Noi, cei din vis

Imi place sa imi amintesc ce am visat. Chiar si atunci cand n-am visat ceva frumos, ma simt mai in siguranta daca imi amintesc ce carari am strabatut in vis.

E ca si cum m-as cunoaste mai bine.  Ca si cum m-as redescoperi intr-o lume a fantasticului, in care sunt tot eu, dar eliberata de inhibitii, de teama paradoxala de a imi dezvalui fricile, de prejudecati sau de conventii.

In vis, suntem tot noi, dar mai buni sau mai destepti, mai netematori, mai frumosi, mai drepti, mai indrazneti, mai cuceritori sau mai insingurati. Mai adevarati decat reusim sa fim in stare de veghe.

In vis ne rabufnesc nemultumirile sau revoltele. Sau marile bucurii pe care nu indraznim sa le aratam semenilor, de teama de a nu fi invidiati sau dusmaniti pentru ele. In vis, suntem noi cei fara ascunzisuri.

Dincolo de granita somnului ni se da dreptul sa reeditam ordinea universului, dupa criteriile sufletului nostru. Dincolo de alunecarea in somn putem fi noi, cei care au curaj sa spuna ca iubesc, ca sufera, ca asteapta, ca le e dor, ca sunt revoltati, ca le e teama, ca ar vrea sa fie din nou copii sau sa fie liberi din nou. Iar daca reusim sa ne amintim cum suntem in vis e ca si cum am avea sansa sa stim in permanenta cum ar fi trebuit sa fim, dar nu suntem. Inca.

Florile familiei mele

Eu de cand ma stiu cand primesc o floare sunt foarte bucuroasa chiar daca este considerat un gest mic eu il apreciez mai mult decat orice cadou pretios,deja cei din jurul meu,familia,prietenii stiu acest lucru si ma rasfata foarte des cu cate un buchet de flori,indiferent de care imi plac toate. Intr-o zi cand incercam sa fac putina ordine in biblioteca mi-a cazut in mana o carte ramasa de la mama mea si cand am rasfoito am gasit intre paginile ei numeroase flori presate cred ca fiecare floare avea povestea ei numai de mama stiuta.Am luat si eu un buchet de lacramioare si l-am presat in aceasta carte pe care am asezato in biblioteca mai in spate cu gandul ca poate o data va fi gasita si de fiica mea care la randul ei se va gandi si ea la semnificatia acestor flori pastrate peste timp si va face si ea un mic gest pentru a se apropia de sufletul nostru.

Locurile au amintiri

Incet, incet, lumea devine a noastra, iar noi ne asezam mai adanc intr-o iubire care, cu cat are mai mult trecut, cu atat are mai prelung viitor. Mergem pe drumuri ale tarii, bucurandu-ne daca am mai trecut pe acolo impreuna.

Revenirea intr-un loc in care am fost mai demult ne readuce emotia inceputurilor. Locurile au amintiri, pe care le restituie celor care si-au lasat acolo amprenta de dor si de dragoste. Locurile pastreaza energii, promisiuni, sperante pe care noi le-am trait cu intensitate.

Am vizitat din nou cetatea Histria, acolo unde am mers in primul nostru drum de dragoste oficializata. Candva - acum mi se pare demult, desi sunt doar cativa ani - am fost doar noi doi, intr-o evadare de dragoste, intr-un periplu care ne-a purtat pe malul mai putin vizitat al Marii Negre, spre Histria, spre Enisala, spre Portita. Purtam un pui de om in pantec si o mare lumina in suflet. Acum puiul de om a crescut si ne striga pe nume. Iar lumina s-a inaltat si ea, preschimbandu-se in seninatate, in liniste.

