Ce floare, ce parfum, ce salut?

Daruim flori fara sa mai detinem arta de a le alege pe cele care sunt cu adevarat potrivite persoanei dragi careia le inmanam. Cumparam adesea parfumuri, pentru ca sunt un dar la indemana, fara sa ne pese cu adevarat daca aroma cuprinsa in sticluta va aduce bucurie celui caruia i-am oferit-o.

Felul lipsit de inspiratie in care alegem, uneori, darurile nu e neaparat o dovada de superficialitate. Pana la urma, exista o stiinta a darului potrivit pentru omul potrivit? Nu ne-a invatat nimeni cum sa pregatim surprizele aniversarilor sau ale sarbatorilor. Iar in cartea manierelor frumoase suntem invatati cum sa inmanam darurile pregatite de acasa, nu si cum sa le alegem in asa fel, incat sa aducem lumina in ochii celui care desface pachetul frumos ambalat.

E adevarat ca garoafele aduc ghinion? Calele sunt flori numai pentru inmormantari? Trandafirii sunt rezervati indragostitilor? Crizantemele sunt potrivite doar persoanelor mai in varsta? De unde invatam ce floare, ce parfum, ce salut sa folosim atunci cand mergem la o intalnire, la o aniversare, la o petrecere asteptata cu drag?

Sunt oameni care detin talentul cadourilor inspirate si altii care invata cu greu, daca se straduiesc indelung. Din pacate, manuale nu exista, desi ne-ar fi de folos sa studiem, macar putin, arta darului potrivit. Pentru ca daca daruiesti, primesti.

Mall-ul cu minuni

Mai intai am mers la mall ca sa facem cumparaturi. Apoi, ca sa cascam gura la lumea buna. Mai tarziu, ca sa vedem lumea proasta. Si, dupa aceea, am continuat sa ne ducem, fascinati, fara sa ne mai intrebam de ce.

In mallul in care mergem noi, pentru ca e aproape de casa si nu foarte aglomerat, au rasarit, printre magazine si restaurante, calusei si masinute. Programul din mall poate fi ispititor si labartat pe cateva ore, fara sa ne ingaduie nicio unda de plictiseala. Cat timp copiii merg la film, noi facem cumparaturile, apoi mancam asezandu-ne la o singura masa si comandand din mai multe restaurante deodata. Fiecare isi alege mancarea de unde vrea, lux pe care nu ti-l poti permite intr-un loc mai fitos.

De cand cu mallul, am scapat si de corvoada de-a merge prin parcuri sa cautam “comédii”, pentru ca balciul e pretutindeni. In afara de chioscurile cu floricele, inghetata si clatite, de caruselul cu trasuri si calusei, de masinutele si animalutele care se leagana dupa ce bagi o fisa, au aparut nu de mult si un fel de animale pufoase, colorate si voinice, pe care le poti calari contra cost, dirijandu-le tu de jur imprejurul unei coloane infofolite in imitatie de marmura si afise.

As minti sa spun ca nu sunt frumoase dupa amiezele noastre petrecute la mall. Insa ma intreb mereu daca nu devenim tot mai mult prizonieri ai lumii de beton si de sticla. Daca nu ne lasam acaparati de pseudominunile orasului, incetul cu incetul, pana intr-o zi in care n-o sa mai stim sa ne bucuram de infrunzirile si desfrunzirile padurii si n-o sa mai recunostem albastrul cerului decat daca o sa-l vedem filtrat printr-o cupola de sticla. Si-o sa vrem sa incalecam un cal adevarat dupa ce l-am ademenit nu cu o mana de fan parfumat, ci cu un pumn de monede de 50 de bani…

Sunt mai draguti in provincie

De cate ori calatoresc in cate un oras al tarii decretez ca oamenii sunt mai draguti si mai amabili decat sunt cei din Bucuresti. Si ma gandesc ce bine ar fi sa traiesc acolo…

Fiecare drum care ma indeparteaza de Capitala ma duce mai aproape de valori care, in lumea in care traiesc, au fost de mult uitate. Daca ma opresc pe strada sa intreb pe cineva de vreo adresa sau de vreo directie, intalnirea imi lasa gust placut si aromat. Oamenii imi raspund cu zambetul pe buze si toti se poarta ca si cum intalnirea noastra le-ar aduce  bucurie.

