Crezi ce zic altii?

E bine sa te iei dupa ce iti spun altii sau e mai bine sa astepti rabdator sa-ti faci propriile opinii? E intelept sa te iei dupa recomandari, dupa etichetari, dupa catalogari?

Am avut o perioada din viata in care luam de buna orice parere a cuiva despre altcineva, fie ca mi se spuneau lucruri bune, fie rele. Ma intalneam cu oameni pe care apoi nu mai reuseam sa ii cunosc niciodata cu adevarat, pentru ca porneam intotdeauna la drum cu idei preconcepute despre ei. Mi se spunea ca sunt buni, iar eu vedeam doar fapte generoase in gesturile lor banale. Sau mi se spunea ca nu sunt de incredere, iar eu ii priveam cu suspiciune, chiar daca erau, de fapt, persoane cumsecade.

In anii aceia am trecut pe langa multi oameni care mi-ar fi putut fi prieteni de nadejde - pentru ca ma luasem dupa gura lumii si-i priveam mereu cu aer si ganduri banuitoare. In schimb, ingaduiam langa mine tot felul de indivizi dubiosi, numai pentru ca fusesem gresit informata cum ca merita sa imi las viata, sau serviciul, sau afacerea, pe mainile lor. Si pentru toate acestea a trebuit sa platesc.

Dupa ce mi-am luat portiile de amagiri si dezamagiri, m-am invatat sa judec singura. Sa stau sa privesc bine si sa observ cum reactioneaza cei de langa mine, ca sa stiu daca ma pot baza pe ei sau nu. Sa las deoparte ideile preconcepute si sa ma ambitionez  sa descopar de una singura oameni buni, pe care apoi sa-i iau mai departe in drumurile inimii mele.

E mai simplu sa crezi si sa gandesti de rau despre necunoscuti, decat sa pornesti de la premisa ca poti descoperi o faptura de toata isprava in orice semen al tau. Pare mai prudent si sa fii pregatit pentru dezamagiri, chiar daca ai pornit crezand ca nu vei putea fi inselat, tradat sau mintit. Dar eu cred ca e important sa reusesti sa iti faci tu propriile pareri. Sa inveti sa judeci singur si sa nu te lasi ghidat orbeste, prosteste, de parerile altora. Fiindca fiecare dintre noi poate gresi. Fiindca fiecare dintre noi poate minti. Fiindca suntem subiectivi, si unici, si niciodata indeajuns de intelepti cat sa avem dreptul de-a spune altora ce sa creada, ce sa faca si, mai ales, ce sa simta.

De ce altii si nu noi?

Cand s-a produs in noi transformarea aceea care ne obliga sa ii lasam pe toti ceilalti sa ne treaca inainte? Ce anume s-a intamplat de am ajuns sa invatam ca nu noi suntem cei mai importanti, ci toti ceilalti au drepturi mai mari decat noi insine?

De cand ma stiu, am facut mereu acelasi lucru. Am considerat ca sunt ultima fiinta care are ceva de spus intr-o adunare si, atunci cand am luat cuvantul, am facut-o intotdeauna cu inima cat un purice. Nu am indraznit niciodata sa intind mana catre ultima bucata de prajitura si, oricat de sete mi-ar fi fost, daca cei din jur nu aveau si ei in fata un pahar cu apa, nu am indraznit sa beau din al meu.

Am trait o vreme langa un barbat care, atunci cand intram intr-o incapere, se orienta catre locul cel mai bun si mai ferit de curent si se aseza el acolo, fara sa se gandeasca macar ca ar trebui sa mi-l cedeze mie. De cate ori intram intr-o camera de hotel, isi alegea, primul, bucata de pat mai aproape de baie si locul de unde se vedea mai bine la televizor. Iar de pe un platou cu fripturi, de exemplu, inhata el intai bucata cea mai apetisanta si dupa aceea intindea si catre ceilalti, indiferent daca era gazda sau invitat. Nu am indraznit sa protestez niciodata. Mi-am spus ca asa e el si ca, oricum, daca as fi fost lasata sa aleg eu prima i-as fi cedat lui locul si bucata cea mai buna, asa ca nu are rost sa ma necajesc gandindu-ma ca nu mi s-a dat dreptul la noblete.