Mergem pe drumurile tarii si depanam amintiri cu voluptate de batranei iesiti de mult la pensie. “Aici am dormit in masina, pe malul marii.” “Acolo ne-am oprit si am baut o cafea”. “Aici ti-am facut poza aceea in care esti foarte frumoasa, in care stateai langa oblonul albastru…” Schimbam replici banale, dar care ne fac nespus de fericiti. Pentru ca noi stim ca, pentru a putea pastra miracolul pe care l-am trait in clipele dintai ale iubirii noastre, avem nevoie de amintiri. Amintiri-reper, la care sa ne intoarcem mereu. In cuibul emotiilor noastre, trebuie sa ramana mereu un sanctuar al frumusetii primordiale. Noi vom avea intotdeauna Venetia unei nopti magice, asa cum avem aici drumurile dintre cetatile de pe malul Marii Negre. Vom avea dorul de Timisoara, drumurile la Iasi, la Cluj, la Baia Mare…

Pe harta iubirilor voastre, ce locuri va pastreaza amintirile?

Prima intalnire

Se apropie vacanţa de vară şi mi-am adus aminte, de cum am încercat să pregătesc eu o cina romantica pentru Flory. O amintire frumoasa. De fapt, este vorba de prima noastră întâlnire oficială. Când mai erau doar câteva ore până când urma să mă-ntâlnesc cu Flory, la o “cină romantică”, am înţeles că mă număr printre siropoşii care erau topiti dupa ea.

Îmi doream să fiu firesc, speram ca seara să nu aibă vorbe şi gesturi şablon, dar, mai mult decât orice, îmi doream ca această seară să treacă. M-am confruntat, pentru prima dată, cu o dilema vestimentară; nu voiam să par nici prea gătit, nici prea neglijent. Mi-era groază că ea o sa vină îmbrăcată foarte elegant. Nici să mă încrăvăţesc nu-mi venea, la gândul că ea va alege o ţinută sport, iar eu mă voi simţi ca un păun logodit. Am ales o cămaşă, nici prea pretenţioasă, nici prea sport şi un pantalon neutru. Ea a venit într-o rochie de vară, care nu exprima nici o intenţie protocolară. Am răsuflat uşurat şi mi-am zis că seara începe bine. Am comandat caviar, dar am dat-o-n bară, pentru că ea, deşi a fost de-acord, nu a dat semne că s-ar fi bucurat foarte mult. Nebunia a început odată cu momentul spaghetelor, pe care trebuia să le rulăm în linguri, înainte de a le face un brânci elegant pe gât. S-a dovedit că mişcarea circulară a furculiţei proptite în poala lingurii nu este deloc o treabă uşoară.

La început, am fost amândoi foarte sobri. Dar strădania de a mânca după etichetă a eşuat într-un hohot de râs bilateral, după care am căzut de-acord, brusc, că trebuie să mergem la o terasă de pe plajă, unde să bem o bere (eu) şi un suc (ea) şi să ronţăim alune.

Ce e minunat in Romania

Am mare nevoie sa ne amintim impreuna ce este frumos in tara noastra si, nu stiu de ce, simt ca nu doar eu strabat, in zilele acestea, epicentrul aceleiasi deznadejdi.

Sunt sigura ca ne-ar prinde bine tuturor sa ne aducem aminte ce e minunat in Romania. Ma smulg din miezul neputintei mele de om care, parca, nu mai iese la liman, si extrag din memorie cele mai frumoase, mai demne, mai insemnate lucruri care ma fac sa iubesc nebuneste tara mea. Incep o lista pe care va rog sa o continuati, ca sa ne dam, unii altora, putere si zambet.

Delta Dunarii in prag de toamna

Crucea aprinsa pe Caraiman intr-o noapte senina

Manastirile din Moldova

Timisoara indragostirii noastre

Placinta cu visine a mamei mele

Copacul sub care m-am sarutat mai intai

Limba romana, limba tuturor visurilor pe care le-am visat pana acum

Capitele de fan care statornicesc anotimpurile

Casa noastra fericita si prietenoasa din Popesti Leordeni

Valea inverzita a Tarnavei

Maramuresul copilariei barbatului iubit

Luna pe cer - care - trece-asa sfanta si clara

I pak dau stire domniei tale

Cuvantul “dor”…

Amintiri… la o cafea

Imi torn o ceasca de cafea a carei aroma ma alinta si rasfoiesc un album de fotografii din tinerete… Da, tineretea e vremea cand traim mai intens orice moment, dar si cum evenimentele sunt mult mai numeroase si se succed foarte repede, ne obisnuim cu ritmul trepidant, cu trairile la maxima intensitate si nu ni se mai par deosebite. Dar ele raman amintiri placute, sau doar neobisnuite si mult mai tarziu realizam importanta lor.

