Ce-am avut. Si ce-am pierdut

De ce ne indarjim sa vrem lucruri la care nu avem acces, de ce tanjim sa imblanzim oameni care nu ne vor, de ce ne ambitionam sa iubim fapturi care nu ne iubesc? Ca sa ne demonstram noua insine ca putem rasturna destinul indaratnic?

Intre un barbat bland si pasnic, care ne iubeste si ne vrea neconditionat, si un macho care nu pare deloc convins ca ar vrea sa-si imparta vesnicia cu noi, suntem tentate nebuneste sa il alegem pe cel din urma. Victoria viitoare, greu obtinuta, deci cu atat mai pretioasa, ne-ar obloji toate nereusitele de mai inainte, ne-ar resuscita orgoliul mototolit in atatea trante fara fair-play ale vietii. Ne-ar da curaj sa credem iarasi in noi si-n puterea noastra…

Intre o poveste de dragoste pierduta inainte sa ajunga la sfarsit si una risipita printre amanuntele traiului in doi, o vom idealiza pe cea dintai, imaginandu-ne ca aceea ar fi fost perfecta, daca ar fi putut depasi granitele trecutului catre prezent.

Intre parintele care a stat cu noi, sufocandu-ne adolescenta cu grija lui, si cel care a plecat departe, fara sa treaca impreuna cu noi prin tumultuoasele crize ale varstei ingrate, il vom alege pentru piedestalul preferintelor pe cel de care nu prea am avut parte…

De ce distantele infrumuseteaza culorile si sterg toate imperfectiunile? De ce nu suntem in stare sa apreciem ce avem acum si nu ce-am avut (si ce-am pierdut) sau ceea ce nu vom avea niciodata? De ce am fi in stare sa facem orice pentru omul pe care tanjim sa il cucerim, ca sa lasam apoi sa se naruie dragostea noastra dupa ce ne-am implinit visul?

Incerc sa raspund la intrebari luptandu-ma cu inertiile, incercand sa spulber inchipuirile. Vreau sa traiesc aici si acum, bucurandu-ma de ceea ce am, de ceea ce sunt cu adevarat. Insa, recunosc, uneori imi port luciditatea ca pe o povara la care as vrea sa renunt. Dar imi amintesc, de fiecare data, ca premiul este insasi viata mea, traita cu rost. Si-atunci, oricat de greu mi-ar fi, merg mai departe. Trec trufasa printre himere, printre iluzii… Viata e aici. Si acum.

Toate la timpul lor

Ne mandrim, uneori, cu puterea de a ne infrana dorintele, cu taria de a ne feri de riscuri inutile. Adesea, cotiturile prea aventuroase ale vietii nu ne par decat ispite, care merita sa fie ocolite la mare distanta.

Insa de foarte multe ori ne trezim, peste ani, ca regretam ca nu am infaptuit la timp lucruri pentru care apoi s-a facut prea tarziu. Am vrea sa convingem ceasurile sa cunoasca sensuri opuse, desi stim ca nu se mai poate. Si ne oblojim durerea cu pansamentul promisiunii ca, atat cat mai avem de trait, vom cantari mai aprig decizia de a spune Nu.

Sunt, in viata, refuzuri care, desi par semne ale cumpatarii, ne tin departe de propria fericire. Cunosc bine o doamna fina, educata, frumoasa, care a refuzat sa isi urmeze iubitul din facultate, cel dintai, atunci cand acesta a decis sa plece departe de tara. I se paruse, atunci, ca va mai iubi de multe ori, ca inima ei isi va reveni cu usurinta. Ca va uita si va tresari de dragul altcuiva, altcandva, iarasi. “Nu am mai iubit niciodata pe nimeni”, mi-a spus, cand am intrebat-o de ce e tot singura, dupa atatia ani. Si am crezut-o. Si am inteles-o. Pentru ca stiu ca exista iubiri de pe urma carora nu-ti mai poti reveni niciodata cu adevarat.

Cunosc femei oropsite in tratamente istovitoare pentru a putea ramane insarcinate din nou, dupa ce cu ani in urma au renuntat, de buna voie, la sarcini venite firesc si usor. La pavaza scuzei, la umbra adevarului ca nu se simteau pregatite sa devina mame, au amanat decizia, pana cand a devenit imposibila. Si am destui  semeni care, din politete, din lene, din teama, n-au plecat din case in care nu mai erau fericiti, nu si-au urmat iubiri care le-ar fi umplut sufletul si rostul, iar mai tarziu, peste ani, din miezul singuratatii lor privesc in urma si simt ca ar fi trebuit sa indrazneasca mai mult, sa ceara mai mult.

