Sef sau subaltern?

Cei mai multi dintre noi, daca ar avea de ales intre o pozitie de sef si una de subaltern, ar alege-o, fara prea multe ezitari, pe cea dintai. Pare cu mult mai placut, mai confortabil si mai ferit de griji locul de sef. Numai ca nu e neaparat asa.

Cand esti sef, trebuie sa decizi nu numai pentru tine, ci si pentru altii. Trebuie sa fii mai bun decat toti ceilalti si sa fii in stare sa ii scoti din orice incurcatura. Daca ei nu-si fac treaba, trebuie s-o faci tu sau sa gasesti o solutie de rezolvare rapida si eficienta. In plus, trebuie sa te faci ascultat, respectat si, preferabil, iubit, iar asta nu e niciodata un lucru prea simplu.

Am stat si am cantarit optiunile mele si mi-am dat seama ca mie, de exemplu, mi-e mai usor sa accept o decizie a unui sef, chiar si atunci cand este o hotarare care difera de ceea ce mi-as fi dorit, decat sa pot impune o hotarare a mea unui subaltern. De altfel, nici nu sunt in stare sa ma port ca o sefa, desi ocup, de mai bine de un deceniu, pozitii cu atributii manageriale. Si chiar daca recunosc cat se poate de onest ca nu-mi plac sefii, mai ales cand ii suspectez ca sunt mai prost pregatiti decat mine, mi-e cu mult mai clar ca adevaratele suferinte profesionale le-am capatat din pricina subalternilor lenesi sau nerecunoscatori - carora eu n-am fost niciodata in stare sa le aplic sanctiunile meritate.

Mi-ar placea sa fiu secretara unui mare condeier. Sa ii notez ideile din cand in cand si sa i le restitui la momentul potrivit.  Sa astept cuminte la birou cat timp el isi scrie scrisorile si sa am nu ragazul, ci obligatia sa citesc toate cartile splendide ale literaturii universale. Spun fara ipocrizie ca nu mai vreau de mult sa fiu sefa. In zilele mele proaste, pentru subalternii mei coc o razbunare iscusita, aceea de a-i lasa sa ocupe ei locul meu. Dar nu pot sa ma proiectez spre viitor ca fiind subalterna oricui. Asa ca, pana cand voi gasi locul visat, ma imbat de aerul tare al pozitiei mele incomode si fac planuri, proiecte, proiectii.

Daca ar fi sa alegeti, ati vrea sa fiti sefi sau subalterni?

Sanatos sau pacatos?

Merita sa traiesti mancand doar balarii si boabe de grau incoltit, in numele sanatatii si al frumusetii, sau e mai bine sa traiesti o viata in care sa-ti faci toate poftele si sa simti ca ai trait cu adevarat?

Oamenii foarte disciplinati abdica de la lacomii, de la pofte, de la slabiciuni. Cei intelepti si cumpatati accepta de buna voie ca tot ceea ce este bun e ori imoral, ori ilegal, ori ingrasa. Insa noua, pamantenilor, ne plac lucrurile nesanatoase. Marile ispite ale trupului sunt excesele legate de bautura, de tigari, de dulciuri, de lucruri care ne fac rau, dar care ne fac placere.

Alegem sa bem doar apa plata cu lamaie sau recunoastem ca e tare bine sa mai dai de dusca o cinzeaca, din cand in cand? Ne hotaram sa mancam doar dude si loboda sau ne inregimentam in gasca celor care nu se lasa nicicand de ceafa de porc cu cartofi prajiti? E o alegere cu atat mai grea cu cat nu stim niciodata care va fi premiul de care vom avea parte. Poate ca vom trai o suta de ani fericiti si vigurosi sau poate ca truda si chibzuinta noastra nu va influenta in niciun fel mersul nostru prin lume si viata. Si atunci? Cum sa traim? Ce cale sa alegem?