In filmul amintirilor o secventa pe care incerc sa o rememorez in amanunt este, asa cum o vad acum, importanta, chiar cruciala, din simplul motiv ca un alt deznodamant ar fi facut-o sa ramana acum total necunoscuta…

Era prin anii `80, aveam 24 de ani,si lucram intr-un colectiv de tineri frumosi si entuziasti intre care ma simteam foarte bine. Cum cea mai mare parte dintre noi eram necasatoriti si ne intelegeam de minune, am hotarat sa petrecem un revelion impreuna, departe insa de oraselul nostru de campie, care nu ne oferea prea mult, nici macar un peisaj hibernal adevarat. Destinatia a fost bineinteles cea mai la indemana oferita de turismul national la a carei filiala judeteana aveam cateva “relatii”. Deci, a fost cabana Padina din Bucegi tinta calatoriei noastre si locul in care aveam sa intampinam noul an. Nici nu banuiam ca vom avea atatea de povestit, si nu doar despre petrecerea de revelion, ci si despre drumul plin de peripetii pana la destinatie.
Am plecat intr-o dimineata insorita, fara pic de zapada. Pana la Busteni am mers bine cu autocarul si ne-am bucurat mult cand am zarit muntii imbracati de iarna stralucind in soarele rece. Cand am ajuns, era o dupa-amiaza ca oricare alta, noi eram un grup vesel si glumeam si cantam fara grija. Am asteptat pana pe la orele 16-17 la rand la telecabina, timp in care ziua frumoasa lasa loc unui amurg innegurat. Cativa nori suri carora nu le-am dat importanta au acoperit repede cerul si vantul din ce in ce mai suierator ne-a facut sa ne strangem hainele si sa cautam in rucsac fularul, caciula si manusile. Ne-am urcat in sfarsit in telecabina la fel de veseli si zgomotosi. Am pornit, dar odata cu noi a pornit si furtuna de zapada. Cateva minute glumele si rasul nostru au acoperit vuietul, iar intunericul ascundea ceea ce se petrecea afara. Doar balansul nefiresc al telecabinei ne-a ingrijorat putin. Apoi insotitorul a luat legatura prin statie cu cei de la baza si am inteles din vocea sa gravitatea situatiei. Zgomotul nostru s-a stins incet, incet asa incat in momentul cand telecabina s-a oprit spanzurata deasupra prapastiei si balansandu-se ca un leagan neuns, haraind si trosnind din toate incheieturile, linistea noastra a devenit apasatoare. Doar cele cateva cuvinte schimbate de insotitor si colegii lui de la sol mai razbateau prin furtuna, iar dansul telecabinei zgaltaite era singura miscare pe care o sesizam, noi ramanand crispati, tinandu-ne unii de altii, cu ochii mariti de frica, dar neindraznind sa facem niciun gest, sa spunem niciun cuvant. Nu stiu cat am stat asa, timpul nu mai avea aceeasi curgere… In sfarsit telecabina a pornit, si parca atunci am inceput sa respiram, un oftat prelung, o rumoare fara cuvinte, un licar de speranta in ochii fiecaruia si probabil in gandul tuturor o multumire adusa Domnului ca am scapat. Cosmarul avea sa se continuie si dupa coborarea din telecabina, deoarece viscolul ne-a insotit pana la cabana, unde am ajuns pe la miezul noptii, obositi, plini de zapada, inghetati si cu cateva maruntisuri pierdute din bagaje. Muntele ne-a intampinat cu ostilitate, dar dupa acea primire urata si-a luat revansa si ne-a daruit cateva zile soare si zapada pufoasa, asa incat drumetia si voia buna au fost recompensa pentru dezastrul de la inceput. Cert este ca pe filmul alb negru cu 36 de pozitii au ramas doar amintiri frumoase, fete zambitoare, bulgari de zapada si scantei de artificii…

