Tare sunt singur, Doamne, si piezis…

Chiar si atunci cand sunt in mijlocul multimii, in miezul iubirii, in epicentrul fericirii, mi se intampla, totusi, sa ma loveasca singuratatea drept in inima.

E ca un fulger, e ca un junghi, e ca o crampa care ma paralizeaza dintr-o data, oprind timpul si viata in loc. E ca un efect de regie intr-un film ciudat, in care actiunea franeaza brusc, in care personajul ramane nemiscat printre oameni, si printre destine, si printre ape si rauri care curg. Dar, spre deosebire de filmele in care personajul oprit in loc printr-un efect optic isi poate relua curgerea la fel ca inainte, pentru mine revenirea la nesinguratate e un proces cu mult mai greu, cu mult mai dureros. Secunda aceea de luciditate ramane apoi in suflet, ca un zat, ca o rana. Ca o chestionare a legitimitatii a tot si a toate. Daca inca ma loveste fulgerul globular al singuratatii inseamna ca nimic din ce am simtit mai inainte nu e adevarat? Ca, din nou, inteleg ca nu exista dragoste, nu exista speranta, nu exista sansa de a-si gasi cu adevarat jumatatea pentru cei rataciti pe pamant? Ca toate juramintele sunt mincinoase si toate sperantele sunt iluzii? Ca fiecare cuvant, oricat de insemnat, poate fi luat inapoi intr-o clipa, pentru ca oamenii nu mai au cuvant? Ca nu exista nimeni care sa-mi semene cu adevarat? Ca, de fapt, voi fi vesnic a nimanui? Ca fiecare tacere asezata peste clipa care asteapta raspunsuri poate otravi romane intregi de dragoste si de credinta?

Se pravalesc intrebarile ca o avalansa care loveste fara mila tot ce intalneste in cale.

Vin apoi, incet-incet, pe rand, raspunsurile. Unele vindeca o parte din rani. Altele imi distrag atentia, ma fac sa adorm si sa uit. Si, poate, cu putin noroc, de data asta, unele chiar ma mangaie si imi amintesc ca viata poate fi frumoasa. Chiar si atunci cand o vezi privind de departe, ca un copac pribeag. Cum spune Poetul: “Tare sunt singur, Doamne, si piezis,/Copac pribeag, uitat in campie/Cu fruct amar si cu frunzis/ Tepos si aspru-n indarjire vie”…

Declaratii de dragoste

“Nu am ochi decat pentru tine. Si cu ochii inchisi, tot pe tine te vad”. E o replica din “Pisica pe acoperisul fierbinte”, o declaratie splendida care mi-a rascolit toate amintirile.

Auzind-o, m-am intrebat cand am facut ultima data o declaratie de dragoste. Cand am simtit nevoia sa asez in cuvinte alese sentimentele mele, dorinta mea imperioasa de a-i arata celui iubit ceea ce simt. Cand m-a tulburat ultima oara un vers scris parca anume pentru inima mea. Si mi s-a facut dor de lunile de inceput, de tulburatoarea stare de indragostire, de ravasirea aceea superba care nu-mi dadea voie sa dorm, sa respir, sa privesc frumusetea lumii fara s-o impart cu locatarul gandurilor si al inimii mele.

De-a lungul vietii, mi-am gasit in carti si in filme replici de dragoste pe care le-am imprumutat pentru iubirile mele. M-am marturisit, ani la rand, destinatarului sentimentelor mele chinuite si fara speranta, cu vorbele personajului din Pacientul englez: “In fiecare noapte te scot din inima mea, si in fiecare dimineata te gasesc acolo, la loc”. Am recitat apoi, ametita de dorinta, vorbe de dor pentru “trupul tau care mi-e astazi cel mai dorit dintre limanuri”, la fel cum spus-a Omar Khayyam. Am imprumutat vorbele lui Nichita Stanescu  si am soptit “si sa te-mbratisez cu coastele-as fi vrut” sau am dardait de frisoanele indepartarii fara voie, ascunzandu-ma sub versurile Anei Blandiana: “Fara tine mi-e frig./N-am inteles niciodata/ Cum simte aerul/ Ca ai plecat.”

Si, intr-un final, mi-am ingaduit sa iau versurile lui Adrian Paunescu si sa le fac chezasie a unei iubiri fara sfarsit: “Si jur pe tine si pe apa toata/care ne tine barca inclinata/ ca vei ramane - dincolo de numar/ si dincolo de forme, masti si vorbe - /al meu, de-a pururi, ca un brat in umar.”

