Cine mananca si lasa…

Nu stim sa mancam sanatos sau, atunci cand totusi stim, nu ne folosim stiinta. Ne lasam prada poftelor si traim dupa principiul dulce al placerii…

Asa se face ca, aceia care ajung in cabinetul unui nutritionist nu afla aproape niciodata ceva nou. Insa, daca tot au dat banii pe consultatie si, mai ales pentru ca li se cere sa vina inapoi la control, de frica, de rusine, de zgarcenie, se apuca sa respecte niste indicatii de care nu  ar fi avut nevoie, pentru ca le stiau dintotdeauna.

Mancam prea mult, desi stim ca ne-am putea multumi cu numai un sfert din cat am inghitit. Alegem restaurantele in care ni se servesc portii mari, si ni se pare ca acelea sunt locurile ideale in care  sa mancam, desi, in adancul inimii si al burtii stim prea bine ca n-ar trebui sa ne imbuibam niciodata. Ne dam in vant dupa dulciuri si am renunta oricand la o portie  de legume pentru o prajitura cu frisca. Si, cei mai multi dintre noi, nu ajungem sa mancam fructe niciodata.

Ne ascundem adesea dupa pretextul ca hrana sanatoasa e prea scumpa, dar daca am sta bine sa judecam - sau sa ascultam sfaturile Doctorului- am constata ca e mult mai avantajos si mai spornic sa dam banii pe mancare de buna calitate. Cand ne-am stricat deprinderile? Probabil in copilarie, cand, ca sa ne faca pe plac, parintii sau bunicii ne-au dat prea multe dulciuri. Sau poate in facultate cand, ca sa economisim banii de cantina, am mancat cu saptamanile paine si untura adusa de acasa. Sau poate atunci cand am acceptat primul job nebunesc, care nu ne lasa timp sa mancam la pranz, ci doar sa infulecam, rupti  de foame, cate-un pateu burdusit de calorii rele, care sa ne faca sa rezistam pana la miezul noptii, cand, ajunsi acasa, putem cu adevarat sa mancam pe saturate. Si, totusi, sunt convinsa ca nu e niciodata prea tarziu sa revenim la obiceiuri alimentare mai bune. Sa fim mai atenti cu ceea ce mancam, ca sa fie si sanatatea mai buna, mai miloasa, mai prietenoasa cu noi…

Ce daruri cumparam?

Pe ultima suta de metri pregatim surprize cu funda. Nu exista Craciun fara daruri, si toti ne-am dori sa reusim sa facem mai mult decat o cheltuiala in numele traditiei, ci o bucurie celor de langa noi.

Este un har anume sa stii sa alegi darurile potrivite. Am cateva prietene care nu dau gres niciodata atunci cand aleg pentru mine cate ceva. Darurile lor ma incanta si-mi sunt de folos. Dar eu nu fac parte din stirpea celor care stiu sa ocheasca pe raft obiectul care le-ar placea celor dragi. Ma gandesc mult timp inainte, si mi s-a intamplat si sa dau gres. Uneori sunt prea previzibila si cumpar, la o aniversare, acelasi obiect pe care sarbatoritul l-a mai primit si de la altii. Unii stiu sa aleaga cate un parfum nou care li s-ar potrivi celor pe care ii cadorisesc. Altii aleg obiecte de imbracaminte care vin ca turnate celor care le primesc. Mie mi s-a parut mereu mai usor sa ofer accesorii. Genti, posete, curele, ceasuri, bijuterii, chiar daca darurile mele n-au fost foarte originale.

Dar ma lovesc, in ultima vreme, nu atat de problema darurilor facute din dragoste, ci, inainte de toate, de listele intocmite cu migala si multa sarguinta de copiii mei. Oricat de greu le-ar fi sa isi scrie temele, cand vine vorba sa treaca pe hartie un sir nesfarsit de daruri care mai de care mai scumpe, copiii nu prididesc si nu obosesc. Victor presara, mai nou, printre listele cu masinute si jucarii, nume alambicate de jocuri pentru wii sau nintendo. La un calcul superficial, facut la o prima privire fara TVA adaugat, lista lui de pretentii depaseste cu mult o mie cinci sute de lei. Ilona cere cu gratie jocuri, papusi si haine dragute, citez, “cat mai multe”, asa ca nu stiu sa fac o evaluare financiara, insa ma inspaimant firesc si temeinic. Pentru ca, dupa ce un an intreg mi-am motivat absentele de langa ei cu scuza ca trebuie sa plec sa muncesc ca sa avem bani pentru toate bucuriile pe care ni le dorim, imi e destul de greu sa ma eschivez la ceasul bilanturilor, si sa declar ca Mosul e sarac. Fiindca stiu ca ar urma replica indreptatita : “Ce nu poate aduce Mosul, cumpara-ne tu, te rugam!”.

Si, totusi, eu ma mandresc ca, pentru prima oara am reusit, chiar de sarbatori, sa aduc cel mai frumos dar pentru ai mei. O fetita frumoasa, care-i seamana ravasitor barbatului pe care il iubesc, o surioara dulce si scumpa, copiilor mei. Fara ca asta sa insemne, desigur, ca voi fi scutitita de lista trecuta deja pe scrisoarea trimisa Mosului Craciun…

Voi ce daruri ati pregatit?

Femeile din politica

M-a intrebat cineva, de curand, daca nu am de gand sa intru in politica. Si am ras cu gura pana la urechi. Apoi, in singuratate, am stat si am reflectat de ce, in opinia mea, n-ar putea nicio femeie sa intre in politica avand sufletul impacat pe de-a-ntregul.

