Cei sapte ani de acasa

Comentarii

1. cutelittlething says:

   Februarie 26, 2012 at 20:25

   superb articol.Cei sapte ani de acasa nu inseamna numai educatie,inseamna si perioada cresterii unui copil,felul in care acesta creste.Fiecare moment petrecut cu familia inseamna mult.In acesti sapte ani invatam sa crestem,sa socializam,preluam anumite lucruri,invatam multe lucruri de asemenea…Acesti 7 ani ne definesc mai tarziu personalitatea,felul de a fi si caracterul.Acesti ani sunt cu adevarati importanti.

   Reply
2. marianagy says:

   Februarie 22, 2012 at 19:39

   frumos articol

   Reply
3. Nina 36 says:

   Februarie 20, 2012 at 17:03

   In privinta educatiei copiilor,imi place mult un citat din Khalil Gibran pe care as vrea sa il impartasesc cu voi:”Puteti nazui sa fiti precum copiii vostri,dar nu cautati sa-i faceti asemenea voua”…din timpul petrecut alaturi de ei,simt intotdeauna ca eu sunt cea care are mai multe de castigat.

   Reply
4. Ioana says:

   Februarie 20, 2012 at 13:55

   Eu am doi copii si nu stiu ce sa spun aici. Eu nu stiu ce anume a contribuit mai mult la formarea mea, a celei care sunt azi: parintii mei (am avut o copilarie frumoasa), bunicii(i-am avut pe toti 4 langa mine), gradinita, scoala, prietenii (intotdeauna, inca din gradinita am avut prieteni in casa mereu), iubirea (m-am indragostit foarte devreme, eram inca un copil), cartile, filmele, desenele animate. Cu siguranta toate impreuna. Dar ce anume mai mult? Parintii mei sunt foarte tineri si fiind ei insisi niste copii atunci cand eram mica, m-au crescut firesc, fara planuri elaborate, fara psihologia copilului, fara carti pe noptiera cum fac azi multi parinti, fara sa analizeze fiecare gest al meu. Am fost, nu chiar o buruiana, dar nici bonsaiul care sunt azi copiii. Si as vrea sa pot afla secretul si sa imi cresc si eu asa copiii. Mi se pare combinatia ideala.

   Reply
5. lumi says:

   Februarie 20, 2012 at 13:50

   cea mai mare realizare a fost sa ii acord acesti ani fiului meu!am stat langa el,i.am acordat toata atentia si dragostea mea,sotul atat cat a putut in timpul ramas.nu imi pare rau deloc,este atat de echilibrat si deschis incat as dori ca fiecare copil sa aiba aceasta sansa.el este prioritatea noastra si de asta am facut educatia in mod constient,am fost atenti,iubitori si comunicativi.

   Reply
   • Ioana says:

     Februarie 20, 2012 at 14:34

     Asta e secretul? Sa poti sta acasa langa ei cat mai mult?

     Reply
     • Nina 36 says:

       Februarie 20, 2012 at 17:12

       secretul este cel enuntat de Lumi mai sus:sa-i acorzi copilului toata atentia si dragostea ta…sa-l faci sa simta cat este de important pentru tine..

       Reply
6. SimonaS says:

   Februarie 20, 2012 at 12:27

   Eu imi imaginez oamenii ca niste copaci care pentru a fi vigurosi trebuie sa aibe radacini puternice. De fapt in cei 7 ani de acasa copii isi fixeaza radacinile vetii si cat de sanatoase le au atat de buna va fi viata lor . Increderea in sine, vointa de a realiza lucruri, bunatatea , dragostea sunt mici particele care adunate ii fac pe copii sa devina niste oameni vigurosi , putenici care pot cadea dar care se pot ridica la fel de repede mai intelepti. Trebuie sa recunoastem ca si colectivitatea are rolul ei important dar acesta nu substituie ceea ce le poate insufla familia indiferent de timpul petrecut impreuna.

   Reply
7. AndreeaB says:

   Februarie 20, 2012 at 11:27

   Fericirea de a sta, cvasi-permanent, de-a lungul primilor ani de viata, alaturi de parinti nu poate fi daramata in niciun fel mai apoi, tot asa cum nimic nu poate compensa anii de dinaintea scolii, petrecuti in gradinite cu program saptamanal. Raspunsul este, cred, ca nefericirea se asimileaza foarte bine atunci cand este combinata cu multa dragoste.