Care sunt cele mai frumoase declaratii de dragoste pe care le-ai facut sau care ti-au fost adresate? Care sunt cele mai frumoase cuvinte de dragoste pe care le-ai auzit undeva, candva? Le-ai trait? Le mai astepti? Le visezi inca?

Parfumul dragostei

Sunt oameni care, fara sa fie neaparat frumosi, miros a frumos. Sunt oameni care au pielea si zambetul impregnate cu arome care ii fac sa apara altfel decat ne-ar parea daca n-ar beneficia de aura  lor parfumata.

E adevarat ca romanul lui Patrick Suskind a consacrat, intr-o maniera literara infailibila, ideea ca parfumul ne poate schimba viata. Dar ideea poate cobori cu succes din paginile cartii in viata noastra de zi cu zi. Fiecaruia dintre noi trebuie sa i se fi intamplat macar o data sa simta ca, in ciuda evidentelor potriviri intre doi oameni, pot aparea incongruente la nivel olfactiv. Si fiecare dintre noi trebuie sa fi fost atras, macar o data, de o aroma absolut irezistibila, care a transformat un om oarecare intr-un personaj dupa care iti poti pierde mintile de dorinta.

Aura noastra parfumata e mai mult decat un norisor de vapori cumparati de la magazin si pulverizati din belsug dupa dusul de dimineata. E o combinatie ce respecta regulile unei formule misterioase conform careia propriul nostru miros, iesit prin pori o data cu un pic de suflet,  se combina cu cel asezat cu grija pe trup o data cu sapunul si apa, o data cu crema si cu deodorantul.

Suntem compatibili unul cu celalalt si in functie de felul in care mirosurile noastre se amesteca unul cu altul. Suntem mai dezirabili sau mai putin dezirabili, mai ispititori sau mai putin atractivi si in functie de dara de parfum pe care o lasam in urma noastra atunci cand strabatem lumea si viata. Iar atunci cand iubim, in mod sigur, ne indragostim deopotriva de aura aromata a celui pe care il acoperim cu sarutari. Trupul lui ne imbie cu parfum caruia nu-i putem rezista, asa cum sufletul celui iubit ne cucereste cu trasaturi nobile, demne de admiratie.

Fac parte din marile mele iubiri nuante olfactive pe care nu le voi uita niciodata si nici nu le voi regasi altundeva pe pamant. Mirosul de aripa de inger si de lapte proaspat al bebelusului meu abia adus pe lume. Mirosul de rasarit de luna pe care-l imprastie, in fiecare noapte, trupul barbatului iubit, aroma de cafea pe care mi-o daruieste sarutul lui de fiecare dimineata. Mirosul de lumina si de freamat marin pe care-l are zambetul fetitei mele mai mari. Mirosul de dragoste fara margini pe care-l gasesc in visele in care imi apare fetita mea nenascuta inca. Nu mi-as putea imagina lumea mea fara parfumurile marilor mele iubiri, asa cum stiu si ca aroma dragostei mele pentru ei le-a schimbat viata, definitiv.

Sa ai bucurie, sa aduci bucurie

Am aflat asta dintr-o replica de film: ca la intrarea in raiul egiptenilor, celor trecuti in nefiinta li se adresau doua intrebari. “Ti-ai trait viata cu bucurie?”, “Viata ta a adus bucurie altora?”

Doar cei care puteau sa raspunda cu Da ambelor intrebari erau ingaduiti in lumea superbei si placutei nemuriri.

Este o replica dintr-un film minunat, Ultimele dorinte - The Bucket List, unde doi barbati aflati in ultimele zile de viata hotarasc sa traiasca frumos si sa-si indeplineasca dorinte pentru care n-au avut timp sau bani in timpul vietii. Stand pe piscul unei piramide egiptene, cei doi barbati vorbesc despre sansele la accesul in rai, fie el si unul egiptean…

Nu stiu care sunt regulile de intrare in paradis, si nu stiu sigur nici daca exista vreun paradis undeva. Dar stiu ca replica din film mi-a adus aminte ca, cel mai adesea, ne traim viata fie straduindu-ne sa facem pe plac celor din jur - dar sufocand propria noastra bucurie de viata -, fie ocupandu-ne de placerile noastre si calcand in picioare demnitatea sau bucuria celor de alaturi. M-a obligat sa recunosc ca, de foarte multe ori in viata, eu insami m-am vazut nevoita sa aleg intre mine si altii. De cele mai multe ori mi s-a parut corect sa ma sacrific in numele fericirii celorlalti si, desi astfel mi-am tradat interesele mele de om, m-am amagit cu gandul ca am procedat corect.

