pe altii
Nu suport ca vad ca cineva da vina pe cineva nevinovat, ca nu e in stare sa-si recunoasca greseala si … macar sa-si ceara scuze, daca nu incearca sa si-o remedieze!
bun articolul…. cam toti obisnuim sa dam vina pe altii, dar cat de linisit dormim noaptea?
acum depinde si de gravitatea faptelor pentru care dam vina pe celalalt.
Da, cam sta in firea noastra a oamenilor s-aruncam pisica in ograda vecinului, dar constiinta…
Felicitari pentru articol!
Din pacate, de multe ori se intampla sa dam vina pe altcineva pentru greselile noastre…
Eu sunt extrem de sincera si imi asum mereu responsabilitatea pentru faptele mele… desi, de mult ori am de suferit din aceasta cauza…dar nu am ce sa fac, asa sunt su si nu ma pot schimba…
Nu trebuie cautat vinovatul,trbuie cautata cauza care a dus la acest lucru.
Daca toti am face asa ar fi perfect, dar de multe ori cautam doar vinovatul fara prea multa munca.
pai daca stam sa ne gandim bine inca din clasele primare de scoala toti am facut lucrul asta,cand se intampla ceva garantat oricare dintre noi spune “pai cutare nu ma lasa in pace” sau “cutare ma face sa rad” si asa cum spuneam de mici ne “formam” acessta scuza
De multe ori e mai usor sa dam vina pe cei de langa noi decat sa ne asumam greselile. Si eu fac asa de multe ori si cred ca ar fi timpul sa renunt la “apucaturile” acestea.
cand eram mica fratele meu dadea vina pe mine,cu toate ca era mai mic decat mine,iar eu eram mereu pedepsita.Ar trebui sa recunoastem atunci cand gresim chiar daca asta inseamna sa suportam consecintele
Este destul de neplacut si jenant sa dai vina pe alcineva, sa nu-ti asumi rezultatul propriilor fapte, de fapt acest lucru denota lipsa de maturitate.
Si eu dadeam vina pe fratii meu cand faceam ceva rau.Eram cea mai mare si dupa mine mai sunt 4 frati.Ei nu ziceau nimic atunci dar acum mereu i-mi amintesc cand ne intalnim la zilele noaste de nastere.
Din pacate sunt multi care isi fac un crez in viata de a da vina pe altul caci ei nu gresesc.
foarte adevarat nu m-am gandit niciodata la aceste chestiuni dar asa e lumea vrea sa fie cat mai “curata” si altii sa fie cei “manjiti” de vina
E o adevarata placere. Si de multe ori incepi chiar sa crezi ca nu esti tu de vina. Chiar daca tu esti autorul. Dar asa poti gasi un alt vinovat.
de multe ori se intampla sa dam vina pe altii ca noi sa scapam
cand nu vrem sa recunoastem ceva sau ca am gresit ceva , ne vine foarte usor sa dam vina pe altii. Numai ca , constientul ne va face sa spunem tot timpul adevarul
Ah, trebuie sa recunosc ca am practicat si eu sportul asta… de a-i face pe ceilalti sa se simta vinovati de cele rele care mi sa-u intamplat. Dar, odata ajunsa la maturitate,mi-am dat seama cat de pagubos este acest lucru. Ma simteam ingrozitor dupa ce ii invinovateam pe altii, iar situatia tot nu se imbunatatea in favoarea mea.
la copii merge cel mai bine sportul asta
Uneori e foarte greu sa iti accepti propriile greseli si e simplu sa gasesti alt vinovat, insa in suflet, stim intotdeauna cand gresim.
da , chestia cu datul vinei pe altcineva este jenanta , putini sunt cei care isi asuma responsabilitatea pentru faptele lor.
asa este , mai dau si eu vina pe cineva,dar adevarul iese la iveala si….
ai dreptate cred ca in general cam totii am dat vina pe cineva ,dar atunci cand am gresit am recunoscut
placerea de a da vina pe altcineva o avem inca de cand incepem sa vorbim asa ca nu cred ca e cineva care nu a dat niciodata vina pe altcineva in viata lui
ai mare mare dreptate!!
Cata dreptate detine acest articol.
Nu inteleg deloc de ce majoritatea fug de raspundere si le vine mai la indemana sa-i ingroape pe altii.