Am avut de-a face adesea cu femei care considerau ca sunt cele mai frumoase fiinte care s-au nascut vreodata si actionau ca si cum totul li s-ar cuveni. Iar asta m-a facut sa fiu si mai incremenita in tentatia mea de-a ma considera, intotdeauna, o faptura modesta, stearsa, care le priveste cu admiratie pe cele care stiu sa-si tina barbatii sub papuc, eventual sa-i si insele din cand in cand. Iar cand acestia emit vreun protest, sa le arate oglinda care, in viziunea lor, le recita seara de seara “tu esti cea mai frumoasa din tara.”

Dar, in toate aceste amintiri, stiu ca nu eu sunt exceptia, ci regula. Ma uit in jurul meu si vad mai degraba oameni delicati, prea modesti pentru conditia lor, care ii lasa sa le treaca inainte pe cei care nu au merite in plus, ci tupeu suplimentar. Vad oameni buni care slugaresc oameni rai si suflete nobile care se asaza de buna voie in slujba vreunui marlan. Si citesc aici, si in multe alte locuri, istoriile unor femei sensibile si destepte care vin sa-si povesteasca viata pe care si-o traiesc, de buna voie, asezandu-se in umbra iubitilor, copiilor, sotilor, parintilor sau sefilor.

Exista in structura femeilor vocatia renuntarii si a ingrijirii altora, si doar exceptiile se extrag acestei norme? Sunt parintii cei care frang aripile copiilor, prin gesturi necugetate, facandu-i sa se creada intotdeauna mai putin buni decat altii? Unde incepe epopeea trista “toti ceilalti sunt mai buni ca mine”? Si, lucru si mai insemnat, unde se termina?

Ne intereseaza vietile altora

Ne intereseaza vietile altora. Tragem cu ochiul dupa perdelele date accidental intr-o parte si, de fiecare data cand ne cade privirea pe un titlu de scandal din ziarul cuiva de langa noi, nu ne putem abtine sa il citim.

Multa vreme m-a stanjenit propria mea dorinta de a cerceta vietile celor din jur. Am considerat-o o maladie ascunsa si am incercat sa ma tratez de una singura. Dar, pe masura ce au trecut anii, am constatat ca imi doresc tot mai mult sa aflu cum traiesc si alti oameni. Uneori ma intreb daca nu cumva am ajuns jurnalist sublimandu-mi dorinta de a ma reflecta in ochi mai limpezi si mai intelepti decat ai mei. Pentru ca da, acum cand citesc si recitesc interviuri facute in anii din urma, constat ca in intrebarile adresate personalitatilor am incercat, de fiecare data, sa gasesc raspunsuri la nedumeririle, la deznadejdile, la suferintele care imi contorsionau atunci propria-mi viata. Dar tot astfel, privind in urma, imi dau seama ca nu am gasit raspunsuri decat in mine insami.

De foarte multe ori gasim noi posibilitati de intelegere privind catre destinele altora. Intalnirea cu oameni insemnati ne lumineaza viata si ne deschide perspective noi. Vestile despre vietile promiscue ne cresc in propriii ochi, aducandu-ne in suflet senzatia ca suntem cu un pas mai buni si mai morali decat ceilalti. Dar nu din simpla curiozitate obraznica tragem cu coada ochiului catre altii. Ci din singuratate. Din nesiguranta. Din dorinta de a ne gasi repere sau contraexemple care sa ne faca sa ne simtim mai legitimi in faptele si-n simtirile noastre. Numai ca mie mi-a luat ani buni pana sa pricep ca nu-mi foloseste la nimic sa stiu in detaliu cum traiesc alti oameni, atata timp cat viata mea isi urmeaza cursul independent de destinele sau de parerile lor. In fiecare seara incuiem usa intre noi si lume si ne traim autentic povestile de dragoste, sau singuratatile, sau visul impartasit ori solitar. Pe perna noastra suntem doar noi si gandurile care ne leagana inainte de-a cadea in vis. Si chiar daca stiu sigur ca voi urmari si maine stirile mondene, ca voi intoarce capul spre fereastra deschisa a vecinei si maine dimineata, am priceput intre timp ca viata mea e in alta parte decat a lor. O port cu mine pretutindeni si sunt singura raspunzatoare de ea. Si nimanui altcuiva nu-i pasa cu adevarat de ceea ce traiesc, chiar daca, in drum spre serviciu, si vecinii intorc capul spre fereastra mea.