In provincie, sunt primita cu respect si ascultata cu atentie, iar oamenii nu uita niciodata sa imi multumeasca pentru faptul ca ne-am intalnit. Gasesc inca ramasite relevante ale mult trambitatei ospitalitati romanesti si am parte de primiri fastuoase, elegante, in care constat ca cei care ne-au asteptat au pregatit tot ce stiau ei sa faca mai bun. Iar atunci cand ma gandesc ca mi-ar fi bine sa raman pentru totdeauna acolo, gandul me are parfum de demnitate si de lumina.

S-a pastrat inca o lume mai curata si mai buna dincolo de granitele Capitalei sau e doar o iluzie a celor care evadeaza, din cand in cand, din tumultul Bucurestilor? S-ar putea sa gresesc, insa eu asa simt ori de cate ori ma indepartez de lumea vertiginoasa in care reusesc sa rezist…

Cine mananca si lasa…

Nu stim sa mancam sanatos sau, atunci cand totusi stim, nu ne folosim stiinta. Ne lasam prada poftelor si traim dupa principiul dulce al placerii…

Asa se face ca, aceia care ajung in cabinetul unui nutritionist nu afla aproape niciodata ceva nou. Insa, daca tot au dat banii pe consultatie si, mai ales pentru ca li se cere sa vina inapoi la control, de frica, de rusine, de zgarcenie, se apuca sa respecte niste indicatii de care nu  ar fi avut nevoie, pentru ca le stiau dintotdeauna.

Mancam prea mult, desi stim ca ne-am putea multumi cu numai un sfert din cat am inghitit. Alegem restaurantele in care ni se servesc portii mari, si ni se pare ca acelea sunt locurile ideale in care  sa mancam, desi, in adancul inimii si al burtii stim prea bine ca n-ar trebui sa ne imbuibam niciodata. Ne dam in vant dupa dulciuri si am renunta oricand la o portie  de legume pentru o prajitura cu frisca. Si, cei mai multi dintre noi, nu ajungem sa mancam fructe niciodata.

Ne ascundem adesea dupa pretextul ca hrana sanatoasa e prea scumpa, dar daca am sta bine sa judecam - sau sa ascultam sfaturile Doctorului- am constata ca e mult mai avantajos si mai spornic sa dam banii pe mancare de buna calitate. Cand ne-am stricat deprinderile? Probabil in copilarie, cand, ca sa ne faca pe plac, parintii sau bunicii ne-au dat prea multe dulciuri. Sau poate in facultate cand, ca sa economisim banii de cantina, am mancat cu saptamanile paine si untura adusa de acasa. Sau poate atunci cand am acceptat primul job nebunesc, care nu ne lasa timp sa mancam la pranz, ci doar sa infulecam, rupti  de foame, cate-un pateu burdusit de calorii rele, care sa ne faca sa rezistam pana la miezul noptii, cand, ajunsi acasa, putem cu adevarat sa mancam pe saturate. Si, totusi, sunt convinsa ca nu e niciodata prea tarziu sa revenim la obiceiuri alimentare mai bune. Sa fim mai atenti cu ceea ce mancam, ca sa fie si sanatatea mai buna, mai miloasa, mai prietenoasa cu noi…

Ce daruri cumparam?

Pe ultima suta de metri pregatim surprize cu funda. Nu exista Craciun fara daruri, si toti ne-am dori sa reusim sa facem mai mult decat o cheltuiala in numele traditiei, ci o bucurie celor de langa noi.