Da asa e cel mai bine sa reusesti sa-ti asumi partea de vina ca mai tarziu sa nu ai regrete
Cand eram mai mica am cunoscut aceasta “placere”.Indiferent de ceea ce facem sora mea mai mica era vinovata.
Cu timpul mi-am dat seama ca gresesc si am adus schimbari comportamentului si atitudinii mele.
Acum, sunt responsabila de greselile mele si mandra de reusite!
nu obisnuiesc sa caut scuze sau sa dau vina pe ceva/cineva atunci cand gresesc, dar cred ca daca suntem responsabili pt actiunile noastre, trebuie sa ne asumam anumite chestii si sa acceptam ca uneori nu depinde de noi.
insa, daca totusi ai o scuza buna, trebuie sa o folosesti
Super articolul! E foarte usor sa dai vina pe altcineva pentru neimplinirile sau greselile tale! Cei care fac asta ar trebui sa aiba un moment de luciditate, sa isi analizeze comportamentul si sa incerce sa se schimbe pentru ca astfel fac rau nu doar celor din jurul lor ci si lor insisi!
eu nu-i inteleg pe cei care dau vina pe altii pt greselile lor…nu e mai usor sa inveti din greseli si sa nu le mai repeti?
Dam vina pe altii pentru ca pare mai usor de acceptat esecul. De fapt, nu realizam ca pierdem timp pretios cautand vinovati, in loc sa cautam greseala, sa o reparam si sa trecem mai departe la o alta etapa din viata.
Cand dai vina pe tine pentru o problema, rezolvi mai usor problema aparuta. De ce? Pentru ca te cunosti mai bine decat ii cunosti pe ceilalti.
Lasa sa fiu eu de vina. Pana la urma, ce conteaza cine e de vina? Comteaza ca problema sa se rezolve.
Imi spun ca, undeva am gresit eu. E mai simplu. Si da, bucuria mea sta in lucruri simple.
Peace,
Doc
Eu cad in alt pacat, nu dau vina pe nimeni pt nimic rau sau urat care mi se intampla sau se petrece in jur, ci ma invinovatesc incontinuu pe mine…ca nu sunt mai abila, mai docila, mai ascultatoare, mai iertatoare, mai rabdatoare, ca nu tac suficient de mult, sau ca nu spun ce simt atunci cand trebuie, ca am iubit prea mult si am aratat prea putin, ca nu am invatat sa spun nu, dar ca uneori nu sunt in stare sa spun nici da, si tot asa…
Cunosc si eu pacatul asta! Te poate roade atat de tare incat uneori inghiti de la altii ceea ce este nedemn fata de tine insati sa tolerezi. E drept ca, tot din pacatul asta am si crescut enorm, am invatat si m-am slefuit. Pe alocuri dureros. Dar de ce trebuie sa te invinovatesti ca sa inveti? De ce trebuie sa te crucifici ca sa gasesti calea buna? De ce nu poti sa te iubesti cum ne iubeste Dumnezeu care ne da voie sa gresim si, oricat am gresi, are mereu mana intinsa pentru noi?
Alice,te admir şi te felicit!
M-am intalnit ieri cu o fosta cunostinta din viata de dinainte de divort,mi-a spus ca radiez ,ca m-am schimbat foarte mult si ma intreba ce crema de fata folosesc.I-am raspuns cu vocea calma pe care nu mi-o cunostea ,,e o crema miraculoasa contine extract de liniste si libertate”
Cum putem stii ca modul in care actionam sau reusim sa facem ,,tabula rasa” cu niste intamplari mai putin placute reprezinta toleranta sau o personalitate slaba ,cine stabileste limita ,linia de demarcatie?Cat si ce putem uita?
Nu cumva toleranta e o scuza pentru lasitate? Cat de intelegator sa fii incat sa nu fi considerat slab?
Cine face primul pas , care lasa garda jos mai repede ? E o competitie care e mai tare ,cat e de castigat si cat de pierdut din treaba asta? Oare preocupati sa tot derulam filmul trecutului uitam sa fim actori principali in filmul live al vietii noastre si lasam pe altii sa ne joace rolurile care ne-ar consacra?