   Reply
8. mika says:

   Februarie 20, 2012 at 10:37

   Stiu un tata care si-a luat femeie frumoasa si a avut mai multi copii.
   A fost orfan si era tare bun.
   Nevasta lui a cazut in patima bauturii iar el o aseza in pat si facea copiilor cele mai gustoase mancaruri.
   Si avea cei mai premianti copii, cea mai frumoasa gospodarie, era mai intelept de la an la an…
   Copiii lui au invatat in cei sapte ani de acasa multe lectii de viata despre bunatate, iubire neconditionata, cinste, sinceritate, munca
   Barbatul nu si-a abandonat femeia, nu si-a lasat copiii de izbeliste, nu si-a lasat gospodaria in paragina si a luptat ca toate sa fie la superlativ. Vecinii isi scoteau palaria in fata lui!
   Povestea lui de viata a modelat acei copiii intr-un fel aparte in cei sapte ani de acasa… iar bunatatea si intelepciunea lui a fost singura mostenire lasata…
   Pe strada lui rasare soarele in fiecare zi…

   Reply
9. Alina_Pytic says:

   Februarie 20, 2012 at 10:36

   Nu am inca copii , dar, cred cu tarie in faptul ca cei 7 ani de-acasa isi lasa amprenta in mod hotarator asupra caracterului nostru, contribuind la felul in care ne modelam ca oameni. Privind in urma, imi amintesc cu bucurie in suflet de copilaria mea – de zilele senine in care, doi ingeri buni – parintii mei – ma invaluiau cu dragostea si atentia lor. De la ei am invatat inca de timpuriu :
   - sa-mi sustin intotdeauna punctul de vedere
   - sa nu renunt la visele pe care le am
   - sa am incredere in mine
   - sa iau oamenii asa cum sunt – sa nu incerc sa-i schimb fiindca oamenii nu se schimba
   - sa-mi ajut semenii, in masura in care pot sa o fac
   - sa nu-mi fie frica sa-mi exprim sentimentele
   - in orice lucru sa incerc sa vad mai intai jumatatea plina a paharului
   - sa nu renunt la speranta
   - sa am inima deschisa
   - sa actionez mereu in conformitate cu ceea ce simt
   - sa-mi ascult intuitia
   … si lista ar putea continua.

   Spuneai Alice ca “in cei 7 ani de acasa , copiii nostri invata sa fie fericiti” . As dori sa adaug ca in cei sapte ani de acasa copiii invata sa fie fericiti fiindca incep lungul proces al autocunoasterii , fiindca atunci invata sa fie liberi , pentru ca, mai tarziu, cand incercarile vietii vor incerca sa le umbreasca ochii , sa fie capabili sa faca pace cu ei insisi, sa-si asculte sunetul inimii si sa gaseasca puterea de a merge mai departe .

   Reply
   • Lori says:

     Februarie 20, 2012 at 13:03

     Nici eu nu am inca copii si sunt intru totul de acord cu ce spui tu. Copiii se formeaza in cei 7 ani de acasa. daca sunt tinuti chirciti in certuri si interdictii dure, in iubirea parintilor nemanifestata ca nu cumva pruncii sa si-o ia in cap, se vor dezvolta stramb. Cel mai bine ii crestem, devenind intai noi oamenii care vrem sa devina ei.

     Reply
     • Nina 36 says:

       Februarie 20, 2012 at 16:58

       Puterea exemplului…

       Reply
   • dita says:

     Februarie 20, 2012 at 16:34

     Esti f norocoasa, ai primit cea mai frumoasa “zestre” de la parintii tai.

     Reply
     • Alina_Pytic says:

       Februarie 20, 2012 at 20:46

       Adevarat, am primit cea mai frumoasa “zestre” de la parintii mei. M-am nascut intr-o familie de oameni simpli, cu posibilitati materiale limitate. Oameni simpli, care prin forte proprii au reusit sa realizeze lucruri incredibile. Au ales intotdeauna calea dreapta, si indiferent de zbaterile lor interioare (care stiu ca nu au fost putine )nu si-au pierdut speranta si au luptat sa-si depaseasca conditia.
       Sunt mandra cand oamenii care-mi cunosc parintii au numai cuvinte de lauda la adresa lor, pentru ca stiu ca graiesc adevarat.
       Ei sunt exemplul meu – cel mai frumos, mai sincer si mai minunat exemplu pe care Dumnezeu mi l-ar fi putut daruii vreodata.

       Reply
10. mika says:

    Februarie 20, 2012 at 10:07

    Alice,
    In tabloul descris de tine apare multa dragoste, mult timp, tihna… a disparut graba! Iubirea dintre voi ca parinti degaja in aer bucurie, stare de liniste, implinire.
    Si eu vreau sa cred ca pustii mei au avut parte de aceasta atmosfera. Cu ei tatal este super ok. Noi impreuna radem, ei au activitati si pleaca ca barbatii, tati isi intrerupe programul de munca si-i duce la cate o actiune. Tot ce au ei de povestit este foarte important si li se da atentia cuvenita. Si cand fac prostii e plina casa de rasete si danseaza din fundulet si spun bancuri si spun rugaciuni cand adorm si se apara unul pe altul daca au facut vreo boacana…
    Si-mi spun “te iubesc” si ma pupa des fara retineri si sotul meu spune ca “pe vremuri” parintii nu faceau asa cu copiii, ca se purtau mai rece, mai distant…
    Dar oare vom putea Alice sa ne protejam pruncii vesnic?
    Vor cunoaste si bucuria si nefericirea si realizarile si neimplinirile dar vor trece altfel peste ele pentru ca au primit de mici, pentru ca au fost iubiti si au invatat sa iubeasca.
    Si ne vor purta in mintea lor in fiecare clipa revazandu-ne puternici, buni si iubitori!

    Reply