Cine ne sunt prietenii

Cum stim cine ne este cu adevarat prieten? Cum ne masuram increderea, cum ne cantarim dragostea, cum stim care este sufletul care ne intelege cu adevarat?

Nevoia mea nebuneasca de a spune adevarul si de primi toate adevarurile lumii m-a facut sa ii innobilez cu titlul de prieteni pe oamenii in fata carora nu am fost nevoita sa mint si care nu mi-au dat senzatia ca mi-ar spune doar cate o jumatate din ceea ce doream sa aud de la ei. Pe cei care au avut si puterea sa ma ierte, dar si sa ma judece, aducandu-mi argumente menite sa ma faca sa inteleg unde am gresit. Pe oamenii care mi-au ingaduit sa fiu cine sunt si m-au iubit si m-au apreciat asa cum sunt. Recunostinta mea intoarsa asupra lor s-a preschimbat in loialitate, in dragoste, in devotament. Lor le-am fost si le sunt, la randu-mi, prietena credincioasa.

I-am numit prieteni pe cei care nu m-au lasat sa le cersesc ajutorul, ci mi l-au oferit ei, cu graba, ferindu-se sa ma lase sa astept, fie si o singura clipa, cu mana intinsa. Lor le-am daruit si eu sprijinul meu, fara sa astept sa mi-l ceara ca pe o favoare, ci, dimpotriva, multumindu-le ca mi-au dat sansa sa le fiu alaturi.

I-am numit prieteni pe cei care m-au inaltat si m-au ajutat sa cresc, pe cei care mi-au dat incredere in mine, vindecandu-ma de timiditatile, de ezitarile, de slabiciunile mele. Lor le-am intins si eu mana mea ca sa ii trag dupa mine atunci cand pareau sa se fi impotmolit, lor le-am daruit sufletul meu si bucuria intalnirii noastre.

Cum v-ati ales si cum va alegeti prietenii? Cum a venit minunea prieteniei in vietile voastre?

Haideti sa povestim despre prietenii nostri. Sa vorbim despre ei ca si cum am vorbi despre noi insine, fiindca, mai mult ca sigur, e inca adevarata zicala “spune-mi cu cine te insotesti, ca sa stiu cine esti”…

Nevoia de a sti

Eu cred ca oamenii ajung sa se desparta pentru ca nu au curajul sa isi spuna la timp, unul altuia, tot ceea ce simt nevoia sa spuna. Dar din lasitate, din teama, din politete, din inertie, aleg sa taca.

Cuvintele si gandurile pe care nu le impartasim la timp celor de langa noi se preschimba in balast, in zat, in lest. Iar greutatile adunate pe fundul sufletului, mai devreme sau mai tarziu, ne vor confisca dreptul la zbor. Adevarurile nemarturisite, bucuriile sau tristetile traite de unul singur nu fac altceva decat sa ne izoleze de lume. Revoltele neasezate in gand, gandurile neasezate in fapta ne otravesc linistea, ne alunga visele.

In urma cu cativa ani, dupa lungi zbateri si cautari in mine insami, am decis sa traiesc spunand ceea ce gandesc si straduindu-ma sa inteleg semnificatia fiecarui gest pe care il fac. E un exercitiu dureros si dificil, care ma obliga sa fiu onesta cu mine insami in fiecare zi. Acum stiu ca, de exemplu, atunci cand spun “nu m-am gandit la asta”, nu m-am gandit fiindca nu am vrut sa ma gandesc. Stiu ca atunci cand intarzii mereu intr-un loc inseamna ca nu vreau sa ajung acolo. Stiu ca atunci cand tac, sunt indeajuns de lasa ca sa nu vorbesc… De foarte multe ori nu-mi plac lucrurile pe care le descopar despre mine, dar ma iert si merg mai departe. Mai greu e cand descopar lucruri urate despre oameni din jurul meu, iar alegerea mea de a le spune ce cred si ce vreau ii raneste, ii revolta, ii transforma in indivizi care nu vor fi niciodata dispusi sa ma ierte.