Este un har anume sa stii sa alegi darurile potrivite. Am cateva prietene care nu dau gres niciodata atunci cand aleg pentru mine cate ceva. Darurile lor ma incanta si-mi sunt de folos. Dar eu nu fac parte din stirpea celor care stiu sa ocheasca pe raft obiectul care le-ar placea celor dragi. Ma gandesc mult timp inainte, si mi s-a intamplat si sa dau gres. Uneori sunt prea previzibila si cumpar, la o aniversare, acelasi obiect pe care sarbatoritul l-a mai primit si de la altii. Unii stiu sa aleaga cate un parfum nou care li s-ar potrivi celor pe care ii cadorisesc. Altii aleg obiecte de imbracaminte care vin ca turnate celor care le primesc. Mie mi s-a parut mereu mai usor sa ofer accesorii. Genti, posete, curele, ceasuri, bijuterii, chiar daca darurile mele n-au fost foarte originale.

Dar ma lovesc, in ultima vreme, nu atat de problema darurilor facute din dragoste, ci, inainte de toate, de listele intocmite cu migala si multa sarguinta de copiii mei. Oricat de greu le-ar fi sa isi scrie temele, cand vine vorba sa treaca pe hartie un sir nesfarsit de daruri care mai de care mai scumpe, copiii nu prididesc si nu obosesc. Victor presara, mai nou, printre listele cu masinute si jucarii, nume alambicate de jocuri pentru wii sau nintendo. La un calcul superficial, facut la o prima privire fara TVA adaugat, lista lui de pretentii depaseste cu mult o mie cinci sute de lei. Ilona cere cu gratie jocuri, papusi si haine dragute, citez, “cat mai multe”, asa ca nu stiu sa fac o evaluare financiara, insa ma inspaimant firesc si temeinic. Pentru ca, dupa ce un an intreg mi-am motivat absentele de langa ei cu scuza ca trebuie sa plec sa muncesc ca sa avem bani pentru toate bucuriile pe care ni le dorim, imi e destul de greu sa ma eschivez la ceasul bilanturilor, si sa declar ca Mosul e sarac. Fiindca stiu ca ar urma replica indreptatita : “Ce nu poate aduce Mosul, cumpara-ne tu, te rugam!”.

Si, totusi, eu ma mandresc ca, pentru prima oara am reusit, chiar de sarbatori, sa aduc cel mai frumos dar pentru ai mei. O fetita frumoasa, care-i seamana ravasitor barbatului pe care il iubesc, o surioara dulce si scumpa, copiilor mei. Fara ca asta sa insemne, desigur, ca voi fi scutitita de lista trecuta deja pe scrisoarea trimisa Mosului Craciun…

Voi ce daruri ati pregatit?

Femeile din politica

M-a intrebat cineva, de curand, daca nu am de gand sa intru in politica. Si am ras cu gura pana la urechi. Apoi, in singuratate, am stat si am reflectat de ce, in opinia mea, n-ar putea nicio femeie sa intre in politica avand sufletul impacat pe de-a-ntregul.

Pentru ca, oricat de optimista as vrea sa fiu, nu vad decat doua directii posibile in politica din tara noastra. Sa fii o vizionara curata ca lacrima. Sa predici crezand nebuneste in doctrina ta. Sa mergi pana in panzele albe cu ceea ce speri si incerci sa transformi. Sa fii stranie si indrazneata, ca o Ioana D’arc. Sau, ciudata si aratata cu degetul, ca Leonida Lari, ca Mitzura Arghezi. Cine are curatenia, forta, taria, nebunia de-a alege un asemenea drum? Eu, una, sigur, nu.

Si mai exista si cealalta varianta. Sa-ti doresti politica drept trambulina pentru a te face remarcata si pentru a capata celebritate. Pentru a te imbogati, cazand la pace cu marii smenari ai lumii politice. Pentru a-ti asigura un drum sigur in viata. Pentru a-ti pune deoparte afaceri si bani intr-un singur mandat politic cat sa-ti ajunga in toate mandatele vietii. Ce deficit de scrupule iti trebuie ca sa poti sa alegi, cu sange rece, o asemenea cale?…

Recunosc, sunt cinica, sunt sceptica, sunt dezamagita. Mai toate femeile din politica romaneasca au ori dosar penal si geanta Hermes, ori bentita pe frunte, ciorapi rupti si nepasare fata de ironia nemiloasa a celor din jur. Multe sunt ori sotii de mari smecheri, ori amante sau fiice de stabi. Si nici unele, nici altele, nici celelalte nu au autoritate reala si n-au schimbat nimic in tara asta. Si, bineinteles, ca exista exceptii. Dar putine si ratacite, care confirma regula si-o fac si mai evidenta, si mai trista, si mai romaneasca…

De ce ne despartim?

