Cele mai insemnate lucruri

Din cand in cand, atunci cand viata ne zgaltaie putin si ne face sa ne amintim ca nu suntem chiar nemuritori (cum ni se parea seara trecuta, in club), ne reevaluam lista de valori.

Tine de meteahna noastra omeneasca de a pretui lucrurile pe care le-am avut abia cand le-am pierdut sau atunci cand am fost la un pas de a le pierde. Tine de slabiciunea noastra care ne face sa ne imaginam ca lucrurile despre care nu vorbim sau pe care le ascundem intr-un norisor mincinos nu au cum sa ne dea viata peste cap.

Daca am fi siguri ca, in clipa in care ne-am inselat partenerul de viata, acesta ne-ar parasi irevocabil, probabil ca nu am mai marsa atat de usor la deliciile adulterului. Insa noi ne imaginam mai intai ca vom fi atat de iscusiti, incat el nu o sa afle niciodata, iar daca o sa afle, noi vom nega pana-n panzele albe, drept care nu ne va putea nicicand parasi pentru o simpla banuiala. Iar ca ultim paravan exista gandul ca si daca va afla adevarul, cu dovezi irefutabile, oricum exista sansa sa ne ierte…

Daca atunci cand ne aprindem tigara am sti sigur ca in cativa ani ne vom imbolnavi de cancer, probabil ca nimeni nu ar mai fuma. Exista insa intotdeauna o marja de eroare a predictiilor care ne face sa banuim ca nu vom fi noi aceia care se imbolnavesc si ca, oricum, candva, vom renunta la fumat, categoric, inainte sa ne ajunga din urma vreo consecinta.

Iar daca ne-am putea imagina ca e posibil sa nu mai traim decat inca o zi, cu siguranta ne-am bucura mai mult de frumusetile vietii, am fi mai atenti si mai dragastosi cu cei din jurul nostru si am renunta la graba, la cinism, la rautate.

Cele mai frumoase lucruri din viata ni se arata, insa, de cele mai multe ori, atunci cand este prea tarziu sa le recuperam.

Familia. Sanatatea. Dragostea. E lista adevarurilor sfinte, pe care ma straduiesc sa le constientizez si sa le apar in fiece clipa. Nu stiu daca reusesc, dar incerc din rasputeri, iar stradania imi innobileaza, parca,  trecerea prin univers.

Care sunt valorile de pe lista ta? Reusesti sa le aperi de propriile tale slabiciuni?

Sa stii sau sa nu stii? Aceasta-i intrebarea

Sunt oameni care prefera sa nu afle niciodata ceea ce i-ar putea deranja. Cunosc femei care izbutesc sa traiasca de-o viata, in seninatate si impacare, alaturi de barbatii lor despre care nu stiu aproape nimic. Si despre care nici nu vor sa afle ceva…

Am auzit in repetate randuri ca formula fericirii contine un ingredient obligatoriu: nestiinta. Ca sunt nu doar acceptabile, ci si admirabile tradarile in care partenerul oficial nu a aflat nimic, nu a simtit nimic. Ca sunt adevarati maestri ai relatiilor cei ce izbutesc sa nu se dezvaluie niciodata pe de-a-ntregul, reusind sa pastreze in permanenta o umbra de mister intre ei si cei alaturi de care traiesc. O taina niciodata dezvaluita intr-un colt de trecut sau de prezent. Un as in maneca. Un schelet in dulap.

Insa eu cred in dezvaluirile intregi si in iubirile perfect rotunde. Cred in perechea unita profund si iremediabil, la bine si la rau. Ca o falanga romana. Ca o echipa neinfricata in care, doi oameni asezati spate in spate pot sa tina piept intregii lumi.

Cum sa strabati curajos viata impreuna cu un om pe care nu-l cunosti pana in cele mai mici amanunte? Cum sa fii de neinvins daca in orice clipa te-ar putea rani un secret, un ascunzis, o minciuna?

Eu vreau sa stiu totul. Accept chiar si sa ma doara intelesurile, dar simt nevoia sa aflu tot ceea ce este de aflat intre mine si cei pe care ii iubesc. Si, dincolo de adevar, sa pasesc mai departe catre viitorul dragostei mele.

Gresesc? Credeti ca e mai bine sa stii sau sa nu stii?

Iubirile mici din iubirea cea mare

Stiu ca, de-a lungul unei vieti, de-a latul unei casnicii, ni se intampla sa ne mai indragostim si de altii, cateodata. Chiar si traind o iubire mare si implinita, din cand in cand, in drumul nostru apar ispite. Iubiri mici. Indragostiri fierbinti.

