Cum ne adaptam
Martie 12, 2011 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Se spune ca adaptarea este cea dintai forma de inteligenta, iar istoria devenirii intregii planete o demonstreaza cu asupra de masura. Nu au supravietuit decat speciile care s-au adaptat…
Lumea se schimba, iar noi trebuie sa ne rasturnam credintele, obiceiurile, sperantele, in ritmul ei. Cei adaptabili merg inainte, cei versatili trec dintr-o convingere in alta si, desi cu totii ar trebui sa ii admiram pe cei care sunt in stare sa tina pasul cu vremurile, exista o reticenta, o retinere, o condescendenta care inunda privirea noastra indreptata catre cei care au reusit. Si, totusi, noi ii admiram pe cei de moda veche. Pe aceia care isi respecta principiile mai presus de cerintele epocii ii asezam cu respect, cu emotie, in jurnalele inimii si ale istoriei.
Iubim sau macar respectam dinozaurii care s-au lasat risipiti de vremuri, in timp ce pentru limacsii care s-au fofilat printre cataclisme nu avem decat dispret. Ne e dor de familiile cu sange albastru si rarefiat, chiar daca stim ca s-au risipit intre ere, intre neputinte. Tanjim dupa zapezile de altadata, desi e limpede ca s-au topit fiindca n-au fost in stare sa devina vesnice. Insa, daca adaptarea e semnul inteligentei, stabilitatea, constanta, vesnicia par sa fie reperele eterne ale sufletelor nobile.
Cum ne adaptam lumii in care traim cand noi tanjim, fara sa ne ferim, dupa vremurile de odinioara? Ce sorti de izbanda are drumul nostru inainte cand noi suntem, mai toti, cu privirea intoarsa, cu ochii inlacrimati catre trecut? Ce trebuie schimbat in noi, ce trebuie uitat in altii?
Pe cine nu lasi sa moara …
Octombrie 28, 2009 de Alice Nastase Buciuta in Conversatii
Mi s-a parut mereu o vorba proasta: Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. Si, totusi, in ciuda indarjirii mele de a-i nega adevarul, am simtit-o pe propria-mi piele de mai multe ori.
Sunt un om naiv si convins ca inca exista pe lume bine, facere de bine si recunostinta pentru binele facut. De-a lungul ultimilor ani, de cate ori am avut puterea sa intind mana cuiva aflat in necaz, sau in incertitudini, sau in cadere libera, am facut-o fara ezitari. Am fost mandra de oamenii pe care i-am descoperit si i-am incurajat. Am impartit laude si drepturi fara zgarcenie, am adunat de pe drumuri personaje care-si pierdusera busola si eu le-am ajutat sa isi regaseasca directia. Numai ca, din pacate, cu foarte putine exceptii, parcursul relatiei mele cu cei carora le-am daruit timp din timpul meu, curaj, putere, dragoste, faima sau bani a fost cam acelasi. In foarte scurt timp, tot ceea ce capatasera pe negandite li s-a parut ca li se cuvine profund - ca dovada ca am fost convingatoare in incurajarile mele. Si n-a mai durat mult pana cand oferta mea li s-a parut de nimic si-au inceput sa fie nemultumiti, sa carcoteasca si, mai apoi, sa se revolte.
Nu stiu daca eu am reactionat corect sau intelept, dar, de fiecare data, am facut acelasi lucru. Mi-am retras integral, si cu nedisimulata parere de rau, intreaga oferta. Pe cei care fusesera someri, iar eu ii incurajasem sa fie scriitori, i-am poftit sa redevina someri sau sa caute altundeva onorurile cuvenite. Pe cei pe care nu-i iubea nimeni de ticalosi ce erau, iar eu i-am iertat de pacate, dar nu le-am oferit indeajuns - in opinia lor, i-am trimis inapoi in lumea lor fara iubire. Pe cei nemultumiti de cat de putini bani sau atentie le ofeream, i-am rugat sa ma ierte, pentru ca eu nu le mai pot oferi chiar nimic, asa cum se intampla pe vremuri, cand nu tineam la ei. Pe cei care nu mai suportau sa fie tinuti pe loc de regulile locului in care i-am poftit sa vina atunci cand nu aveau niciun liman catre care sa mearga, i-am invitat sa zboare mai departe, sa nu se lase ingradititi.
Niciunul, dar absolut niciunul nu a plecat mai departe purtandu-mi recunostinta pentru schimbarile pe care le-am adus in viata lor. Dimpotriva. Mi-au promis la plecare ca nu vor putea ierta niciodata ofensa mea. Ca regreta profund ca au investit in relatia noastra si ca nu i-am meritat ca tovarasi de drum. Ca e inadmisibil sa oferi ceva si apoi sa nu plusezi cand ei ti-o cer, sau sa nu mai poti oferi cand circumstantele s-au schimbat.
O vreme, am suferit amarnic pentru asemenea intamplari. Apoi am inceput, cred, sa ma obisnuiesc. Ma invat tot mai mult sa nu am asteptari si sa nu cred ca fac un bine cand investesc in oameni. Sa dau fara sa cer nimic, sa ofer fara sa pretind ceva in schimb. Cand voi invata si sa ma apar de rautatile pe care le improasca aceia care nu te pot ierta ca le-ai facut un bine inseamna ca sunt, cu adevarat, adaptata lumii in care traim. Dar mai am ceva cale de strabatut pana acolo…