Numai ca, de fapt, lucrurile nu stau niciodata atat de simplu. Rostul nostru pe lume e mai complex decat acela de a ne vedea de propria noastra satisfactie, cu sau fara acordul semenilor nostri sau acela de a ne trai traiul spasiti si docili, in slujba celor din jur. Maretia consta tocmai in puterea de a ne face noua insine viata frumoasa, in timp ce aducem lumina si in destinele celor care au avut norocul sa ne stea in preajma. Si doar atunci probabil ca meritam ca, dupa ce am exersat armonia paradisiaca pe pamant, sa ne transferam intr-un rai al vesniciei, recompensa cea mai de pret pentru ca am priceput despre ce este viata.

Alegeri bune, alegeri proaste

Sunt in destinul fiecaruia dintre noi cateva puncte de cotitura. Trecem prin momente in care, in functie de alegerile pe care le facem, viata noastra intreaga poate lua un traseu sau altul, cu totul diferit de cel dintai.

Conteaza enorm daca alegem sa facem o facultate in orasul in care ne-am nascut sau decidem sa plecam intr-un alt oras al tarii. Dincolo de o asemenea alegere, e clar ca viata noastra va porni fie hais, fie cea.

E important daca ne indragostim pentru prima data de cineva care ne iubeste si ne va raspunde la dragoste sau daca ne aruncam cu inima si capul inainte intr-o istorie paguboasa, din care e clar ca nu avem nicio sansa sa iesim nemototoliti.

Alegem sa pastram prima sarcina sau decidem ca nu suntem pregatiti sa avem un copil si, evident, destinul nostru se rastoarna complet in functie de drumul pe care pornim.

Exista un punct insemnat al celui dintai mare compromis in iubire. Acceptam sa traim cu un barbat insurat? Iertam prima infidelitate a partenerului? Ajungem noi insine sa inselam, dorindu-ne totusi, din diverse motive, sa ramanem in cuplul in care ne aflam oficial?

Ne implicam pana peste cap in bunul mers al carierei sau asezam pe primul plan familia si bunul mers al lucrurilor in casa noastra. Acceptam un job bine platit, dar care ne va duce departe de cei dragi, sau refuzam o oportunitate profesionala care ne-ar putea afecta stabilitatea familiei…

Nu stiu sigur daca ezista alegeri bune sau alegeri proaste. Cred ca exista alegeri, pur si simplu, care ne deseneaza destinul. Si, totusi, nu ne putem impiedica sa regretam, peste ani, ca am facut intr-un fel sau in altul. Si, totusi, peste timp, ne trezim adesea zicand: ar fi trebuit sa fac altfel, desi e limpede ca nu mai putem schimba nimic. Viata este, si atat.

Dupa fapta si rasplata?

Avem, cu totii, frustrari si nemultumiri. Dar ne-am invatat sa ne prefacem ca nu ne pasa de ele. Vedem, de pilda, femei care conduc masini pe care noi nu le vom avea niciodata. Le privim cu dispret si suntem gata sa juram ca au facut ceva necurat pentru a le avea, dar nu zicem nimic…

Daca, totusi, ne-ar intreba cineva ce e in inima noastra, n-am recunoaste cu niciun chip ca ne simtim nedreptatite de faptul ca traim intr-o lume in care rasplata nu mai vine dupa fapta. Ca marea majoritate a oamenilor bogati n-au facut avere din munca cinstita si ca, in cele mai multe cazuri, femei rele, care nu stiu sa iubeasca - si care se mandresc cu faptul ca nu pun suflet in relatia lor-  au barbati buni si harnici, care le iarta mereu si nu le-ar lasa in vecii vecilor.

