Uneori avem nevoia sa scriem scrisori, ca sa ne vindecam de singuratate. Cand scrii cuiva, nu ai cum sa te mai simti singur pe lume. Deja preaplinul inimii tale are un martor, iar pe tine te alina gandul ca vei primi un raspuns, chiar daca nu e obligatoriu sa fie asa.

Exista, insa, pe lume, nemarginiri de cuvinte scrise care nu au fost niciodata citite. Ganduri imblanzite de cerneala care nu au ajuns nicicand la ochiul sau la inima celui caruia i-au fost adresate. Milioane de manuscrise care nu au vazut lumina tiparului si n-au cunoscut bucuria lecturii, desi au fost si ele scrise cu dorinta de a ajunge la sufletul cuiva.

Si mai exista jurnale intregi scrise doar pentru cei care le-au scris. Tomuri pline de scrisori catre noi insine, menite sa ne aminteasca de noi, cei care am fost sau de aceia care am promis ca vom fi.

Cand ai scris ultima oara o scrisoare? Cand ti-a tinut de urat o vorba asezata pe hartie alba sau pe coala curata a unui ecran de computer? Ti-ai scris vreodata o scrisoare, o fila de jurnal, o porunca doar pentru tine? Probabil ca nu. Probabil ca da. Pentru ca scrisul este marele leac al unui veac atins grav de aripa singuratatii.

Dupa ce ani intregi am scris despre cum nu stiu sa fac nici macar o omleta, pe masura ce trece timpul descopar placerea de a face mancaruri bune, care sa ii bucure pe cei pe care ii iubesc. Casa noastra miroase tot mai adesea a paine coapta si a orez cu lapte, a musaca facuta la cuptor, a dulceata de trandafiri… Si desi o viata intreaga am incercat sa invat cum sa tin totul in ordine, invat acum si cum sa ne bucuram cand ne batem cu perne sau atunci cand facem din baia de seara un ritual fermecator, in care ne si spalam, dar mai mult radem. Fara sa ne suparam ca, de fiecare data, se uda intreaga camera de baie.

Descopar abia acum, tarziu, bucuriile simple si reconstruiesc reguli sau desfiintez cutume care ne incorsetau. Ma straduiesc sa invat sa ma joc, cu entuziasmul pe care cred ca nici in copilarie nu il aveam. Si ma mandresc cu stradania mea de a fi o mama buna, o gospodina priceputa, o femeie care stie sa tine in ordine hainele copiilor sau sa calce cu grija camasile sotului.

Stiu ca nu le poti face pe toate perfect. Dar am descoperit ca merita sa te straduiesti. Pentru ca rasplata vine inmiit, cu cel mai de pret dar de pe pamant: o viata frumoasa, plina de iubire.

Merita incercat, nu-i asa?

“Cand m-a cerut de sotie, m-am speriat si am plecat”, spunea Vanessa Redgrave, prin intremediul personajului ei din Scrisori catre Julieta. Si, tot asa, de curand, am aflat ca pana si bunica mea a fugit, in adolescenta, de o poveste de dragoste pentru care, daca ar fi avut curaj de ajuns, ar fi schimbat destinul intregii familii.

O bucata de viata ne e teama de iubirile care ameninta sa fie prea mari, prea frumoase, si fugim de ele mancand pamantul. Nu ne simtim pregatiti pentru o raspundere eterna in fata unei singure inimi. Apoi, o alta bucata de viata, incercam sa vedem nemarginiri de iubire acolo unde nu sunt decat iluzii. Si vrem eternitati, desi oamenii pe care ii intalnim nu sunt pregatiti pentru ceva atat de maret. Si se sperie. Si pleaca…

Iar intr-un final, cand constatam ca povestile noastre n-au fost decat un lung sir de contratimpuri, incepem sa regretam iubirile dintai, acelea de care ne-am ingaduit sa ne speriem, convinsi ca viata ne va mai scoate in cale alte si alte iubiri. Dar nu e asa. Dragostea vine atat de rar, incat ar merita, atunci cand ni se iveste in cale, sa avem curajul de a ne urma inima. De a ne urma dragostea. Pana la capat si dincolo de el.

