Vad mereu filme in care mariajele sunt descrise drept cimitire ale iubirii. Iar intr-o zi, de curand, dintr-o curiozitate neghioaba, am cautat pe internet bancuri cu oameni casatoriti. Erau miliarde. Si, daca nu te-ar fi facut sa mori de plans, ai fi murit de ras…

Nu stiu prea multe povesti notabile, consemnate de artele mai mult sau mai putin moderne, in care sa fie proslavite virtutile unei casatorii. In schimb, as putea insira o gramada de filme sau carti triste in care oamenii care traiau unul langa altul si purtau acelasi nume visau mereu vise diferite. Si se simteau din ce in ce mai singuri.

Multa vreme, am gasit ca explicatie startul gresit luat intr-o poveste de dragoste. Am inteles ca foarte multi oameni ajung sa se casatoreasca fie dintr-o indragosteala scapata de sub control, dar care nu va degenea niciodata in iubire stabila si profunda, fie dintr-o obisnuinta, dintr-o singuratate, dintr-un interes. Si-atunci am priceput si am acceptat ca lucrurile nu pot continua la infinit. Nu poti sa te inchizi pe viata, ca intr-o inchisoare, sau ca intr-un ospiciu, intr-un mariaj care nu-ti da nicio sansa la fericire. Sau, daca te temi de gura lumii, sau daca nu ai unde sa pleci de acasa, sau daca nu ai curaj, sau daca nu ai incredere in tine, poti. Sunt pe lume, categoric, miliarde de oameni care indura o viata searbada numai pentru ca nu indraznesc sa infrunte oprobrii, si conventii, si traditii.

Dar ce se intampla cu marile iubiri traite cu adevarat care, totusi, peste ani, se transforma in istorii naclaite de blazare si de indiferenta? Cum se ajunge la rusinea de a-ti iubi sotul sau sotia, la jena de a recunoaste ca nu ti-ai inselat niciodata partenerul de viata? Ce e-n neregula cu casniciile?! Ce se strica pe drum? Ce se iroseste? Ce se risipeste?

Vreau sa aflu adevaratele raspunsuri ca sa gasesc drumul bun pentru dragostea mea. Pentru casnicia mea. Stiu ca am in mine forta de a gasi solutii curajoase si demne, insa acum intrebarea imi pare mai grea decat toate intrebarile lumii. Si-atunci ma intreb si ma tem. Tac si ma tem. Ma tem.

Ajungem cu totii la aceleasi intelesuri. Unii mai curand, altii mai tarziu. Dar drumurile logicii intr-o viata de om se intersecteaza, inevitabil, in zona marilor adevaruri.

E precum jocul cu margele de sticla din cartea lui Hesse, in care toate stiintele si intelesurile umanitatii se impleteau intr-un joc abstract, destinat celor alesi.  In viata, insa, jocul e cu mult mai simplu si nu cere jucatorilor abilitati speciale. E nevoie doar de bun simt si de dorinta de a intelege cine suntem si incotro mergem.

Fac interviuri cu oameni insemnati, care traiesc pentru a aduce bucurie altora si pentru a trai ei insisi in bucurie si in rost adanc. Si descopar ca aproape toti au ajuns la aceleasi intelesuri, chiar daca au urmat alte cai. Unii s-au inaltat prin credinta, altii au urmat cursuri de autodezvoltare personala. Unii au urmat caile artei pana la durere, in timp ce altii au trait in sihastrie, pana cand s-au inteles pe ei insisi. Insa raspunsurile lor coincid, chiar daca intrebarile au fost puse altfel.

Dupa o lupta grea si dreapta cu neintelesurile, ajungem cu totii la revelatia ca dragostea ne salveaza de la moarte. Ca adevarata iubire nu conditioneaza, ci daruieste fara masura. Ca toleranta este o forma de noblete care se rasfrange, in primul rand, asupra celor care o practica si o accepta. Ca amanarile ne otravesc viata. Ca nimeni nu poate trai in minciuna. Ca tot ceea ce traim are un rost mai presus de curiozitatile noastre de fiecare zi. Ca suntem perfecti si ca doar viata traita gresit ne face sa  ne credem mici, lasi, neputinciosi. Insa noi suntem niste miracole ale lui Dumnezeu si, daca am reusi sa nu uitam asta in nicio secunda a vietii noastre, am avea mai multa grija de noi. Si am fi cu mult mai fericiti.