Cum facem ca sa ne pastram dragostea de acasa? Cu ce forta, cu ce inima alungam povestile de iubire care ne ispitesc, care ne imbie, care ne dau senzatia ca am putea intineri si lua viata de la capat? Cum reusesc cei care traiesc o viata fara sa isi insele partenerul sa nu-si ciobeasca nici demnitatea, nici fidelitatea, nici onoarea?

Nu stiu daca aceasta este solutia viabila, dar este singura care mi-a trecut prin minte. I-am propus sotului meu sa ne impartasim tot ceea ce tine de tresaririle inimii. Sa vorbim despre tentatiile care ne-au aparut in cale si sa luptam impreuna sa le anihilam. Sa ne facem marturisiri de la primul zvacnet al inimii, cand inca nu e prea tarziu nici pentru adevar, nici pentru curaj, nici pentru uitare. Sa ne spunem totul, sa ne fim cei mai buni prieteni unul celuilalt.

Poate ca nu aceasta e calea. Poate ca, pur si simplu, iubind in fiecare clipa, ar trebui sa fim feriti de orice ademeniri. Poate ca ar trebui sa decretam odata pentru totdeauna legea fidelitatii absolute. Dar cred ca inima n-ar asculta-o… Si atunci? Cum ne ferim de iubirile mici din iubirea cea mare? Cum?

Oamenii care traiesc in vis

Unii oameni isi strabat soarta cu picioarele pe pamant. Stiu exact ce vor de la viata si, pentru ca evalueaza si gandesc precis si pozitiv, obtin ce-au vrut, cu asupra de masura. Sunt detinatorii unor tehnici infailibile care ii feresc si de durere, si de esec.

Altii aleg sa vada numai lumini sau numai umbre si asaza oamenii din preajma lor in niste tipare ale imaginatiei, in niste proiectii ale dorintelor si asteptarilor lor.

Cei dintai se indragostesc rar si isi aleg partenerul cu chibzuinta. Dupa mai multe probe, daca cel vizat pentru pozitia de sot sau soata nu se incadreaza in masurile unui destin fericit si tihnit, este lasat in urma si uitat fara regrete. Pentru ca trebuie eliberat locul pe care sa se aseze partenerul corespunzator.

Cei din cea de-a doua categorie, oamenii care traiesc mai mult in vis decat in realitate, cauta dragostea cu orice chip, chiar si atunci cand o recompun din himere. Iubesc dragostea mai presus de viata si se indragostesc abrupt, dureros, vertiginos, aproape de fiecare data cand se schimba cerurile, cand se pravalesc apele, cand se rastoarna cuvintele peste suflete.

Nu sunt in stare sa pricep care dintre cele doua tipologii are mai multe sanse la implinirea inimii, asa cum nu ma pot hotari daca sa ii admir pe cei dintai sau pe cei de pe urma. Poate si pentru ca nu-mi gasesc locul in niciuna dintre tabere. Sunt punctuala si eficienta si duc la bun si migalos sfarsit orice mi se da de facut. Stiu sa masor cu sublerele mintii adevarurile si profunzimile lor, minciunile si nimicniciile pe care le ascund in ele si pot eu insami sa fiu rece, calculata, precisa. Dar, cateodata, ca sa pot sa merg mai departe, ma ascund in cate un vis racoros. Inchid ochii pentru numai o clipa si zbor, departe de oamenii pe care ii inteleg atat de bine, incat nu-mi mai sunt pe plac. Si-apoi revin pe pamant la urmatoarea bataie din gene si, lucida, formulez intrebarea nemiloasa: cum sa traim, cum sa iubim ca sa fim fericiti?

A darui, daruiesc …

Sunt un om modest, plin de caldura, bunatate si daruire. Pentru aceste sarbatori am tot ce vreau: am bucuria prietenului meu care ma calauzeste, am tristetea fratelui meu care imi aduce de asemenea tristete, remarc bunastarea aproapelui meu si simt ca imi aduce bogatie, privesc adevarul in fata si simt ca imi aduce descoperiri! E mult, e enorm!
Sarbatori fericite!

N-a stricat Dumnezeu doua case…

Mi se intampla destul de des sa ma minunez de cat de asemanatori sunt unii soti. Recunosc, cel mai adesea, constat ca apucaturile rele s-au luat de la unul la altul si ca n-a stricat Dumnezeu doua case.