Mie mi s-a intamplat de multe ori sa ma simt nedreptatita de viata. Sa vad cum altii muncesc cu mult mai anemic, dar sunt rasplatiti cu mult mai mult decat primesc eu. Cum femei mai rele si nici macar neaparat mai frumoase decat mine invart pe degete domni la a caror dragoste eu n-as indrazni sa aspir. Cum  personaje nu autodidacte, ci autosemidocte - cum le numea, cu umorul lui nebun si rafinat, Florian Pittis - expun cu emfaza spoiala lor de cultura si reusesc sa pacaleasca 90% din auditoriu. Dar spun onest ca nu am indraznit aproape niciodata sa ma revolt cu glas tare. Ca mi-am inghitit nemultumirile o data cu un nod de lacrimi si am declarat, cu prefacuta impacare, ca e loc pentru toata lumea sub soare si ca eu cred ca binele va invinge, iar pacalelile vor iesi la suprafata mai devreme sau mai tarziu.

Pentru ca, atunci cand spui cinstit ca lumea ti se pare nedreapta, ca valorile s-au intors cu fundul in sus si ca tot felul de femei cu caracter ieftin o duc cu mult mai bine decat o doamna cu principii si suflet sensibil, cei din jur nu se reped sa iti dea dreptate, ci se apuca sa-si dea coate pe la spate si sa susoteasca: ” o frustrata”… “o invidioasa”…  Am tacut si eu, asa cum tace toata lumea. Numai ca, atata timp cat nu vom risca sa infruntam oprobriul public si sa spunem cinstit ce avem de zis, lumea va ramane rasturnata si absurda, tupeul va dobori onoarea, iar oamenii de nimic vor ajunge la putere catarandu-se pe rusinea noastra de a-i arata cu degetul.

Sa nasti normal?!!! O nebunie…

Aproape toti cei care primesc raspunsul meu legat de intentia de a trece - din nou - printr-o nastere naturala, balangane din cap ca in fata unui nebun care anunta ca vrea sa-si dea drumul in butoi pe Niagara.

“Te-ai gandit bine?”, intreaba cei mai politicosi, incercand cu subtilitate sa-mi atraga atentia asupra riscurilor. “Tocmai tu, care ai trecut prin episoadele alea horror?” se minuneaza altii mai directi, care n-au chef de sugestii ocolite. “Ti s-a urat cu binele!” se crucesc adeptii fatisi ai interventiilor pe uter deschis. “Daca as avea varsta ta, eu n-as risca…” imi spun cu strepezita amabilitate femeile care se simt indreptatite sa-si exerseze un merit suplimentar pe care il au, neindoielnic, fata de mine: acela de a fi mai tinere.

De cand sunt atat de vizibil gravida, incep sa inteleg cum se simt copiii pe care ii intreaba toata lumea cum ii cheama, cati ani au si pe cine iubesc mai mult, pe mama sau pe tata. De cate ori ma intalnesc cu o persoana care nu m-a vazut inca asa, rotunjita bine, asupra mea se abate, inevitabil, acelasi sir de interogatii: ce sex are copilul? Cand o sa nasc? Copiii cei mari ce zic? Ce nume o sa-i pun? O sa nasc natural sau prin cezariana?

Daca la primele raspunsuri reactia interlocutorilor este intotdeauna aceeasi, indiferent de raspunsul pe care il dau - ca, de-a lungul timpului, am zis si ca voi avea baiat si ca voi fi mama de fetita, si mi s-a raspuns tot cu “minunat!”, si ca nasc de Craciun si dupa Revelion si mi s-a spus asemenea, “mai e putin…” -  la cel de pe urma raspuns incep controversele. “Eu am nascut prin cezariana si a fost tare bine”, imi spun doamne care vor sa le urmez experienta. “Sotia mea a nascut natural si s-a chinuit cumplit”, imi spun domni prietenosi si sfatosi. “Sa nu decizi tu!”, imi spun alte personaje bine intentionate. “Sa lasi doctorul sa decida”… “Sa nu cumva sa nasti normal! Ti-ajunge!”, imi spun alte doamne dragute invatate sa dea sfaturi - iar discutia degenereaza mereu in amintiri despre nasteri oribile.

A fost, intr-adevar, ingrozitor sa nasc normal cel de-a doilea copil. As minti sa spun ca imi amintesc cu placere de thrillerul nasterii lui Victor. Dar am auzit atatea argumente anti-cezariana, incat eu sunt decisa sa-mi iau inima-n dinti si sa trec din nou prin ce-am jurat ca nu vreau sa mai patimesc vreodata. Pentru ca alta optiune mai buna se pare ca nu am. Pentru ca parca asta era legea firii… Pentru ca… poate ca, totusi, gresesc?…