Desi e primavara cu acte in regula, a nins napraznic, ca-ntr-o zi de miez de iarna atunci cand noi am spus Da in fata ofiterului starii civile. Pentru ca acum cateva zile ne-am casatorit.

Am facut toate lucrurile intr-o alta ordine decat cea fireasca. Mai intai am ramas insarcinata si abia apoi am fost convinsi ca ne iubim. Iar dupa aceea, am asteptat sa nasc si ceva mai tarziu am depus actele pentru casatorie. E drept ca ne-au impiedicat sa trecem la fapte mai devreme tot felul de incurcaturi birocratice, divorturi si partaje nefinalizate pana la stadiul definitiv. Dar marturisesc acum, cu mana pe inima, ca nu am avut nicio clipa inainte senzatia ca, fara acte, nu am fi o familie.

Nu stiu sa spun daca intr-adevar casatoria mai are un rol insemnat in mersul unei iubiri. As minti sa spun ca simt cea mai mica diferenta intre ceea ce simteam inainte sa devin, oficial, sotia barbatului langa care traiesc. Dar stiu sigur ca ziua cununiei noastre a fost o zi ciudata, ametita de emotii, in care se facea ca  ningea infernal, eu strangeam la piept un buchet de lalele, iar iubitul meu o aseza pe fetita noastra pe masa unui primar care ne intreba ceva, noua ne vajaiau urechile si nu auzeam prea bine ce, dar raspundeam cu Da.

Am fost zilele trecute la o petrecere de casatorie. Nu chiar o nunta, pentru ca nu se fac nunti in postul Pastelui. Dar acolo lucrurile pareau sa decurga ca la o nunta obisnuita, iar mesenii se scotoceau in buzunare dupa bani.

Se pastreaza inca, inradacinata in noi, traditia conform careia trebuie sa dam oamenilor care se casatoresc cate un plic cu bani. Sau, daca nu, cate un obiect “pentru casa” care se dovedeste, cel mai adesea, complet inutil. Numai ca oamenii nu mai tin seama ca traditia nuntilor cu dar s-a nascut, probabil, pe vremea in care tinerii casatoriti aveau nevoie de un ajutor in viata. Aspirau sa-si cumpere casa. Sau masina. Sau televizor color. Iar cei care veneau la nunta lor, dupa ce beau, mancau si dansau, luau plicul umplut cu  suma care sa acopere “tacamul” si-l indesau in buzunarul ginerelui. Apoi traiau cu senzatia ca au contribuit la fericirea viitoare a unei familii.

La cununia la care am fost, mirii nu erau la primul mariaj, nu aveau nevoie nici de casa, nici de masina, si, pe deasupra, anuntasera ca fac o simpla petrecere fara dar si fara cadouri, si nu o nunta ca-n povesti. Numai ca toti cei invitati se simteau obligati sa cotizeze in lei sau in valuta si sa se lupte cu impotrivirea mirilor care refuzau cu indarjire sa accepte plicurile.

Ne-a intrat in sange ideea ca, daca doi oameni se casatoresc, trebuie sa le oferim bani, iar daca nu avem buzunarele pline, nu indraznim sa calcam la o nunta. Chiar daca nu se mai striga darul ca pe vremuri, cand unul dintre muzicanti sau chiar nasul mergea de la o masa la alta si anunta cu glas tare ce suma a dat fiecare mesean (cei care trimiteau bani, fara sa fi venit la nunta, beneficiau de strigarea numelui cu precizarea “n-a mancat, n-a baut”), tot nu ni se pare firesc sa ne limitam la urarile de casa de piatra. Nu mai danseaza nimeni numai pentru norocul celor care s-au casatorit, probabil pentru ca nu mai crede nimeni in casatorie ca gest de iubire si pas spre fericire. Insa eu ma gandesc ca mai sunt, totusi, oameni care se iubesc atat de mult, incat nu au nicio indoiala ca vor ramane impreuna mereu. Si atunci fac totul asa cum s-ar cuveni, dupa legile pamantului si ale cerului, fara sa aiba nevoie de dar.

Nu stiu daca e un criteriu intelept sa alegi intre doua lucruri uitandu-te mai intai la pret. Nu stiu daca un obiect mai scump este neaparat mai bun. Dar, uneori, pretul este singurul criteriu de alegere la indemana.