Cei zgarciti sunt, obligatoriu, amandoi zgarciti. Probabil ca n-ar putea rezista impreuna doi oameni care n-ar impartasi aceleasi principii legate de bani. N-ar rezista alaturi un om generos si altul care strange cu atentie fecare banut, n-ar putea merge mai departe tinandu-se de mana o faptura hrapareata si una boema. Si-atunci amandoi ajung sa fie prea avari sau prea imprastiati. Si noi, cei din jurul lor, putem spune: N-a stricat Dumnezeu doua case…

Cei lenesi sunt, cel mai adesea, amandoi lenesi. Nu ar putea trai, cred, alaturi, un om care nu-si poate gasi locul, dornic sa munceasca, langa altul care intreaba daca muieti sunt posmagii. Si, tot la fel, cred ca acei care nu pot sta locului fara sa incerce sa schimbe lumea, cei fara astampar nu-si pot gasi liman de dragoste decat langa cei asemenea lor.

Si mai cred ca doi oameni minunati, speciali, buni, indrazneti, valorosi, de cuvant, nu-si pot gasi locul decat langa fapturi care le seamana. Si-atunci spun ca n-a binecuvantat Dumnezeu doua case, ci numai una, in adevaratul, adancul sens al cuvantului si al miracolului.

Trebuie sa fim asemenea oamenilor langa care traim. Buni sau rai, trebuie sa fim asemenea lor. Altfel n-am rezista impreuna…

Aceleasi intelesuri

Indiferent de parcursul pe care il strabatem in viata, cred ca ajungem cu totii la aceleasi intelesuri. Citesc biografii ale unor personalitati extraordinare si constat sa, dupa o viata traita in glorie si stralucire, ajung cu totii sa respecte aceleasi valori la care ajungem si noi, muritorii de rand.

Adevarul e mai de pret decat minciuna, onestitatea mai valoroasa decat inselatoria, viata cinstita mai linistita decat aceea plna de ascunzisuri. Iertarea mai pretioasa decat ura, toleranta mai de soi decat intoleranta…

Teoretic, stim cum stau lucrurile inca de cand ne nastem. Cu maruntul noroc de a nimeri intr-o familie cat de cat normala, avem sanse serioase sa aflam toate aceste adevaruri inca din primii ani de viata. Si, totusi, de ce ne ia atat de mult sa ajungem sa credem in ele si sa le respectam cu sfintenie?

Inainte de a ne gasi limanul fericit intr-o familie in care legea suprema sa fie dragostea, treieram printre iubiri mintite, printre inventii caraghioase, printre povesti nascute din ambitie. Si abia intr-un tarziu ne dam seama cat timp am pierdut cand, de fapt, totul ar fi fost incredibil de simplu daca am fi ascultat de la bun inceput de glasul inimii. Inainte de a jura ca vom trai numai printre adevaruri, ne pacalim unii pe altii intr-un joc in care toata lumea minte pe toata lumea, ca si cum nici n-ar exista pe pamant altceva decat tradare. Inainte de a ne hotari sa fim buni si iertatori, ne risipim printre ranchiuni caraghioase, printre pofte absurde de razbunare, ca si cum ne-am putea face singuri dreptate. Si, abia intr-un final, ne intoarcem cu credinta la adevarurile dintai. Vrand, nevrand, ne intalnim sub lumina acelorasi intelesuri care ne fac sa acceptam ca viata e simpla, simpla de tot. Asa cum sunt toate miracolele.

Cine ne sunt prietenii

Cum stim cine ne este cu adevarat prieten? Cum ne masuram increderea, cum ne cantarim dragostea, cum stim care este sufletul care ne intelege cu adevarat?

Nevoia mea nebuneasca de a spune adevarul si de primi toate adevarurile lumii m-a facut sa ii innobilez cu titlul de prieteni pe oamenii in fata carora nu am fost nevoita sa mint si care nu mi-au dat senzatia ca mi-ar spune doar cate o jumatate din ceea ce doream sa aud de la ei. Pe cei care au avut si puterea sa ma ierte, dar si sa ma judece, aducandu-mi argumente menite sa ma faca sa inteleg unde am gresit. Pe oamenii care mi-au ingaduit sa fiu cine sunt si m-au iubit si m-au apreciat asa cum sunt. Recunostinta mea intoarsa asupra lor s-a preschimbat in loialitate, in dragoste, in devotament. Lor le-am fost si le sunt, la randu-mi, prietena credincioasa.

I-am numit prieteni pe cei care nu m-au lasat sa le cersesc ajutorul, ci mi l-au oferit ei, cu graba, ferindu-se sa ma lase sa astept, fie si o singura clipa, cu mana intinsa. Lor le-am daruit si eu sprijinul meu, fara sa astept sa mi-l ceara ca pe o favoare, ci, dimpotriva, multumindu-le ca mi-au dat sansa sa le fiu alaturi.