Sa fim mandri ca am trait asa cum se cuvine, judecand dupa normele lumilor, sau sa ne aparam de regretele cumplite pe care mai mult ca sigur le vom avea atunci cand vom intelege ca am vrea, dar nu mai putem da timpul inapoi ca sa ne schimbam istoria? Sa riscam? Sa regretam? Sa asteptam?

Stiu, toate trebuie facute la timpul lor, dar de unde stim care e adevaratul timp potrivit al iubirilor noastre, al indraznelilor noastre, al indoielilor noastre?…

Ce limba straina sa invatam?

Copiii mei sunt la varsta la care, noi, parintii lor, trebuie sa facem alegeri importante pentru ei. Bajbaim inca printre talente, urmand sa ne decidem incotro o sa o apucam, dar nu suntem atat de presati de timp…

Parca mai e vreme sa ne decidem daca copiii vor face performanta la pian sau la tenis. Dar limbile straine ar trebui sa fie studiate de pe acum, cu seriozitate.

Cred nebuneste ca trebuie, inainte de toate, sa scriem si sa vorbim corect romaneste. Sa intelegem limba in structura ei, ca sa ii deslusim cotloanele, tainele, splendorile, ciudateniile.  Dar dintre limbile straine pe care sa le alegem?

Unii spun ca engleza este limba cea mai insemnata de pe pemant. Ca esperanto-ul n-a prins, dar ca engleza asteapta rabdatoare sa fie proclamata limba oficiala a tuturor continentelor. Si am constatat si eu ca, daca stii engleza, te descurci aproape oriunde in lume. (Doar intr-un sat din Bulgaria am avut probleme, dar cred ca exemplul meu e doar exceptia care confirma regula conform careia engleza deschide orice usi).

Stiu sigur, insa, ca, daca privim procentual, spaniola este vorbita de un numar mai mare de pamanteni decat engleza, deci, pentru cei care iubesc armoniile tandre ale foneticii, spaniola este o alegere mai inteleapta si mai acoperitoare.

Eu stiu si spaniola si engleza. Pe prima mai bine si mai temeinic decat pe a doua, pentru ca am studiat-o intensiv intr-o facultate de specialitate, in timp ce engleza am imblanzit-o catinel de-a lungul multor ani de scoala si de calatorie. Dar parca nu am ajuns inca in nicio limba sa pot sa visez, sa pot sa iubesc, sa pot sa creez, asa ca raman pe mai departe zbatandu-ma, fericindu-ma, intrebandu-ma, mirandu-ma, in limba romana, ce limba ar fi trebuit sa stiu ca sa ma pot considera un cetatean al lumii intregi? Si ce limba straina sa aleg pentru copiii mei?

La rascruce

Drumurile mele nesfarsite din ultimele zile m-au condus prin miezul unor conversatii nascatoare de revelatii. I-am povestit iubitului meu cat de mult am suferit ca nu am putut pleca intr-o expeditie si, povestind, am inteles ca dezamagirea mea de atunci a avut un rost cu mult mai adanc decat cel pe care l-am deslusit eu, pe moment.

Am luat parte, intr-o toamna asezata exact cu 10 ani in urma, la preselectia destinata participarii la o expeditie extraordinara prin lume. Imi doream atat de nebuneste sa fiu admisa, incat m-am straduit sa trec cu brio toate probele concursului, pentru ca ispita unei calatorii fabuloase prin desert ma inrobise cu totul. Nu ma visam decat la volanul unei masini indraznete, care sa se incumete sa infrunte vitregii ale desertului si sa imi ingaduie sa vad frumuseti la care, altfel, nu banuiam ca as putea avea vreodata acces.  Si, totusi, desi mi-am dorit atat de aprig, nu am fost admisa. Peste mai bine de o jumatate de an, alti norocosi plecau in expeditie prin lume, in timp ce eu ramaneam acasa, contempland un test de sarcina cu liniute pozitive din care avea sa se intrupeze Ilona, fetita mea dintai, minunea mea primordiala.

Abia aseara, povestindu-i sotului meu intamplarea ratarii plecarii mele in lume, am inteles ca totul a avut o noima cu mult mai adanca decat am priceput eu, atunci. Ca, mai mult ca sigur, daca as fi fost admisa pe lista celor care vor pleca in primavara urmatoare, as fi decis, fara prea multe ezitari, sa nu pastrez copilul ivit, fara programare, in pantec. Razvratirile mele atee din anii respectivi m-ar fi aparat de remuscari, iar eu as fi plecat prin lume ratand o experienta fara de care, astazi, nu-mi mai pot imagina viata mea.