Am realizat la de o vreme ca tot tergiversand lucrurile , asteptand cu trufie ca celalat sa se schimbe si implicit sa ne schimbe si noua viata ,fiecare dintre noi avem doar de pierdut si ca timpul nu se impiedica de orgolii marunte.
Am invatat ca dupa fiecare toamna vine o luna cand ne-am obisnuit ,paradoxal,sa sarbatorim ca am mai imbatranit cu un an . Si apoi vine in final o vreme cand ,daca ai uitat sa traiesti ,ramai doar cu o intrebare …cum ar fi fost daca…?
Sa nu iti para rau ca ai fost intelegatoare si toleranta. Hranesti binele si nu raul astfel. Si nu e las cine face asa ceva. Doar sa nu uiti ca oricat de tolerant ai fii cu oamenii, e cazul sa te dai la o parte din calea lor de vor sa te calce in picioare. Nu-i judeca pe altii, dar nu te lasa judecata tu!
cred ca treaba cu asumarea resonsabilitatii ptr lucrurile facute/ spuse ori gandite, tine de de o anume maturizare emotionala;
in general, ne ‘aranjeaza” mai bine postura de ‘victima” decat cea de “calau”
mi-e clar un lucru: nimeni nu e responsabil de fericirea sau nefericirea mea, sta in puterea mea sa aleg modul in care merg pe drumul meu, cat si pe cel/ cei care merg cu mine alaturi;
Si mai ceva…conflictele exterioare (inclusiv pasarea vinei pe cel de langa noi) exprima adeseori, conflicte interioare; pe care e bine sa le rezolvam ptr a putea pasi linistiti si responsabili, inainte
Draga Alice!
Iti multumesc pentru randurile frumoase pe care mereu le citesc cu placere si drag! Esti o fiinta minunata! Se vede ce suflet delicat ai din cuvintele pe care le asterni cu subtilitate!
Cu drag,
Emy
Ma tonifici, Alice, de fiecare cand iti citesc argumentatiile.
Din jena sau pudoare excesiva, nu discutam cu nimeni despre anumite lucruri din casnicia mea si ajungea sa-mi creeze mie o stare de culpabilitate pentru fiecare gest/cuvant cu care ma ranea.Iar eu , dupa ce imi potoleam revolta interioara in care in mod firesc il invinovateam pe el, ca in filmele proaste imi zicea: “Da, eu l-am determinat sa faca/spuna aia!” In realitate, stiam ca singura mea vina, pe care o recunosc si pe care el o exploata(si o face si azi!) la maxim, era ca il iubeam. Si ca trebuie sa-mi asum lucrul asta, cu bune si cu rele. De mine depindea cum aleg sa traiesc. Si intr-un tarziu am ales….
Acum stie ca nu ma poate intoarce din drumul meu care se indeparteaza de el , dar spera ca piedicele plantate de el stategic, sa ma doboare, iar el sa apara salvator pe cal alb, ridicandu-si din colb ratacitoarea “adorata”(hehehe! ce stii tu?! era maestru la cuvinte mestesugite, ce tineau ca in basme 3 zile, iar mai apoi 3 ore, minute,secunde…) ca apoi sa-i fiu pe veci recunoscatoare.
Si are un intreg arsenal de piedici.
Insa cea mai vulnerabila pentru mine, este sanatatea lui. Nu ezita sa ma trezeasca si la 3 noaptea din somn, cu glas stins sau agonizand.Prima data mi-am pus doar ugg-urile in picioare si cojocul peste pijama si am navalit in ajutor. Abia dupa ce si-a revenit(poate nepermis de repede) mi-am pus intrebarea, cu mintea de pe urma a romanului, ca de ce nu sunase la 112. L-am intrebat natanga si mi-a spus ca ma sunase pe mine pentru ca din cauza mea a ajuns in starea aceea. Din pacate, chiar are probleme de sanatate, poate nu atat de serioase pe cat par, dar suficiente cat sa ma poata santaja cu ele. Si sa ma faca responsabila de ele. Iar daca imi iau inima in dinti si ii sugerez o consultatie/ingrijire de specialitate, imi reproseaza ca il abandonez la greu.Asa ca intru in transa si alerg ca satenii la Petrica de cate ori striga ca e lupul la oi.Si de fiecare data cand ma incearca indoiala, ma gandesc ca de data asta chiar o fi ajuns lupul si eu pierd clipe pretioase cu indoieli netrebnice. Stiu, e un cerc vicios.In care ma simt prinsa ca-ntr-o capcana…
De multe ori ma intreb, in situatia data, care din noi doi e victima?!