Desigur, pentru marea majoritate a cumparatorilor, cautarea nu vizeaza pretul mai mare, dimpotriva. Indiferent cum am fi, bogati sau saraci, toti suntem amatori de chilipiruri si de perioade de reduceri. Se vand intr-o frenezie brizbizurile ieftine si dragute, in timp ce bijuteriile adevarate stau cu anii prin rafturi. Orice femeie din lume pofteste sa dea iama prin magazinele cu rochii colorate de stamba de indata ce simte parfum de primavara. Astimp, magazinele de mare firma scot la vanzare cu discount colectia anotimpului anterior, din care nu s-au vandut decat vreo 30 %…

Si, totusi, zicala “sunt prea sarac sa cumpar lucruri ieftine” se adevereste a fi, adesea, inteleapta si adevarata. De cate ori scotocim printre lucrurile achizitionate de-a lungul timpului, constatam ca, pana la urma, tot cele pe care am dat bani multi ne sunt de folos vreme mai indelungata. De fiecare data cand scuturam dulapurile de vechituri, ne dam seama ca rochiile scumpe, bluzele de firma, lenjeria de buna calitate, pantofii din material fin sunt cele care au rezistat in timp si le putem purta inca si inca o data.

Eu nu fac parte dintre femeile care pun prea mult pret pe haine si accesorii, si nu o spun cu mandrie. Uneori mi-e ciuda ca nu am invatat sa ma pretuiesc mai mult pe mine insami, in asa fel, incat sa mi se para indreptatit orice lux. Dar eu sunt prima ale carei drepturi le tai de pe liste si tot cea dintai care se zgarceste atunci cand vine vorba de obiecte pentru propria folosinta. In schimb, cumpar aproape fara discernamant tot ce-mi cer copiii, probabil ca sa ma simt mai putin vinovata ca petrec prea putin timp cu ei. Numai ca banii nu cumpara viata. Uneori, insa, pot cumpara un pic de timp. Timp care, daca e sa luam in seama ca suntem prea saraci sa cumparam lucruri ieftine, ar trebui folosit la shoppinguri de lucruri scumpe, pe care sa le pastram, daca se poate, toata viata, asa cum vrem sa ne pastram iubirile. Iubirile noastre dragi, ale caror amintiri le cautam prin sertarele adapostite, acolo unde am pus lucrurile cele mai de pret, nu gablonturile care sclipesc in soare.

Le spun copiilor mei sa incerce sa fie cei mai buni. Sa nu isi bata joc de nimic si sa incerce sa faca tot ceea ce fac cat mai bine le sta lor in puteri. Sa nu fie superficiali si grabiti.

Pentru ca eu stiu cat de insemnata e performanta in viata unui om, cat de important e sa fii bun in ceea ce faci. Eu am simtit asupra propriului destin rasturnarile pe care le aduce cu sine sarguinta. Eu stiu cat de mult s-a schimbat viata mea de fata saraca din provincie, numai si numai pentru ca eu am reusit sa fiu mai serioasa decat altii, mai atenta decat multi din jurul meu, mai preocupata sa iasa totul bine.

Am inteles la timp importanta performantei intr-o viata de om si am urmat un drum din care am alungat dreptul la trandaveala, apucatura de a fusari. Si nu spun ca am vreun merit special in afara de acela de a fi priceput la timp ca nu am alta sansa sa fiu fericita decat muncind, mult si temeinic.

Insa lumea e plina de oameni care fac totul la misto. Care traiesc dupa un principiu pe care l-am invatat in anii comunismului si n-am reusit sa-l eradicam nici la atatia ani de la Revolutie: timpul trece, leafa merge. Ii vad peste tot si ma minunez de seninatatea cu care trec nu atat prin vietile noastre, ci prin propriile lor existente. Mi-e ciuda de felul in care, daca tot consuma un timp, macar nu il consuma cu folos. Pentru ca zadarnicia cuprinsa in gesturile neduse pana la capat ma indurereaza. Pentru ca imi pare rau chiar si de risipirile necunoscutilor, cu atat mai mult de ale mele.Pentru ca eu stiu ca viata e prea scurta ca sa o traiesti fara macar sa incerci sa fii cel mai bun, in orice moment al existentei te-ai afla.

Cunosc cativa barbati care sunt atat de urati, incat ti-ai putea imagina ca nicio femeie de pe fata pamantului, oricat de disperata ar fi, nu s-ar putea indragosti de ei vreodata. Si, totusi, au un succes nebun la sexul opus…

Pe alti cativa aflati in aceeasi situatie ii cunoastem cu totii. Ei sunt Mick Jagger, Rod Stewart, Robin Williams sau Arnold Schwartzenegger- ca sa dau doar cateva exemple de indivizi pe care ii adora planeta intreaga, insa, categoric, au pornit de la un anonimat in care nicio adolescenta nu si-ar fi dorit sa iasa cu ei. Si, daca nu s-ar fi dovedit artisti fabulosi si s-ar fi facut vanzatori la taraba din colt, ar fi suferit pana la moarte de un destin erotic pagubos.