Nu mi-au fost niciodata usoare despartirile. M-am smuls cu greu din fostele iubiri, chiar si din cele care-mi adusesera multa suferinta. Si m-am intrebat, de fiecare data, de ce doi oameni care s-au iubit ajung, totusi, sa se desparta?

Am frunzarit printre amintirile iubirilor mele si printre amintirile celor apropiati mie si am gasit o mie de motive pentru care relatiile nu mai puteau continua. Uneori se intampla ca unul dintre cei doi sa nu mai iubeasca. Te trezesti intr-o buna zi ca dormi langa un strain, ca stai la masa cu un om care nu-ti mai spune nimic care ti-ar putea face inima sa tresalte, ca atunci cand mana lui te atinge e ca si cum ti-ai atinge trupul cu propria mana, fara sa simti altceva decat o apasare calda, lipsita de fiori. Si chiar daca, uneori, stii ca cel pe care nu-l mai iubesti nu poarta nicio vina, esti obligat fata de tine insuti sa mergi mai departe si sa-ti cauti fericirea.

Stiu foarte multe povesti care s-au destramat pentru ca unul dintre cei doi obisnuia sa insele. Cu parteneri de ocazie sau, mai rau, cu o alta persoana constanta in viata si in inima lui. Cum e sa traiesti langa un barbat care, in acelasi timp, poarta in gand  doua femei si le saruta pe una azi, pe alta maine? Cum e sa traiesti langa o femeie despre care stii ca, dupa ce se ridica din asternutul tau se imbraca si porneste, poate, catre asternutul altuia? Cu neputinta de indurat…

De-a lungul vietii mele, m-am despartit, cu greu, de un barbat pe care il iubeam din tot sufletul, ca pe fratele, ca pe copilul, ca pe prietenul meu. Dar nu ca pe barbatul meu. Si apoi, dupa ce inima mi s-a vindecat de rana parerii de rau ca, totusi, intr-o relatie, prietenia nu poate tine loc de iubire, de ardere, de pasiune, m-am indragostit din nou. Si, dupa o agonie prelunga, m-am despartit de un barbat langa care nu ma simteam niciodata in siguranta. Care jura cu o mana pe inima si cu cealalta pe Biblie ca nu ma insala, dar ma facea sa ma simt ca si cum m-ar fi inselat- si-atunci nici nu mai conta unde se afla adevarul. La fel ca in “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, chinul de-a descalci itele tradarii si pe-ale suferintei era mai greu de suportat decat rezultatele anchetei facute pe cord deschis.

Stiu oameni care s-au despartit pentru ca nu-si mai doreau sa faca dragoste. Am auzit de cupluri care s-au destramat pentru ca unul a evoluat prea mult, a facut scoli, cariera spectaculoasa, iar celalalt a ramas blocat in blazare. Stiu familii care s-au rupt pentru ca unul s-a indragostit de altcineva si a declarat, cinstit, ca vrea sa traiasca altundeva, acolo unde-i da ghes inima sa mearga. Am auzit si de cupluri care s-au despartit pentru ca unul isi dorea copii, iar celalalt isi dorea sa mai copilareasca, el insusi, o vreme. De povesti de dragoste intamplate din prea multa singuratate, in care, de fapt, cei doi nu aveau nimic in comun decat dorinta de-a avea un partener, povesti destramate cand singuratatea in doi a inlocuit-o pe cea onesta, de unul singur.  De relatii care au sucombat din prea multe griji, din lipsa banilor, din invazia necazurilor. De iubiri sufocate de gelozii constant iesite din matca.

Oricum ar fi fost, din orice motiv, m-au durut vestile despre despartiri. Eu cred ca intr-o poveste de dragoste esuata, chiar daca unul alege sa plece de buna voie, iar celalalt ramane parasit si nedumerit, de pierdut pierd amandoi. Cu fiecare despartire, se mai stinge o speranta, mai moare un vis.