Nu stiu cum sa gestionez nevoia mea maladiva de a sti, de a intelege, de a marturisi si de a pretinde intotdeauna adevarul. Uneori imi spun ca imi aduce adanci si grave prejudicii. Dar in cea mai mare parte a timpului sunt constienta ca nu s-ar cuveni sa vreau altceva, pentru ca acesta este, oricat de greu ar parea, drumul drept prin propria mea viata. Si ca trebuie sa mai fie pe lume si alti oameni care sa creada asemenea mie, alaturi de care sa pot face calatoria pana la capat…

Sinceritatea? O vorba de dansii inventata…

Eu cred, nebuneste, prosteste, ca sinceritatea vindeca lumea. Ca adevarul glasuit curajos reasaza planetele in galaxii, aratandu-ne noua, tuturor, drumul spre adevaratele intelesuri ale vietii.

Dar ma izbesc tot mai des de o realitate care ma nauceste. Adevarul meu nu este si adevarul celor langa care traiesc. Privim lumea cu ochi de culori diferite si probabil ca niciunul dintre noi nu vede, cu adevarat, la fel ca acela care ii sta alaturi.

Spun ceea ce gandesc, iar cei care ma asculta inteleg ceea ce gandesc ei. Ma extaziez in fata unor frumuseti pe care altii le considera nimicuri si pretuiesc valori pe care altii nu dau nici doua parale. Si nu sunt in stare nici macar sa intrezaresc minuni care lumineaza alte priviri, alte destine.

Cred in sinceritate, insa nimeni nu-mi urmeaza cuvantul pana la capat. Spun adevaruri care nu au insemnatate, iar judecatorii dau sentinte care nu au nicio legatura nici cu adevarul meu, nici cu adevarul celor care ma acuza. Doar cu adevarul care prinde viata sub privirea lor. Si invat, atunci, incet-incet, sa nu mai cred in cuvinte. Sa implor faptele sa vina la mine si sa imi traiesc viata curat, fara sa mai astept confirmari sau infirmari adapostite in vorbe.

Pana la urma, merita sa ne luptam sa spunem ce gandim cu adevarat?

Sa spui adevarul

Am indoieli legate de toate celelalte convingeri ale mele. Dar nu legate de obligatia de a spune adevarul.

E mai bine sa-i spui copilului tau ca trebuie sa pleci, dar ca te vei intoarce la el? Sau e recomandabil sa scapi de scena cu lacrimile plecand pe furis, fara ca el sa stie, lasandu-l sa constate abia dupa ce ai disparut ca, oricand, in orice situatie, ar putea ramane singur, fara avertisment?

E mai bine sa ii spui partenerului tau ca, intr-un moment de slabiciune, l-ai inselat, sau, pana la urma, pentru binele cuplului, s-ar cuveni sa nu recunosti niciodata, lasandu-l pe cel de langa tine sa ramana otravit cu o eterna banuiala sau cu rasul infundat al celor care stiu si nu iarta?

E mai bine sa le spui copiilor dintr-o familie care abia s-a despartit ca nu e nimic in neregula, ca tata a plecat putin in strainatate si ca mama are un partener nou la serviciu, pe care il aduce si pe acasa sa-i mai repare cate o clanta? Sau, de fapt, e mai intelept sa le explici, cu rabdare, ca, uneori, oamenii nu se mai iubesc, si e dreptul lor la fericire cel care le ingaduie sa isi caute alte repere, alte adevaruri?

Eu cred, cu tarie, in valoarea adevarului. Cred ca, desi e mai greu de indurat, durerea provocata de adevar e una care are vindecare. Pe cand indoielile lasate in urma de o minciuna surpa, distrug, otravesc vieti si iubiri. Dar ma intreb, foarte des, daca nu cumva, indarjindu-ma atat de mult in convingerea mea de la care nu ma abat niciodata, gresesc, fata de mine, si fata de cei pe care ii iubesc.

Dreptate

Am nedreptatit de cateva ori oameni care nu gresisera cu nimic, pentru ca eu nu eram pregatita sa inteleg adevarul. Si, intotdeauna, mai devreme sau mai tarziu, raspunsul corect a venit la mine, o data cu regretele de rigoare. Nu intotdeauna am avut curajul sau contextul potrivit sa imi cer iertare, dar am tras concluzia ca, indiferent daca suntem sau nu pregatiti pentru asta, dreptate se face…

Dupa acelasi principiu, mi-am imaginat ca oamenii care m-au nedreptatit pe mine au inteles si ei, la un moment dat, ca nu ar fi trebuit sa se poarte asa. Si chiar daca nu prea mi s-a intamplat sa vina cineva si sa-mi prezinte scuze (vreun fost sef nemernic, vreun fost profesor nepregatit, vreo fosta iubita dusmanoasa a vreunui fost iubit de-al meu…), eu, in mintea mea, mi-am construit convingerea ca, peste timp, si ei mi-au dat dreptate.