Uneori, desi suntem dezamagiti ca viata nu ne ofera lucruri pe care ni le dorim cu incapatanare, primim, astfel, raspunsuri si rosturi incredibile, si ne conturam viata noastra in numele unor adevaruri atat de ample, incat nu le putem intelege pe loc. Trecem prin rascruci in care suntem obligati sa alegem alte drumuri decat cele care ne ispitesc, si suferim ca soarta nu ne-a facut pe plac. Dar, de fapt, mergem in directii vegheate de o privire cu mult mai cuprinzatoare decat a noastra. In fiecare rascruce, incepe o noua viata. In fiecare viata, sunt un milion de rascruci. Iar noi nu avem nimic altceva de facut, decat sa intelegem si sa acceptam, cu seninatate, ca orice indarjire e complet lipsita de sens…

De ce unii aleg sa nu aiba copii

Unii oameni fac, de buna voie, alegerea de a nu deveni parinti. In vreme ce nenumarati altii se lupta sa aiba copii, incercand sa invinga vitregia sortii, altii se gandesc ca e mult mai bine pentru ei sa nu aiba, niciodata, urmasi.

Am citit o buna parte dintre povestile postate pentru concursul nostru intitulat Momente intense si am constatat cat de multi oameni se raporteaza la aparitia copiilor in viata lor. Asa s-a intamplat si cu mine. Viata mea se imparte limpede si iremediabil in viata inainte si dupa Ilona, pentru ca primul meu copil a marcat trecerea dintr-o era in alta. Si stiu sigur ca pentru nimic in lume nu as vrea, nici daca s-ar rasturna lumile si timpul m-ar ademeni sa-mi dea tineretea inapoi, sa revin in bucata de viata in care nu aveam copiii.

Intalnesc, insa, mai des decat s-ar fi crezut, oameni care imi spun ca ei nu vor sa aiba copii. O femeie draguta, la care tineam foarte mult, mi-a explicat, onest, ca nu ar putea sa indure atata dragoste. Ca a trecut prin mari iubiri care au ranit-o, ca isi iubeste fratii si surorile atat de mult, incat sufera prea mult din cauza lor si, de aceea, a ales sa se apere de singura iubire asupra careia poate alege sa o primeasca sau nu in viata ei.

Am cunoscut un cuplu care mi-a spus ca sunt prea fericiti impreuna ca sa vrea sa strice echilibrul capatat cu greu. O doamna - nu spui cine, persoana importanta - mi-a marturisit ca actul nasterii o oripileaza, ca i se pare atat de animalic, incat nici nu se poate gandi sa aleaga cu buna stiinta sa treaca printr-o asemenea degradare. Iar un domn - la fel de important - mi-a declarat ca, pur si simplu, nu-si doreste o asemenea experienta, ca nu si-a dorit niciodata, ca nu ii plac copiii si ca e sigur ca nu le-ar gasi loc in viata lui.

Dar eu stiu ca ei gresesc, asa cum stiu ca ateii gresesc. Numai ca traim intr-o lume libera, in care toti avem dreptul la propriile alegeri. Din pacate, insa, exista si alegeri bune, si alegeri proaste…

In acelasi timp?

Nu cred ca poti iubi doi barbati sau doua femei in acelasi timp. Stiu ca e posibil sa nu ai puterea sa-ti rupi legaturile cu doi oameni de care te-a legat viata, dar nu cred in doua iubiri paralele.

Am revazut aseara un fragment din filmul lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona, si m-am mirat din nou de naturaletea cu care doua femei imparteau acelasi barbat, iar el era convins nu doar ca le poate iubi pe amandoua deopotriva, ci si ca le poate face fericite si pe una si pe cealalta. Ruleaza pe HBO si un alt serial in care un mormon isi imparte cu gratie sufletul si trupul cu patru neveste. Dar, dincolo de imaginatia scenaristilor bine remunerati, recunosc ca eu insami traiesc intr-o lume in care cunosc multi barbati care spun ca-si iubesc si sotia si amanta, iar asta a devenit posibil pentru ca exista pe pamant destule femei care pretind si sunt convinse ca-si pot iubi in acelasi timp si sotul si alesul tarziu al inimii lor necumpatate si libere.

Am trait eu insami acelasi dileme. Am cazut chiar eu, de-a lungul vietii, in aceleasi capcane ale iubirii multiple. Am crezut cand un barbat mi-a spus ca ma iubeste la fel cum iubeste o alta femeie si ca e nedrept sa ii cer sa aleaga. Si am avut eu insami dreptul la ezitari, la neputinta de a alege, la lasitatea de a ma ascunde sub pretextul ca, in felul meu, iubesc doi barbati in acelasi timp.