In vreme ce Iza adoarme linistita dupa ce a strabatut acelasi periplu printre paginile colorate, mie-mi sare somnul, cutremurata de povestea plina de cruzime. Un parinte ramane vaduv cu doi copii, apoi se recasatoreste. E, insa, cumplit de sarac, iar el si noua lui nevasta abia reusesc sa puna ceva pe masa, pentru ei si pentru cei doi copii ramasi din prima lui casatorie. Asa ca, la un moment dat, mama vitrega il convinge pe barbat sa duca copiii in padure si sa-i lase acolo, fiindca mancarea abia le ajunge si, daca vor ramane cu totii, vor muri de foame. Astfel, daca se descotorosesc de copii, au sanse mai mari sa supravietuiasca.

Batut la cap de femeia cea rea - dar buna, vorba emisiunii…- tatal isi minte copiii si-i duce in padure. Ei stiu ce li se pregateste, asa ca isi iau masuri de precautie si, prima data, reusesc sa se intoarca acasa. A doua oara, insa, figura nu le mai iese…

Povestea o cunoastem cu totii. Hansel si Gretel ajung la casa de turta dulce din padure si, pentru ca sunt copii destepti, scapa cu bine din ghearele vrajitoarei rele. Totul e bine cand se termina cu bine, desi istoria incepe atat de prost, incat eu nu-mi revin din uimire de cand am citit-o prima data.

Oare chiar au existat pe lume parinti care, atunci cand nu aveau mancare de ajuns, isi lasau copiii prada fiarelor, ca sa aiba ei mai mult? Atat de mare sa fi fost vreodata saracia si atat de mica demnitatea de parinte, incat sa te bucuri ca ai scapat de povara pruncilor tai si ca o sa mananci tu mai mult?

Eu stiu ca, din clipa in care devii parinte, in mod instinctiv, tot ce ai mai bun pastrezi pentru copiii tai. Ca nu mananci inaintea lor, oricat de foame ti-ar fi, si ca orice neajuns al lor te doare cu mult mai adanc decat te dor suferintele tale. Ca pe ei ii invelesti, chiar daca ti-e si tie frig, ca pe ei ii asezi sa doarma inainte, desi ti-e somn si tie. Si, totusi, exisa si asemenea povesti care te fac sa te scuturi de somn. Povesti din carti. Si povesti de la stiri, din acelea cu parinti care-si vand pruncii. Cu mame care fug din maternitate, fara nou nascut. Cu tati care nu stiu cum sa fie din nou barbati singuri, fara obligatii… Povesti triste.

Apoi ne suparam cand cel caruia i-am gresit, dar i-am cerut iertare, ne mai aminteste cateodata de fapta noastra rea din trecut. Ne simtim indreptatiti sa consideram ca, dincolo de cuvantul vrajit, si amintirile neplacute ar trebui abolite pe vecie. “De ce-mi mai reprosezi asta, doar ti-am cerut iertare?!”, ne infuriem, convinsi fiind ca mai mult de atat nu am fi putut face.

Insa “Iarta-ma” e o vorba goala atunci cand o rostesti fara sa pui ceva in locul sperantei pe care ai naruit-o. Nu e nimic altceva decat un tertip de ispasire intr-o situatie care, oricum, nu mai poate fi salvata. E o formula care capata sens doar daca iti ceri iertare si repari, cumva, ceea ce ai stricat. Daca pui ceva in locul asteptarii, al iluziei, al sperantei pe care ai distrus-o. Daca spui “iarta-ma” si faci si o promisiune ca niciodata in viata nu vei repeta gestul care a cauzat suferinta semenului tau. O promisiune pe care, daca o incalci, e ca si cum ai fi anulat toate cererile de iertare de mai inainte.