Lucruri care nu se pot schimba

Trecutul. Lungimea picioarelor. Parintii si rudele. Tara in care ne-am nascut. Parul drept sau ondulat. Moartea celor plecati. Gafele. Varsta. Vergeturile. Pentru toate celelalte, vorba reclamei, exista Mastercard.

Traim intr-o epoca norocoasa in care, cu putina stradanie, putem schimba aproape totul. In copilaria si in adolescenta mea nu mi-as fi putut imagina niciodata ca se va ajunge aici sau, mai degraba, n-as fi indraznit niciodata sa am asemenea sperante. Astazi, daca ai angoase, te duci la psihoterapie. Daca ti s-a asezat prea multa grasime pe solduri, fugi la chirurgul estetician. Daca ti se pare ca ai facut prea multe riduri, onorezi invitatia la un botox-party. Daca nu-ti place cum esti perceput de ceilalti, iti iei mai intai un stilist, dupa care un PR. Daca nu-ti convine tara ta, iti faci formele de emigrare in alt colt de lume.

Am vrut dintotdeauna sa schimb cate ceva in viata mea si, pe parcursul trecerii anilor, s-au adaugat alte si alte nemultumiri. In copilarie, mi-am dorit sa schimb casa in care locuiam, apoi relatia dintre parintii mei. Pe masura ce am crescut, mi-am dorit din ce in ce mai mult sa arat altfel decat aratam.  Dupa care am nazuit sa gasesc un alt final povestilor mele de dragoste. Iar apoi sa fac in asa fel, incat sa le uit cu totul, ca si cum nu le-as fi trait niciodata.

Mi-a luat patruzeci de ani sa pricep ca sunt lucruri pe care le poti schimba daca te straduiesti foarte mult - sau daca ai foarte multi bani ca sa platesti pentru asta -  si lucruri care nu mai pot  fi schimbate niciodata. Nu poti drege relatia dintre parinti si nici propriile tale iubiri nu le poti face sa curga asa cum ti-ai dori, daca ele au pornit prost si continua anapoda. Nu-ti poti schimba trecutul acela gravat in sufletul tau, doar il poti, eventual, cosmetiza pentru cei din jur. Nu poti sa fii mai inalta, si nici mai tanara - poti doar sa faci lifting si sa porti tocuri. Si, dupa ce am inteles ca nu am cum sa ma lupt cu propriul meu destin, m-am hotarat sa traiesc alegandu-ma pe mine insami in fiecare zi. Imi aleg varsta si infatisarea ca si cum ar fi cele mai bune pe care le-as putea avea. Imi aleg casa si familia si le fac sa fie cele mai frumoase si cele mai fericite. Imi aleg trecutul si il accept asa cum este. Ma iert pentru greseli si merg mai departe asumandu-mi tot ce sunt, tot ce am, pentru ca, din pacate, sau, uneori, din fericire, sunt lucruri care nu se mai pot schimba niciodata.

Ordinea prioritatilor

Ne ducem la coafor in loc sa alegem sa mergem la fitness. Iar copiii ni-i inscriem la scrima inainte sa ii invatam sa manance corect.

In fiecare dimineata aleg sa-mi ondulez parul, fiindca sunt convinsa ca, daca ies in lume fluturand cateva bucle, nimeni n-o sa mai bage de seama ca stau destul de rau cu conditia fizica. Mi-ar fi mai greu sa merg la sala, asa ca aleg, in locul unui trup sanatos si frumos, un chip pavoazat cu o pulbere de pudra si-un pic de mascara. Ma preocup mai intai de cata engleza a invatat Ilona la scoala, si abia apoi de cat de frumos s-a purtat cu colegii ei, cat de politicos a raspuns bunicilor. Le cumpar copiilor jocuri complicate, pentru ca pe-acelea le cer mai insistent, desi stiu ca doua palete de badminton le-ar aduce si mai multa bucurie, si mai multa sanatate. Pun berea la frigider ca s-o gaseasca iubitul meu racoroasa si buna, desi stiu ca n-ar trebui sa bea bere deloc, si i-ar fi mai de folos sa-l intreb la ce se gandeste si sa-l eliberez din hatisul de ganduri.