Dar astazi nu mai admit gandul ca ar fi posibila o asemenea duplicitate. Intre timp, am avut norocul sa inteleg ca dragostea e ori intreaga si desavarsita, ori nu e deloc. Ca aceia care pot sa accepte sa-si imparta inima la doi si viata la patru nu iubesc, de fapt, pe nimeni cu adevarat. Ca ei confunda adesea obisnuinta, simtul raspunderii sau rutina intrata in sange cu un soi de iubire. Numai ca drumul pana la cea dintai iubire perfecta - dincolo de care niciun inteles ciuntit nu mai poate fi indurat - e pavat cu incercari ciudate, cu raspunsuri alambicate, cu solutii simple, prea simple si, obligatoriu, eronate.

Merg sau nu merg la vot?

La televizor se imbulzesc confruntarile electorale sau, mai degraba, dezbaterile despre lipsa confruntarilor electorale. Eu prind din zbor fragmente de discutii si constat ca, de fapt, nu pricep nimic.

Mai sunt doua zile pana la alegeri si nu am putut lua nicio decizie. O sa merg la vot? De ce sa merg, daca nu stiu cu cine sa votez? E, oare, ceva jalnic sa nu ai opinii electorale limpezi intr-o lume in care ni s-a dat dreptul sa ne schimbam singuri soarta, alegandu-l pe cel mai bun dintre cei mai buni?

Pe masura ce ne indepartam de Revolutia din 1989, in care am cerut pe strazi dreptul de  a merge la vot liber, tot mai putini dintre noi ne imbulzim catre cabinele de votare. Unii aleg sa stea acasa in ziua alegerilor, ca o forma de protest. Altii, pur si simplu, nu-si mai pierd vremea pe drumuri, pentru ca se supun majoritatii. Cei mai multi, insa, nu mai cred in schimbare. Stiu ca, oricat s-ar stradui sa mai spere, politica romaneasca a apucat-o pe un drum corupt, ca doar cei bolnavi de orgolii fara masura se mai inscriu in marile batalii politice, si ca nici macar aceia care pornesc cu intentii bune nu reusesc sa iasa din mandatele lor cu fata si mainile curate.

Mintea mea lucida si responsabila stie ca e o rusine mare sa nu mergi la vot. Dar inima mea tradata in politica precum in dragoste, de prea multe ori, bate intelegator si-i scuza pe toti cei care aleg calea cea mai usoara, aceea de a-i lasa pe altii sa faca ce-or vrea. Pentru ca traim intr-o lume in care oamenii cinstiti nu prea mai au sansa de a-si spune cuvantul, nu-i asa?

Eu nu stiu, inca, ce voi face duminica. Tu vei merge la vot?

Alegeri bune, alegeri proaste

Sunt in destinul fiecaruia dintre noi cateva puncte de cotitura. Trecem prin momente in care, in functie de alegerile pe care le facem, viata noastra intreaga poate lua un traseu sau altul, cu totul diferit de cel dintai.

Conteaza enorm daca alegem sa facem o facultate in orasul in care ne-am nascut sau decidem sa plecam intr-un alt oras al tarii. Dincolo de o asemenea alegere, e clar ca viata noastra va porni fie hais, fie cea.

E important daca ne indragostim pentru prima data de cineva care ne iubeste si ne va raspunde la dragoste sau daca ne aruncam cu inima si capul inainte intr-o istorie paguboasa, din care e clar ca nu avem nicio sansa sa iesim nemototoliti.

Alegem sa pastram prima sarcina sau decidem ca nu suntem pregatiti sa avem un copil si, evident, destinul nostru se rastoarna complet in functie de drumul pe care pornim.

Exista un punct insemnat al celui dintai mare compromis in iubire. Acceptam sa traim cu un barbat insurat? Iertam prima infidelitate a partenerului? Ajungem noi insine sa inselam, dorindu-ne totusi, din diverse motive, sa ramanem in cuplul in care ne aflam oficial?

Ne implicam pana peste cap in bunul mers al carierei sau asezam pe primul plan familia si bunul mers al lucrurilor in casa noastra. Acceptam un job bine platit, dar care ne va duce departe de cei dragi, sau refuzam o oportunitate profesionala care ne-ar putea afecta stabilitatea familiei…

Nu stiu sigur daca ezista alegeri bune sau alegeri proaste. Cred ca exista alegeri, pur si simplu, care ne deseneaza destinul. Si, totusi, nu ne putem impiedica sa regretam, peste ani, ca am facut intr-un fel sau in altul. Si, totusi, peste timp, ne trezim adesea zicand: ar fi trebuit sa fac altfel, desi e limpede ca nu mai putem schimba nimic. Viata este, si atat.