Cand spunem “iarta-ma” s-ar cuveni sa incepem o noua viata. Prea putini dintre noi sunt cei puternici, care chiar sunt in stare sa faca asta. Pentru cei mai multi, “iarta-ma” e doar un fel de a spune “lasa-ma in pace!”…

Stim cu totii, cu mult inainte de a da nastere pruncilor nostri, ca suntem raspunzatori nu doar de viata si de bunastarea, de hrana, de hainele, de somnul sau de cultura celor carora le-am dat viata, ci si de fericirea lor viitoare. Modelul de familie in care vor creste copiii nostri va fi modelul pe care ei, instinctiv, il vor recrea in vietile lor de adulti.

Am intrebat o femeie nespus de desteapta, a carei seninatate, a carei fericire imi sunt exemplu, daca nu cumva ar fi fost o mama mai buna pentru copiii ei daca, in loc sa aleaga sa divorteze, ar fi ramas in continuare intr-o casatorie in care nu mai era fericita. Iar ea mi-a raspuns simplu si clar: Nu. Pentru ca nu as fi vrut si nu as vrea niciodata ca propriii mei copii sa traiasca, la randul lor, cand vor fi mari, intr-o casatorie in care dragostea a fost inlocuita cu responsabilitatea fata de copii.

O mama care alege sa ramana langa sotul ei indiferent daca relatia din cuplu mai functioneaza sau nu poate sa para copiilor sai o mama eroina, puternica, ce si-a sacrificat rolul de femeie in favoarea celui de parinte. Sau poate fi vazuta prin ochii inocenti ai celor mici ca un perpetuu motiv de vinovatie: din cauza noastra mama nu a fost fericita. Indiferent de categorisire, indiferent de felul in care copiii se raporteaza la alegerea parintilor, cei care le-au dat viata vor ramane pentru ei un reper pe care il vor imita mai tarziu.

O femeie care tolereaza infidelitatea sotului consolandu-se cu gandul ca tot acasa se intoarce el de fiecare data, un sot care se face ca nu baga de seama necredinta sotiei sau, mai mult, accepta explicatia ca ea e speciala si poate iubi doi barbati in acelasi timp, isi vor salva mandria de mama sau de tata in propriii ochi spunand ca au ramas de dragul copiilor intr-o casnicie compromisa, fara sa isi puna problema daca si-ar dori si pentru copiii lor un simt al raspunderii parentale la fel de bine dezvoltat, incat sa anihileze dorul de dragoste implinita.

Dupa ce ne nastem copiii nu mai putem rataci fara rost in vietile noastre. Un tata bun e nu doar acela care isi duce copilul la scoala in fiecare zi, fara sa intarzie, ci acela care e fericit, care-si iubeste sotia, care se intoarce cu dragoste acasa in fiecare zi, facand din familie cel mai de pret liman al cautarilor lumii. O mama buna nu e doar aceea care face cele mai fragede cornulete, ci aceea care il priveste pe tatal copiilor ei cu lumina in ochi, cu drag, cu dorinta, cu respect, asa cum si-ar dori ca fiicele ei sa priveasca, peste ani, catre barbatul langa care traiesc.

Regulile, explicatiile, intelesurile sunt simple de tot si nespus de la indemana fiecaruia. Si totusi, fiecare dintre noi, macar o data in viata, daca nu in fiece zi a vietii, le incalcam. De ce?

Tine de meteahna noastra omeneasca de a pretui lucrurile pe care le-am avut abia cand le-am pierdut sau atunci cand am fost la un pas de a le pierde. Tine de slabiciunea noastra care ne face sa ne imaginam ca lucrurile despre care nu vorbim sau pe care le ascundem intr-un norisor mincinos nu au cum sa ne dea viata peste cap.