I-am numit prieteni pe cei care m-au inaltat si m-au ajutat sa cresc, pe cei care mi-au dat incredere in mine, vindecandu-ma de timiditatile, de ezitarile, de slabiciunile mele. Lor le-am intins si eu mana mea ca sa ii trag dupa mine atunci cand pareau sa se fi impotmolit, lor le-am daruit sufletul meu si bucuria intalnirii noastre.

Cum v-ati ales si cum va alegeti prietenii? Cum a venit minunea prieteniei in vietile voastre?

Haideti sa povestim despre prietenii nostri. Sa vorbim despre ei ca si cum am vorbi despre noi insine, fiindca, mai mult ca sigur, e inca adevarata zicala “spune-mi cu cine te insotesti, ca sa stiu cine esti”…

Nevoia de a sti

Eu cred ca oamenii ajung sa se desparta pentru ca nu au curajul sa isi spuna la timp, unul altuia, tot ceea ce simt nevoia sa spuna. Dar din lasitate, din teama, din politete, din inertie, aleg sa taca.

Cuvintele si gandurile pe care nu le impartasim la timp celor de langa noi se preschimba in balast, in zat, in lest. Iar greutatile adunate pe fundul sufletului, mai devreme sau mai tarziu, ne vor confisca dreptul la zbor. Adevarurile nemarturisite, bucuriile sau tristetile traite de unul singur nu fac altceva decat sa ne izoleze de lume. Revoltele neasezate in gand, gandurile neasezate in fapta ne otravesc linistea, ne alunga visele.

In urma cu cativa ani, dupa lungi zbateri si cautari in mine insami, am decis sa traiesc spunand ceea ce gandesc si straduindu-ma sa inteleg semnificatia fiecarui gest pe care il fac. E un exercitiu dureros si dificil, care ma obliga sa fiu onesta cu mine insami in fiecare zi. Acum stiu ca, de exemplu, atunci cand spun “nu m-am gandit la asta”, nu m-am gandit fiindca nu am vrut sa ma gandesc. Stiu ca atunci cand intarzii mereu intr-un loc inseamna ca nu vreau sa ajung acolo. Stiu ca atunci cand tac, sunt indeajuns de lasa ca sa nu vorbesc… De foarte multe ori nu-mi plac lucrurile pe care le descopar despre mine, dar ma iert si merg mai departe. Mai greu e cand descopar lucruri urate despre oameni din jurul meu, iar alegerea mea de a le spune ce cred si ce vreau ii raneste, ii revolta, ii transforma in indivizi care nu vor fi niciodata dispusi sa ma ierte.

Nu stiu cum sa gestionez nevoia mea maladiva de a sti, de a intelege, de a marturisi si de a pretinde intotdeauna adevarul. Uneori imi spun ca imi aduce adanci si grave prejudicii. Dar in cea mai mare parte a timpului sunt constienta ca nu s-ar cuveni sa vreau altceva, pentru ca acesta este, oricat de greu ar parea, drumul drept prin propria mea viata. Si ca trebuie sa mai fie pe lume si alti oameni care sa creada asemenea mie, alaturi de care sa pot face calatoria pana la capat…

Sinceritatea? O vorba de dansii inventata…

Eu cred, nebuneste, prosteste, ca sinceritatea vindeca lumea. Ca adevarul glasuit curajos reasaza planetele in galaxii, aratandu-ne noua, tuturor, drumul spre adevaratele intelesuri ale vietii.

Dar ma izbesc tot mai des de o realitate care ma nauceste. Adevarul meu nu este si adevarul celor langa care traiesc. Privim lumea cu ochi de culori diferite si probabil ca niciunul dintre noi nu vede, cu adevarat, la fel ca acela care ii sta alaturi.

Spun ceea ce gandesc, iar cei care ma asculta inteleg ceea ce gandesc ei. Ma extaziez in fata unor frumuseti pe care altii le considera nimicuri si pretuiesc valori pe care altii nu dau nici doua parale. Si nu sunt in stare nici macar sa intrezaresc minuni care lumineaza alte priviri, alte destine.

Cred in sinceritate, insa nimeni nu-mi urmeaza cuvantul pana la capat. Spun adevaruri care nu au insemnatate, iar judecatorii dau sentinte care nu au nicio legatura nici cu adevarul meu, nici cu adevarul celor care ma acuza. Doar cu adevarul care prinde viata sub privirea lor. Si invat, atunci, incet-incet, sa nu mai cred in cuvinte. Sa implor faptele sa vina la mine si sa imi traiesc viata curat, fara sa mai astept confirmari sau infirmari adapostite in vorbe.

Pana la urma, merita sa ne luptam sa spunem ce gandim cu adevarat?

Pagina urmatoare »