Sunt si in Romania destule celebritati mondene de sex masculin, care se afiseaza pretutindeni la bratul unor femei neaparat frumoase si cu indeletniciri cat de cat publice. Dar ei sunt bogatasi notorii sau fii de bogatasi notorii, sunt directori de corporatii sau mari maheri in advertising sau cinematografie. Iar femeile care le atarna de brat sunt sincer indragostite de ei, nu-i urmeaza din interes. Pentru ca, foarte adesea, reputatia tine loc de sex-appeal. Pentru ca celebritatea, dublata de o stare materiala satisfacatoare, dar nu absolut neaparat, valoreaza mai mult decat orice contur irezistibil de trup. Pentru ca draga, sfanta reputatie, poate salva orice spalacit de la un destin anost, orice natarau de la ostracizare. Fiindca iubim, mai presus de orice, parerea lumii despre cel langa care suntem. Fiindca ne-am feri cu totii sa adoram vreun poet genial, sarantoc si ridicol, insa orice director de mare firma  ni se pare o partida, orice artist cunoscut e visul oricarei femei, orice barbat cu bani e un sot ideal, asa ca-n bancuri, asa ca-n vise.

Atunci cand mi se intampla sa ma indoiesc de dragostea mea, atunci cand mi se pare ca am toate drepturile din lume sa asez sub semnul intrebarii constructia miraculoasa a iubirii mele, imi rezerv un ragaz in care sa-mi amintesc cum a fost cand m-am indragostit.

Cand mi se arata greu drumul inainte in dragostea mea - pentru ca, uneori, imi e greu, recunosc -, fac acelasi exercitiu menit sa imi vindece nelinistile: imi amintesc de zilele in care m-am indragostit. Imi dau dreptul, imi dau sansa sa imi aduc aminte cum umblam pe strazi, beata de lumina si de soare, uluita ca lumea intreaga s-a rasturnat si s-a facut de o mie de ori mai frumoasa. Ma oblig sa retraiesc starea aceea ciudata de visare si de melancolie, sa simt din nou intreaga frumusete a lumii ca pe o povara atunci cand n-o privesc in aceeasi clipa cu el. Ma refugiez din nou in lumea in care toate simturile mele se asaza la panda in asteptarea pasilor lui, in care uit de foame si de sete, in care nu dorm decat ca sa-l visez, in care nu ma trezesc decat ca sa-l astept, din nou…

Cand mi se pare greu sa ma lupt cu ranile si poverile trecutului nostru, imi amintesc cum, inainte de a ne lamuri unul altuia intelesurile si rosturile, as fi fost in stare sa schimb o eternitate petrecuta fara el pentru o singura secunda de dragoste impartasita. Imi amintesc ca as fi dat un an din viata pentru o imbratisare si as fi lasat toate raurile lumii sa sece, fiindca numai sarutul lui mi-ar fi putut ostoi setea.

Si-apoi mi-e mai usor sa merg inainte. Pentru ca inteleg ca, daca ar fi sa o iau din nou de la capat, n-as ezita nicio secunda sa-mi aleg aceeasi dragoste. Pentru ca pricep ca o mare iubire nu merita sa fie manjita de ezitari marunte. Pentru ca imi amintesc cat de mult il iubesc, chiar si atunci cand mi-e greu sa inaintez printre umbre.

foto: Paul Buciuta/artista/Tango

Am crescut invatand ca fetele au voie sa planga, in timp ce baietii nu. Si-i invatam, la randul nostru, pe propriii nostri copii, ca baietii nu au nevoie de atata alint pe cat au fetitele, ca fetele nu au voie sa foloseasca cuvinte care le sunt rezervate doar baietilor, ca suntem, de fapt, doua tabere diferite…

Traim intr-o lume a prejudecatilor legate de barbati si femei si asezam aproape totul sub palaria unor generalizari care nu ne fac bine. Suntem gata sa juram ca barbatii nu sufera din dragoste la fel de mult pe cat sufera femeile, si ca tradarea e o indeletnicire pe care au inventat-o purtatorii de ismene. Si poate doar mai tarziu au preluat-o si femeile, ca sa se simta emancipate, insa, in sinea lor, sunt nascute pentru fidelitate.