Nu stiu daca tine de adanca mea placere de a vedea filme cu happy-end sau de memoria mea intesata cu povesti frumoase, nemuritoare, in care, negresit, binele invinge raul. Poate ca eu am ajuns sa inteleg cand am gresit si cand am facut bine, chiar daca mi-a luat, de fiecare data, cativa ani ca sa ajung la adevaratele sensuri ale intamplarilor, fiindca mi-am dorit din tot sufletul sa analizez, sa cantaresc si sa imi reasez propria viata. Nu stiu daca toti ceilalti au aceeasi apetenta pentru relevarea adevarurilor, chiar si atunci cand sunt neplacute. Insa eu cred ca merita sa luptam intai cu noi insine si apoi cu restul omenirii, ca sa facem un pic de ordine in harababura injustitiei lumii. Altfel, nu se va face niciodata dreptate cu adevarat.

De ce mintim?

Mi se intampla si mie cateodata sa mint, iar celor din jurul meu li se intampla tot timpul. De ce credem ca e mai usor sa nu spunem adevarul, decat sa ne confruntam cu propria noastra viata?

Ultima oara cand am mintit am facut-o din frica. Penultima oara cand nu am avut curaj sa spun adevarul, am fost ingenuncheata de propria mea lasitate, iar cu o data inainte eram cu adevarat coplesita de propria mea vina. Dar constat ca oamenii din jurul meu mint, cel mai adesea, din cu totul altfel de motive. Unii pentru ca au obiceiul sa aleaga versiuni alternative ale realitatii, care ii pun in lumini mai incantatoare decat cele in care ar putea aparea daca s-ar arata in propria lor splendoare. Altii pentru ca au un dar innascut de a mistifica realitatea. Si foarte multi mint dintr-o boala, dintr-o neputinta, dintr-o vinovatie.

In lista de intrebari din chestionarul lui Proust pe care l-am postat in urma cu cateva zile, la intrebarea “Ce urasti mai mult?” am raspuns: “Minciuna”. Am darul pagubos si chinuitor de a depista imediat minciunile altora, iar asta ma face sa sufar profund si dezlantuit. Ma umileste si ma face neputincioasa, pentru ca stiu ca, dincolo de mistificare, nicio conversatie nu mai este posibila, nicio cerere nu-si mai gaseste ecou. Insa multi oameni isi gasesc scuze serioase pentru  a minti. “Te mint pentru ca…”, apoi zambesc cu seninatate. Iar eu vin si va intreb: de ce mintim? Tu de ce ai mintit ultima data si din ce motiv esti gata sa minti in viitor?

Jocul cu margele de sticla

Ajungem cu totii la aceleasi intelesuri. Unii mai curand, altii mai tarziu. Dar drumurile logicii intr-o viata de om se intersecteaza, inevitabil, in zona marilor adevaruri.

E precum jocul cu margele de sticla din cartea lui Hesse, in care toate stiintele si intelesurile umanitatii se impleteau intr-un joc abstract, destinat celor alesi.  In viata, insa, jocul e cu mult mai simplu si nu cere jucatorilor abilitati speciale. E nevoie doar de bun simt si de dorinta de a intelege cine suntem si incotro mergem.

Fac interviuri cu oameni insemnati, care traiesc pentru a aduce bucurie altora si pentru a trai ei insisi in bucurie si in rost adanc. Si descopar ca aproape toti au ajuns la aceleasi intelesuri, chiar daca au urmat alte cai. Unii s-au inaltat prin credinta, altii au urmat cursuri de autodezvoltare personala. Unii au urmat caile artei pana la durere, in timp ce altii au trait in sihastrie, pana cand s-au inteles pe ei insisi. Insa raspunsurile lor coincid, chiar daca intrebarile au fost puse altfel.