Daca am fi siguri ca, in clipa in care ne-am inselat partenerul de viata, acesta ne-ar parasi irevocabil, probabil ca nu am mai marsa atat de usor la deliciile adulterului. Insa noi ne imaginam mai intai ca vom fi atat de iscusiti, incat el nu o sa afle niciodata, iar daca o sa afle, noi vom nega pana-n panzele albe, drept care nu ne va putea nicicand parasi pentru o simpla banuiala. Iar ca ultim paravan exista gandul ca si daca va afla adevarul, cu dovezi irefutabile, oricum exista sansa sa ne ierte…

Daca atunci cand ne aprindem tigara am sti sigur ca in cativa ani ne vom imbolnavi de cancer, probabil ca nimeni nu ar mai fuma. Exista insa intotdeauna o marja de eroare a predictiilor care ne face sa banuim ca nu vom fi noi aceia care se imbolnavesc si ca, oricum, candva, vom renunta la fumat, categoric, inainte sa ne ajunga din urma vreo consecinta.

Iar daca ne-am putea imagina ca e posibil sa nu mai traim decat inca o zi, cu siguranta ne-am bucura mai mult de frumusetile vietii, am fi mai atenti si mai dragastosi cu cei din jurul nostru si am renunta la graba, la cinism, la rautate.

Cele mai frumoase lucruri din viata ni se arata, insa, de cele mai multe ori, atunci cand este prea tarziu sa le recuperam.

Familia. Sanatatea. Dragostea. E lista adevarurilor sfinte, pe care ma straduiesc sa le constientizez si sa le apar in fiece clipa. Nu stiu daca reusesc, dar incerc din rasputeri, iar stradania imi innobileaza, parca,  trecerea prin univers.

Care sunt valorile de pe lista ta? Reusesti sa le aperi de propriile tale slabiciuni?

Am observat ca sunt oameni pe care nu ii scoate din mutenie decat supararea. Nu graiesc, nu intervin, nu se prezinta decat daca ceva i-a indignat. Iar atunci simt nevoia sa contrazica. Sau sa injure. Cand vorbim despre interventiile pe internet, cei care protesteaza nici nu-si dau numele real. Cand vorbim despre intamplarile care ne aduc fata in fata, cel mai adesea protestatarii se impart in doua tabere: cei care spun pe fata ce ii nemultumeste si cei care barfesc pe la spate, incercand sa ii instige pe altii.

Eu am parte, insa, mai mult de intalniri cu oameni pe care ii urneste din loc bunavointa, admiratia, dorinta sincera de conversatie. Prin natura meseriei mele, sunt atat de norocoasa, incat intalnesc oameni amabili, care au ceva de impartasit, care vor sa isi spuna povestile si se bucura sa le citeasca pe ale mele, pentru ca se regasesc in uimiri, in asteptari, in razvratiri, in emotii pe care eu le-am trait deja si am avut curajul sa vorbesc despre ele. Primesc in fiecare zi a vietii mele laude care ma fac sa rosesc si mi se par intotdeauna exagerate, dar intorc multumiri, cu recunostinta, celor pe care i-am facut sa imi raspunda la cuvinte, confirmandu-mi astfel ca viata mea are un sens.

Insa dincolo de cele doua categorii clare de oameni, care iti ies in intampinare sau iti raspund ca sa iti dea dreptate sau ca sa te contrazica, intrevad adesea o categorie nedrept de bine reprezentata de oameni care nu vor sa vorbeasca deloc. Care stau si asteapta ziua de maine fara sa vrea sa teoretizeze, inchisi intr-o tacere, intr-o speranta sau intr-o asteptare din care nu-i poate scoate nimic. Iar daca nu stiu sa imi dau seama daca sunt mai multi cei dornici sa critice decat cei bucurosi sa iti dea dreptate, cred ca pot sa evaluez ca, din pacate, cei mai multi sunt cei care nu mai vor de mult sa intalneasca oameni noi. Care nu mai vor sa teoretizeze. Care isi traiesc viata si asteapta ca, intr-o zi, intelesurile sa vina de la sine. Filosofii. Nepasatorii. Insinguratii. Ciudatii. Genialii. Sau, pur si simplu, cei pe care nu am reusit inca sa ii preschimbam in prietenii nostri.