Nu ma scuz, am fost sau mai bine spus, am incercat sa ajung, la amandoua lansarile tale din Bucuresti. La prima, intarziasem si v-am vazut printre lacrimi , din parcare, plecand grabiti.De fapt, hohoteam. Mi s-a intamplat ceva neplacut si de fiecare data cand mi se intampla ceva rau, imi spun ca lucrul acela nu s-ar fi putut intampla, daca ar fi fost langa mine un barbat. Stiu ca ma amagesc, dar mai stiu ca tu cunosti atat de bine momentele acestea de vulnerabilitate…
” Dar erai inconjurata de atatea chipuri frumoase,calde, senine, iar tu emanai fericire si bucurie, ce naiba cautam eu acolo cu fruntea si sufletul brazdat de fulgere ? Si una din marile mele neputinte, este ca n-am putut niciodata afisa in public, altceva decat am in suflet.Si deseori descopeream in poze ca zambetul meu era fie extrem de trist, fie usor schimonosit.
Iar la Diverta, stiu ca au mai spus-o si altele si ca risc sa cad intr-un cliseu, dar n-am putut sa ma apropii.Emotie, timiditate,teama de ridicol…Ca sa fac haz de necaz, imi facusem un scenariu ca merg la tine si zic ca la alcoolicii anonimi: “Hello, eu sunt layla, si inca sunt dependenta de santaje emotionale
Vezi, de ce imi doresc cu atata disperare sa fiu Cristina Socaciu?
Doamne, ce barbat urat (sufleteste) ai! Un mic gnom!
Nu-l mai am, Maria!
Acum trag ponoasele unui mariaj esuat.
Ma face raspunzator de soarta lui, adoima Micului Print de floarea sa, capricioasa.
Si sincer, stiu ca e absurd dar ma doare cand cineva vorbeste urat despre el.A fost omul ce l-am tinut in brate, omul alaturi de care am urzit vise, a fost OMUL MEU! Langa el am pipait haurile in care te poate scufunda dragostea neconditionata dar am atins si cerul cu mana.Am fost pe rand fericita si umilita. Adorata si renegata. Am dus cat am putut, si n-a fost putin. Am incercat de mai multe ori sa ma desprind dar ma intorcea din drum de fiecare data cu promisiuni de fericire eterna ce tineau din ce in ce mai putin…
Se implinesc in curand 8 luni de cand o tin pe-a mea(adica nu ma intorc nici in ruptul capului), iar el pe-a lui, cica de prea bine l-am parasit. Versiune servita ca explicatie pentru cunoscutii ce intreaba mirati ce s-a intamplat.Pentru ca tot de teama ridicolului si a mandriei, nu spuneam nimanui ce se petrece in realitate in cuplul nostru. Sigur ca putinii oameni din jurul nostru cunosc situatia dar parca am fi in omerta-conspiratia tacerii, toata lumea stie dar tace.
In ciuda raului facut cu voie ori fara, n-o sa-l pot niciodata uri.Sigur ca nici n-o sa-l iubesc pe veci. Primavara asta sper sa se incheie lupta inegala din sufletul meu cu ultimele zvarcoliri ale demomului iubiri…
Spunea cineva pe aici, ca e mai rau pustiul de dupa…O fi, dar acum asta imi doresc pentru ca altfel, clachez psihic. Si sincer vreau liniste o vreme, sa ma limpezesc la minte. Dupa, mai vedem noi ce-o fi!
layla, cred ca Tu esti inainte de toate, o persoana puternica; si spun asta nu ptr a te maguli; faptul ca ai constientizat ceea ce se intampla cu tine/ cu el/ cu voi, ca ti-ai asumat vulnerabilitatile, ma fac sa cred ca ai in tine resurse ptr a te “limpezi”
Si eu am fost la Diverta si ma simteam stinghera…. daca stiam ca esti acolo, m-as fi apropiat de tine, ti-as fi zambit si am fi mers impreuna la Alice, ne-am fi prezentat si am fi primit o imbratisare
Trebuie sa stii ca sunt multe lucruri in puterea noastra, trebuie sa ai grija si de tine, sa alegi si pentru tine….