Suntem convinsi, in mod gregar, ca femeile barfesc mai mult decat barbatii, si ca acestia sunt prieteni mai devotati decat stiu sa fie, intre ele, femeile. Credem ca domnii au mai multa nevoie de bani si de putere decat au doamnele, care se asaza cu mai multa usurinta in slujba unei iubiri mai mari sau mai mici. Declaram raspicat ca barbatii sunt cei mai buni bucatari, iar femeile nu se pricep la filosofie…

Ne asezam, de buna voie, sub dominatia unor idei preconcepute, care ne diminueaza sansele de a pricepe mai bine cum stau lucrurile in dragostea noastra, in relatia noastra. Pentru ca adevarurile nu sunt niciodata in alb si negru. Exista nuante si griuri dulci in lumea in care traim. Exista femei mari bucatari si barbati care plang si ei, cateodata. Exista destui masculi care barfesc si foarte multe femei care au nevoie de faima, bani si putere pentru a fi fericite, asa ca si le obtin cautandu-le cu incapatanare. Si suntem diferiti in masura in care niciun om nu seamana cu altul, indiferent daca au acelasi sex sau nu. Iar fericirea vine de dincolo de constatarea ca suntem unici si ca niciun plan dinainte stabilit nu functioneaza in iubire. Si de dincolo de paradoxul ca, atunci cand vorbim despre dragoste, nu exista barbati, ci doar un barbat, acela care ne poate face sa fim in siguranta. Si nu exista mai multe femei pe pamant, ci doar una, aceea care sa ne intregeasca. Sa ne inmulteasca. Sa ne oblige sa fim fericiti.

Mi-e dor de anii in care martisoarele se prindeau de bluza cu un bold. Mi se parea mereu ca e ca si cum ai aduce un omagiu inimii celei pentru care alesesesi o potcoava, un trifoi sau o steluta, ca sa inceapa primavara cu noroc.

Asa se intampla in copilaria mea, si aproape ca as putea pune pariu cu oricine ca niciunul dintre elevii de astazi n-are habar de cum decurgeau zilele de 1 Martie cu treizeci de ani in urma. Dar eu imi amintesc de invatatoarea mea care statea, intreaga zi, cu pieptul tot acoperit de mici zorzoane cu snur, si cum mie mi se parea ca nu poate exista fericire mai mare decat sa primesti atatea semne de iubire in alb si rosu.

Mi-a parut rau cand, nu stiu cum, dar dintr-o data, intr-o primavara, nu s-au mai purtat martisoarele pe care sa le agati direct de bluza, ci s-au inventat niste cutiute de plastic transparent, in care statea intepenita cate o floricica de panza. De-atunci incolo, s-a stricat obiceiul. Cutiutele de plastic aveau ceva rece si impersonal si, cel putin la noi in familie, nu simteam nevoia sa le pastram niciodata, asa ca le primeam si le dadeam mai departe, intr-un circuit care aseza sarbatoarea primaverii sub semnul derizoriului. Imi amintesc si ca a cumpara martisoare era o cheltuiala destul de semnificativa pentru anii aceia saraci, asa ca ne chibzuiam cu atentie cui ducem martisoare la scoala si in familie. Nu toata lumea primea…

Apoi, peste ani, a venit moda obiectelor oarecare date pe post de martisor. Am primit ciocolata si bomboane in zilele de 1 Martie, brose si ceasuri, carti si rujuri, sau, uneori, doar simple sms-uri cu urari nataflete. Si, intr-un an, un barbat care era indragostit de mine, in timp ce eu eram indragostita de altcineva, a venit de 1 Martie cu un snur alb-rosu legat in jurul gatului si m-a rugat sa-l iau pe el si sa-l port langa piept macar o primavara. Dar mie-mi era gandul la altcineva, caruia-i era gandul la altcineva, iar primavara aceea stiu ca ne-a fost tuturor searbada si rece…

Dar acestea sunt doar amintiri… Noi am traversat vara, toamna si iarna impreuna. In cafeneaua noastra, insa, toate anotimpurile au fost blande cu noi. Iar primavara care sta sa inceapa ne va fi ragaz de iubit si de vorbit, rastimp luminat de speranta, bucurie cu parfum de cafea. Va prind gandul meu bun in dreptul inimii si va zambesc cu soare si cu recunostinta. Azi e 1 Martie. Si suntem impreuna. La multi ani!