Ne stabilim planuri de actiune fara sa avem in minte o ordine a prioritatilor. Nu mai tinem seama de scara valorilor, pentru ca, de fapt, nici nu avem o scara a valorilor. Actionam pe seama impulsului de moment, si-atunci traim haotic, de pe-o zi pe alta. Suntem tentati sa gasim mereu vinovati in afara noastra, dar nu suntem in stare sa recunoastem cat de mult gresim noi insine, si sa incercam sa ne indreptam. Si degeaba imi propun in fiecare dimineata sa gandesc temeinic inainte sa pornesc la drumul fiecarei zile, cand, de fiecare data, intru in fibrilatia grabei si-a intarzierilor inlantuite, si-mi propun sa devin mai buna, mai inteleapta, mai organizata, incepand de maine. Sau poate chiar de lunea viitoare, ca sa am o saptamana intreaga in care sa ma pregatesc pentru noua mea viata, pentru noua ordine a prioritatilor mele.

Pe care dintre copii?

Chiar ii putem iubi exact la fel pe toti copiii nostri? Chiar isi poate inima imparti bataile cu precizie? Sau e ca-n viata, ca-n dragoste, ca-n destin, si in soarta copiilor: unii primesc mai mult si altii mai putin, fara sa pricepem de ce?

Ma framant dintotdeauna, iar acum mai mult ca oricand, sa inteleg cum poti sa fii un parinte bun si onest. Sa inteleg ce parghii se pun in functiune in mintea sau in sufletul nostru atunci cand ne repezim sa luam in brate un copil si nu celalalt, sa stergem lacrima unuia mai intai, si a celuilalt cu o secunda de intarziere. Cat de tare il doare pe cel de-al doilea clipa asteptarii? O simte? O intelege? Sau e doar o povara in plus a constiintei noastre prea cautatoare?

Venim, cei mai multi, din case cu mai multi copii si am simtit fiecare, pe propria inima, geloziile de frate, de sora. In amintirile fiecaruia dintre noi stau intamplari care ne-au facut sa intelegem, sau sa credem ca pricepem noi, fara sa fie adevarat, ca mama ne iubeste mai mult. Iar tata are o slabiciune pentru sora noastra mai mare. Ca e evidenta preferinta bunicului pentru fratiorul nostru, mai ales ca el a avut doua fete si acum leagana pe genunchi primul nepot…

M-am intrebat, intr-un exercitiu dureros si absurd, pe cine ar fi ales mama, dintre mine si sora mea, daca ar fi fost pusa in situatia cumplita a Sophiei. In nopti de nelinisti, imi revine in minte scena in care mama disperata - interpretata magistral de Meryl Streep - trebuie sa intinda gardianului unul dintre copii, si sa renunte la el pentru totdeauna, sub amenintarea ca, daca nu face alegerea, ii va pierde, oricum, pe amandoi. Si, recunosc, m-am intrebat si pe care dintre copiii mei l-as fi ales, nealegandu-l… “Poti sa iubesti pe unul dintre copiii tai mai mult, dar sa nu-i iubesti pe ceilalti mai putin”, m-a invatat, printr-o replica dintr-un interviu, Adrian Paunescu, spunandu-mi, intr-un paradox splendid,  ca o iubeste mai mult decat pe ceilalti copii pe fiica lui mai mica, dar ca asta nu il face sa-si iubeasca ceilalti fii mai putin.

Avem, cu totii, slabiciuni si preferinte pentru unul dintre copiii pe care i-am zamislit. Intr-un strafund de inima ii facem culcus tainuit de lumina celui mai cuminte, sau celui mai neajutorat. Celui care ne seamana mai mult, sau aceluia in ochii caruia vedem mai bine chipul barbatului adorat, zambetul femeii iubite. Si, printr-o lege tacita a intregului pamant, induram asta in taina. Iubim pe furis un copil mai mult, altul si mai mult. Alegem vinovat. Si nu vom recunoaste asta niciodata.