Take care!
Multumesc, Adelina!
Poate data viitoare, voi fi mai senina, mai curajoasa, mai deschisa…
Mie mi se pare ca subiectul comentariului este sport national practicat pe toate nivelel si altoate varstele.Nu despre fuga de raspundere este vorba?Sau despre asumarea unor responsabilitai cu ochii inchisi doar de dragul unor avantaje materiale sau “morale”(avansare pe scala nivelului de trai)!
Cam asa ceva. Dam vina pe altii, pentru ca consideram ca noi facem totul perfect. Ne e greu sa ne recunoastem greselile.
(si da, cacofonia este permisa in scris)
Esti înteleapta. Buna. Desteapta. Generoasa. Asa cum te stiu eu.
Si ai dreptate.
Seninatatea din numele Izei, sa se rasfrânga asupra Mamei ei. Sa o acopere. Si sa nu-i mai dea drumul.
Nu-l acuz pe ex-ul pentru ca ne-a parasit,atunci cand credeam ca totu-i bine(in sfarsit,dupa ani de lupta si munca de a face sa mearga bine totul),ci doar pentru ca n-a stiut sa lupte cu o himera,cu focul de paie si a renuntat foarte usor la tot,crezand ca si-a gasit marea dragoste,iar apoi aconstatat ca la un moment dat sita se cerne si ce-a ramas e doar dezamagire si regret.Din pacate mult prea tarziu!
A fost greu dar frumos sa fim impreuna,iar despartirea a fost crunta.
Acum ii pare rau pentru ca nici macar nu-i fericit,a meritat?
A fost alegerea gresita,din pacate,si nu-i usor sa traiesti langa cineva “nepotrivit”,orgoliul nu-i da voie sa renunte,din teama de a nu se face de ras.
O zi frumoasa tuturor!
roata se invarte.oare? asa imi spune si mie toata lumea din jur pentru ca si eu incerc sa trec de cateva luni peste asa un lucru urat. nu pot sa inteleg de ce procedeaza asa. si cu “urmatoarea” TOT ASA VOR PROCEDA (le sta in caracter sa distruga totul in jurul lor)? sau “ele” vor sti cum sa-l ia???? din pacate exista “gnomi” (ce mult imi place expresia) si din pacate noi atat de frumoase sufleteste le oferim totul. oare ei vad acest lucru?
la mine a fost mai rau… intr-o zi nu a mai raspuns la telefon si intr-o luna de zile s-a casatorit cu alta. si acest lucru i-a fost greu sa-l recunoasca fata de mine. si bineinteles tot eu am fost de vina….sunt curioasa cu ea cum se comporta…. foarte curioasa dar cand D-zeu va considera ca trebuie sa aflu, voi afla. lucrurile se intampla nu trebuie sa fortam nimic. zic eu incercand sa ma consolez
Sa aveti parte de zile foarte frumoase.
Dimineata, in gradina,
A iesit un ghiocel.
Raze blande de lumina,
Soarele-ndrepta spre el.
O roscata buburuza
L-a privit, l-a tot privit
Si, c-un zambet cald pe buze,
Langa el a adormit.
Cand sa plece mai departe
Buburuza, ce-a vazut?
Punctele, vai, de pe spate,
Cate unul au cazut!
Nu va fie de mirare
Ca, avand doar un picior,
Ghiocelu-n graba mare,
I-a sarit in ajutor.
Din pacate articolul cu poeziile de primavara nu pot sa-l deschisd sa vad poezii frumoase, dar va trimit ceva vesel (sper)
Frumos, frumos, cu chef de primavara, gonind dupa buburuza ta si dupa ultimii ghiocei.