Dupa o lupta grea si dreapta cu neintelesurile, ajungem cu totii la revelatia ca dragostea ne salveaza de la moarte. Ca adevarata iubire nu conditioneaza, ci daruieste fara masura. Ca toleranta este o forma de noblete care se rasfrange, in primul rand, asupra celor care o practica si o accepta. Ca amanarile ne otravesc viata. Ca nimeni nu poate trai in minciuna. Ca tot ceea ce traim are un rost mai presus de curiozitatile noastre de fiecare zi. Ca suntem perfecti si ca doar viata traita gresit ne face sa  ne credem mici, lasi, neputinciosi. Insa noi suntem niste miracole ale lui Dumnezeu si, daca am reusi sa nu uitam asta in nicio secunda a vietii noastre, am avea mai multa grija de noi. Si am fi cu mult mai fericiti.

Nu vreau sa stiu

Daca cineva imi sopteste: vreau sa iti spun ceva, dar sa nu te superi, eu m-am invatat sa il rog sa nu imi mai spuna deloc. Altadata voiam sa stiu totul, sa rascolesc printre motivele de durere. Acum nu mai vreau sa aflu chiar totul.

Nu stiu cum s-a intamplat transformarea asta, dar ii sunt recunoscatoare.

A venit la mine, de curand, o cunostinta care mi-a atras atentia ca o fosta prietena de-a mea ma ocaraste sistematic pe blogul ei. Mi-a dat si adresa, un fel de www. amfostadmiratoareatasiacumtedusmanesc.com sau ceva asemanator… I-am multumit frumos, dar, nu, nu am intrat niciodata pe acel blog si nici nu am de gand sa o fac vreodata. De ce sa-mi otravesc inima cu niste detalii care sa imi strice linistea?

Am fost, ani de-a randul, genul acela de femeie care spune “vreau sa stiu adevarul, oricat de mult m-ar durea”. Care doreste sa afle ce s-a spus in urma ei, daca oamenii au barfit-o sau daca au placut-o. Am cercetat temeinic toate amanuntele relatiilor mele de cuplu, si, o data cu ele, toate buzunarele, calculatoarele si telefoanele barbatilor care, oricum, si cu supraveghere si fara, tot ma inselau. Acum, recunosc ca nu as mai face la fel. Acum nici nu as mai vrea sa stiu. Probabil, insa, ca tine de blazarile varstei refuzul meu actual de-a mai scotoci printre neplaceri adevarate. Vreau sa stiu adevarul, dar numai acela pe care e musai sa il stiu, care mi-ar putea folosi la ceva. Tot ce tine de rautati veritabile si care, pana la urma, nu conduc nicaieri, prefer sa pastrez departe de ochii si de mintea mea. Atat cat este posibil. Atat cat tine de vointa mea.

In sinea mea sunt mandra de detasarea la care am izbutit sa ajung. Dar, uneori, imi spun ca aceia care au ajuns in era lui “Nu vreau sa stiu” pot fi, deopotriva, cei mai linistiti oameni din lume sau cei mai singuri de pe pamant.

Adevarul care ne face liberi

Nu-mi amintesc cand am inceput sa spun adevarul despre mine, dar tin minte perfect senzatia de eliberare pe care am trait-o cand am realizat ca nu mai am nimic de ascuns. Nu cred neaparat ca trebuie sa spunem absolut totul despre noi si gandurile noastre, dar stiu sigur ca minciuna dauneaza grav libertatii.

Am mintit ani la randul, consecvent si indarjit. In toti anii de scoala m-am prefacut ca nu-mi pasa ca sunt o fata saraca si am jucat, cabotin, rolul nonconformistei, desi tanjeam, ca toti copiii, sa fiu in randul lumii, sa trec neobservata, sa fiu poftita in orice grup. Dar nu eram.

Dupa ce am intrat la facultate, ani la rand mi-am mintit tatal ca nu fumez. Ajunsesem sa evit sa merg acasa la sfarsitul de saptamana, fiindca ma stanjenea faptul ca trebuia sa ma ascund prin diverse cotloane ca sa-mi aprind tigara. I-am marturisit meteahna mea abia in ziua in care m-am maritat si, tot in ziua nuntii, am fumat prima data de fata cu el. Nu atunci, ci mai tarziu, tata mi-a dezvaluit ca stia de mult ca ii ascund viciul atat de nepotrivit cu o fata finuta si dulce ca mine, dar ca s-a gandit intotdeauna ca, daca macar ma feresc de el, o sa fumez mai putin…

Si au urmat anii minciunii conjugale. Anii in care ma prefaceam ca sunt vie, desi eu ma simteam ca si cum as fi murit de mult. Anii in care jucam rolul celei careia ii pasa de bunul mers al familiei, desi fiecare pas, fiecare gest, fiecare stradanie imi ajunsese o corvoada. Anii in care ma minteam chiar si pe mine insami, spunandu-mi ca vor repara copiii nostri inocenti ceea ce noi, doi adulti plini de vini, nu mai putem drege.