Pentru ca, oricat de optimista as vrea sa fiu, nu vad decat doua directii posibile in politica din tara noastra. Sa fii o vizionara curata ca lacrima. Sa predici crezand nebuneste in doctrina ta. Sa mergi pana in panzele albe cu ceea ce speri si incerci sa transformi. Sa fii stranie si indrazneata, ca o Ioana D’arc. Sau, ciudata si aratata cu degetul, ca Leonida Lari, ca Mitzura Arghezi. Cine are curatenia, forta, taria, nebunia de-a alege un asemenea drum? Eu, una, sigur, nu.

Si mai exista si cealalta varianta. Sa-ti doresti politica drept trambulina pentru a te face remarcata si pentru a capata celebritate. Pentru a te imbogati, cazand la pace cu marii smenari ai lumii politice. Pentru a-ti asigura un drum sigur in viata. Pentru a-ti pune deoparte afaceri si bani intr-un singur mandat politic cat sa-ti ajunga in toate mandatele vietii. Ce deficit de scrupule iti trebuie ca sa poti sa alegi, cu sange rece, o asemenea cale?…

Recunosc, sunt cinica, sunt sceptica, sunt dezamagita. Mai toate femeile din politica romaneasca au ori dosar penal si geanta Hermes, ori bentita pe frunte, ciorapi rupti si nepasare fata de ironia nemiloasa a celor din jur. Multe sunt ori sotii de mari smecheri, ori amante sau fiice de stabi. Si nici unele, nici altele, nici celelalte nu au autoritate reala si n-au schimbat nimic in tara asta. Si, bineinteles, ca exista exceptii. Dar putine si ratacite, care confirma regula si-o fac si mai evidenta, si mai trista, si mai romaneasca…

De ce ne despartim?

Nu mi-au fost niciodata usoare despartirile. M-am smuls cu greu din fostele iubiri, chiar si din cele care-mi adusesera multa suferinta. Si m-am intrebat, de fiecare data, de ce doi oameni care s-au iubit ajung, totusi, sa se desparta?

Am frunzarit printre amintirile iubirilor mele si printre amintirile celor apropiati mie si am gasit o mie de motive pentru care relatiile nu mai puteau continua. Uneori se intampla ca unul dintre cei doi sa nu mai iubeasca. Te trezesti intr-o buna zi ca dormi langa un strain, ca stai la masa cu un om care nu-ti mai spune nimic care ti-ar putea face inima sa tresalte, ca atunci cand mana lui te atinge e ca si cum ti-ai atinge trupul cu propria mana, fara sa simti altceva decat o apasare calda, lipsita de fiori. Si chiar daca, uneori, stii ca cel pe care nu-l mai iubesti nu poarta nicio vina, esti obligat fata de tine insuti sa mergi mai departe si sa-ti cauti fericirea.

Stiu foarte multe povesti care s-au destramat pentru ca unul dintre cei doi obisnuia sa insele. Cu parteneri de ocazie sau, mai rau, cu o alta persoana constanta in viata si in inima lui. Cum e sa traiesti langa un barbat care, in acelasi timp, poarta in gand  doua femei si le saruta pe una azi, pe alta maine? Cum e sa traiesti langa o femeie despre care stii ca, dupa ce se ridica din asternutul tau se imbraca si porneste, poate, catre asternutul altuia? Cu neputinta de indurat…

De-a lungul vietii mele, m-am despartit, cu greu, de un barbat pe care il iubeam din tot sufletul, ca pe fratele, ca pe copilul, ca pe prietenul meu. Dar nu ca pe barbatul meu. Si apoi, dupa ce inima mi s-a vindecat de rana parerii de rau ca, totusi, intr-o relatie, prietenia nu poate tine loc de iubire, de ardere, de pasiune, m-am indragostit din nou. Si, dupa o agonie prelunga, m-am despartit de un barbat langa care nu ma simteam niciodata in siguranta. Care jura cu o mana pe inima si cu cealalta pe Biblie ca nu ma insala, dar ma facea sa ma simt ca si cum m-ar fi inselat- si-atunci nici nu mai conta unde se afla adevarul. La fel ca in “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, chinul de-a descalci itele tradarii si pe-ale suferintei era mai greu de suportat decat rezultatele anchetei facute pe cord deschis.

Stiu oameni care s-au despartit pentru ca nu-si mai doreau sa faca dragoste. Am auzit de cupluri care s-au destramat pentru ca unul a evoluat prea mult, a facut scoli, cariera spectaculoasa, iar celalalt a ramas blocat in blazare. Stiu familii care s-au rupt pentru ca unul s-a indragostit de altcineva si a declarat, cinstit, ca vrea sa traiasca altundeva, acolo unde-i da ghes inima sa mearga. Am auzit si de cupluri care s-au despartit pentru ca unul isi dorea copii, iar celalalt isi dorea sa mai copilareasca, el insusi, o vreme. De povesti de dragoste intamplate din prea multa singuratate, in care, de fapt, cei doi nu aveau nimic in comun decat dorinta de-a avea un partener, povesti destramate cand singuratatea in doi a inlocuit-o pe cea onesta, de unul singur.  De relatii care au sucombat din prea multe griji, din lipsa banilor, din invazia necazurilor. De iubiri sufocate de gelozii constant iesite din matca.

Oricum ar fi fost, din orice motiv, m-au durut vestile despre despartiri. Eu cred ca intr-o poveste de dragoste esuata, chiar daca unul alege sa plece de buna voie, iar celalalt ramane parasit si nedumerit, de pierdut pierd amandoi. Cu fiecare despartire, se mai stinge o speranta, mai moare un vis.