Alce sa stii ca nu ma invinovatesc deloc pentru faptul ca il scot responsabil pe fostul meu prieten pentru starea in care ma aflu acum. El mi-a adeus nelinistea in suflet, el m-a facut sa am parte de multe nopti nedormite, el e cel pentru care am varsat un ocean de lacrimi, pentru care ma facut totul si am primit o mare dezamagire si durere. Cum as putea sa nu-l invinovatesc? Daca eu am dat tot si el nimic nu e vinovat? Daca eu acum ma plimb de nebuna pe strada iar el e cu alta de mana nu e vinovat de starea mea? E adevarat ce spui tu, ca oamenii sunt diferiti si este alegerea noastra daca traim langa ei sau nu, dar totusi trebuie sa tii cont si de sufletul celui carea a fost langa tine ani la rand atunci cand faci o alegere.
O zi frumoasa
Stiu prea bine ce spui, Maria. Am trecut si eu prin asta si, la fel ca tine, am umblat nebuna pe strazi. Dar eu am inteles si partea mea de vina. In primul rand am stiut de la inceput ca am ales un om nepotrivit mie si am avut trufia de a crede ca il voi schimba. Eu am stiut dinainte ce fel de om este si, mai ales am stiut ca sunt lucruri care nu trebuie tolerate intr-un cuplu. Ca, dupa ce partenerul te-a inselat, urmeaza prapadul, ca nimic nu se mai poate drege. Eu spun si acum ca a fost vina mea ca am crezut ca il voi schimba si ca l-am iertat de prea multe ori.
Si eu am patit la fel, dar am inteles ca amindoi trebuie sa se aleaga unul pe celalalt. Nu e suficient sa vina mai mult de la unul, nu merge… Trebuie sa accepti ca nu ai fost ceea ce si-a dorit el… Daca s-a jucat cu sentimentele tale si ti-a dat senzatia ca ai fost ceea ce si-a dorit el, atunci e urit din partea lui… Asta e urit… Dar, daca iti da semne clare ca nu vrea, trebuie sa acceptam… Cu de-a sila nu merge si nu stii niciodata ce mecanisme interioare ii determina pe ei sa aleaga pe altcineva… E greu, dar trebuie sa te desprinzi, sa intelegi si sa cauti pe cineva care sa iti daruiasca liber, fara dificultati, fara prea multe tatonari prietenia sau dragostea… Atunci totul va fi usor si frumos… Si vei cu adevarat fericita… Fericirea lui “mi se pare ca parca totusi tine la mine” nu e fericire…
Chiar daca sunt constienta atunci cand invinovatesc in mod gresit, tot nu ma pot opri, e un mijloc de a ma calma. De cele mai multe ori imi admit greseala si cumva imi promit ca data viitoare voi fi mai atenta, insa nimeni nu e perfect. Se intampla sa o iau de la capat.
Alice…sunt “abonata” de ceva vreme la ideile tale, dar astazi m-au rascolit profund…
AI FOARTE MARE DREPTATE!!! Nu stiu cati sau cate se vor regasi in ideile de mai sus, nu stiu nici cati vor avea curajul sa recunoasca (macar fata de ei insisi) ca asa prefera sa treaca prin viata…dar ceea ce ai scris este dureros de adevarat.
Preferam sa ii invinovatim pe ceilalti pentru nefericirea noastra, pentru visele pierdute, pentru orice…si uitam ca de fapt noi decidem ce facem cu viata noastra.
Eu iti multumesc pentru ca mi-ai luminat ziua, mi-ai deschis inima si m-ai ajutat sa imi recunosc greselile si sa incerc sa ma indrept.
Esti o persoana absolut minunata.
Frumos,plin de intelepciune!!!Dar trebuie sa recunosc cu rusine ca mai de mult am fost si eu o persoana care vroiam sa scap de povara vinovatiei aruncind aceasta greutate pe umerii celor din viata mea.Credeam ca astfel voi suporta mai usor”degetul indreptat spre mine acuzator”.Ma credeam mai”desteapta”fugind si ascuzindu-mi capul in nisip precum strutul,chiar daca in urma mea ramineau lacrimi de durere.Pina cind soarta m-a trezit la realitate.Acum imi asum responsabilitatea greselelor mele iar vinovatia recunoscuta atunci cind o infaptuiesc este mai usor de suportat.Iti multumesc ALICE, pentru-ca prin acest articol mi-ai aratat inca odata ca n-am gresit cind am ales sa fiu demna si sa nu-i fac pe cei din jurul meu sa sufere.
Felicitari!
Pisi x3
Multumesc:)