N-am mai avut apoi decat zvacnete spre minciuna. Nu m-am mai lasat prinsa cu anii in capcane. Au venit iubirile mintite si dezamagirile prost mascate. Dar am mers mai departe, le-am vindecat cat am putut de repede si, candva, nu mai stiu cand, am inceput sa spun adevarul. Si, dintr-o data, nimic nu a mai fost la fel.

Nu-mi mai e teama ca ar putea rade de mine oameni care ar afla ca am fost saraca, urata, si ca am iubit prea mult barbati care m-au iubit prea putin. Nu-mi mai pasa deloc ca cineva s-ar mira ca am fost lasa si ca teama de singuratate m-a impins catre compromisuri oribile. Nu-mi mai e frica sa aflu ce susotesc pe la spate oameni care stiu ca am plans de ciuda si de rusine, ca am fost inselata si ca am inselat, ca m-am facut ca nu vad si ca nu aud lucruri pe care le-ar fi vazut orbii, le-ar fi deslusit surzii… Pentru ca, intr-o buna zi, am spus chiar eu cine sunt si ce sunt. Mi-am marturisit in fata oamenilor pacatele de la inceput si pana la sfarsit si am cerut sa fiu iertata. Si, cu sau fara iertarea lumii, dincolo de adevar am devenit un om liber.

Hai mai repede, ca ne grabim!

Suntem intr-o goana continua. Ne traim viata contra cronometru si, de cele mai multe ori, din graba, nici nu bagam de seama cum trec anii, cum se irosesc sansele unicei noastre vieti.

Copiii spun intotdeauna adevarul. In oglinzile ochilor lor mi-am cantarit perfect toate nimicniciile, toate cusururile. Pe cand avea doar trei ani, fetita mea mi-a aratat limpede in ce cursa nebuneasca traiesc si cat de blazata sunt cu propria mea nefericire. “Cum a fost azi la gradi?”, am intrebat-o pe Ilona, iar ea mi-a raspuns, dand a lehamite din manuta: “Lasa-ma, am avut o zi groaznica!”. A folosit exact aceeasi intonatie din glasul meu care, seara de seara, spunea aceeasi formula a neimplinirii. Si abia auzind-o pe ea, si intelegand ca propriul meu copil imi imita angoasele, am inteles ca ceva esential trebuie schimbat.

Tot copiii mei mi-au aratat si rutinele grabei mele absurde de zi cu zi. “Stim, stim”, mi-au spus in cor copiii mei intr-o dimineata in care nu reuseam sa-i urnesc mai repede pe ei si treburile zilei. “Hai mai repede, ca ne grabim!”, m-au imitat ei razand. Iar mie mi-a venit sa plang pentru ca da, vreme de aproape un an rostisem, mecanic, in fiecare zi, aceleasi cuvinte nemiloase.

Le-am spus de nenumarate ori copiilor mei “Hai mai repede, ca ne grabim”, asa cum spun foarte adesea vietii. Gonesc saptamana asteptand week-end-ul, apoi ma hotarasc ca mai bine tanjesc dupa week-end-ul viitor, ca asta e cam innorat. Numar cu grija saptamanile sarcinii si spun adesea ca nu mai am rabdare sa treaca, desi stiu prea bine ca nimeni nu-mi va da inapoi dulcea plutire de azi, nici bucuria de-a simti pulsand in mine doua inimi. Si cateodata ma mistuie curiozitatea de-a sti cum imi vor arata copiii peste ani, cum imi va fi dragostea de azi peste decenii… Dar ma abtin sa-i spun clipei sa treaca. Pentru ca stiu ca niciun miracol nu se va repeta, si nicio minune nu va dura la infinit. Si, inevitabil, mai devreme sau mai tarziu, imi va fi dor de ceea ce azi imi pare ca mi se cuvine.

« Pagina precedenta