Deocamdata…

A fost o zi lunga si grea. Poarta se blocase si n-a mai putut fi urnita din loc decat dupa operatiuni lungi si complicate. Masina avea o crusta de gheata care a trebuit sparta centimetru cu centimetru, iar toate aceste deraieri de la rutina zilnica au facut dusmanosul (si eficientul) nostru “hai mai repede ca ne grabim” sa nu mai aiba niciun efect. Copiii au intarziat la scoala aproape o jumatate de ora si au coborat din masina mutrosi si nedispusi sa inteleaga de ce nu am prevazut dezastrul meteorologic. Daca nici asta nu sunt in stare sa faca, atunci la ce mai sunt buni parintii?

Pe strada pe care aveam intalnirea stabilita pentru un interviu nu am gasit loc de parcare. Paul si-a carat luminile - care cantaresc vreo 50 de kilograme- din masina pana la locatie, pret de doua strazi. Si la dus. Si la intors. Apoi am strabatut orasul pe diagonala, in vreo doua ore, dupa care am mai facut inca doua ore in sens invers. Cand am ajuns acasa, poarta se blocase din nou. Si, imediat ce am intrat pe usa, (dupa lupte indarjite ca sa destelenim poarta) s-a oprit curentul electric. Iar asta inseamna, cum m-am mai vaicarit de atatea ori, ca, in casa noastra asezata pe o ulita din Popesti Leordeni, nu avem nici caldura, nici apa, nici internet…

Iubesc iernile inzapezite. Inainte sa ninga, am umblat prin lume cu sufletul insetat de alb si am visat mult, desantat, patimas, la copilaria mea in care sanii trase de cai treceau prin fata portii. Iubesc lumina din ochii copiilor mei atunci cand ne jucam cu bulgari si, cu naivitate, asez undeva in panoplia amintirilor de pret siluetele tuturor oamenilor de zapada pe care i-am inaltat an de an. Insa daca vremurile si vremea se vor incapatana sa fie la fel de potrivnice, sunt gata sa arunc nostalgiile la cos si sa cer referendum pentru abolirea iernii din calendarele celor oropsiti de obligatii administrative. Si s-o las la liber doar pentru cei aflati in concediu, in cate o casa cu soba si flacari tandre, in care copiii se culca devreme si nu merg la scoala, iar parintii se aduna seara langa semineu si, tolaniti pe o blana de urs, isi reinnoiesc juramintele dragostei. Altfel, e greu in ianuarie…

Insa povestea de iubire si asteptare din Dragostea in vremea holerei nu este doar o nascocire livresca. Exista si in viata adevarata, aceea asezata in fapte, nu doar in cuvinte, povesti de iubire care au tinut o viata intreaga. Sunt pretutindeni pe pamant femei care si-au asteptat pana la moarte sotul plecat pe front si altele care, dupa ce s-au indragostit in adolescenta, nu si-au mai putut lua gandul de la dragostea dintai. Exista barbati care au avut rabdare ca aleasa inimii lor sa se intoarca la ei. Si exista si oameni care au cunoscut mai multe iubiri trecatoare, insa, candva, in a doua parte a vietii, si-au aflat refugiul inimii pentru eternitate.

Pana la ce varsta se indragostesc oamenii? Exista un liman dincolo de care inima imbatraneste cu adevarat? Sau puterea de a ne indragosti ne este data pentru totdeauna, fara teama de riduri, fara spaima de moarte?

Eu cred ca exista o sansa pentru fiecare dintre cei care nu si-au gasit jumatatea si ca sansa asta nu tine cont de varste. Cred ca inima se poate imblanzi si innobila, prin iubire, la orice varsta. Si mai cred ca unii au noroc sa isi intalneasca marea dragoste de la primul sarut al adolescentei, iar altii sunt nevoiti sa o caute toata viata. Si sa o gaseasca mai tarziu. Insa nu prea tarziu. Pentru marile iubiri nu exista prea tarziu.