Dar ma intreb daca am fi avut atunci tehnologia de acum (o camera foto digitala) si am fi putut surprinde momentele de panica, dar si maretia naturii dezlantuite, cum ar fi aratat chipurile noastre?!

“Bate cineva la poarta? Nu-i nimeni, se scutura castanul…”

Abia incepusem ultimul an de liceu. Era septembrie tarziu, iar eu ma imbatam de splendoarea castanelor rostogolite pe asfalt si le mangaiam cu disperarea tandra a celor care simt ca va veni o mare schimbare in viata lor. Si ma durea gandul ca e ultima toamna pe care-o strabat avand uniforma de eleva, in Ploiestiul marilor mele vise.

Umblam bezmetica pe bulevardul cu castani si incercam sa indur ameteala gandului care nu-mi dadea pace. Daca n-am strabatut cum se cuvine anii de liceu? Daca am ratat lucrurile esentiale pe care-ar fi trebuit sa le traiesc in rastimpul acela de razvratire si spendoare? Si, intr-o zi in care chiuleam de la economie politica si hotarasem sa imi incarc sufletul cu emotie asezata in versuri - pentru ca nu uitasem, inainte sa fug de la liceu, sa iau cu imprumut de la biblioteca o antologie de versuri de dragoste - m-am asezat pe o banca de lemn si mi-am propus sa traiesc o minune. Am inchis ochii si am asteptat, bucurandu-ma de adierea toamnei calde si blande.

“Bate cineva la poarta?”, m-a trezit din visare un glas de baiat. Si parca fara sa fiu pe de-a-ntregul scuturata de vise, am raspuns ducand mai departe replica din romanul lui Ionel Teodoreanu. “Nu-i nimeni. Se scutura castanul”… Si abia apoi l-am privit. Si mi s-a parut cel mai frumos baiat din lume.

Am chiulit in ziua aceea si de la celelalte ore, pentru ca noi am vorbit despre literatura si despre munti, despre muzica si despre luna, despre castanii din orasul meu si teii din orasul lui. Mi-a promis ca va veni si peste o saptamana si ne-am dat intalnire sub acelasi castan, pe aceeasi banca. Iar inainte sa plece m-a sarutat, si timpul s-a oprit in loc. A fost primul meu sarut, sarutul meu de fecioara timida, speriata, uimita, fericita.

Nu a mai venit niciodata la o a doua intalnire, si nu am reusit sa ii mai dau vreodata de urma. Nici nu l-am cautat cu indarjirea pe care as fi pus-o in cautarile mele mai tarziu, cand am inteles ca dragostea nu vine decat rar, ca un miracol. Ca un fulger… Pe atunci inca mai credeam ca o fata trebuie sa astepte si atat. O vreme mi-am imaginat ca va aparea candva, cu acelasi zambet si cu o carte sub brat, si ca ma va intreba daca bate cineva la poarta. Dar nu a venit. Si de atunci - de o viata intreaga - recunosc ca, de cate ori aud castanele cazand, ma gandesc la el. Nu-mi mai amintesc chipul lui. Dar stiu ca ii datorez o iubire visata intr-o toamna, in ultimul meu an de liceu… Ca ii datorez felul meu deznadajduit si splendid in care iubesc si azi, temandu-ma ca nu va mai veni niciodata o clipa la fel de frumoasa ca aceea pe care-o impart, acum, cu omul langa care traiesc intr-o dragoste mare.

Pe vremea mea

Nu stiu daca e un semn ca am imbatranit, dar, in ultimul timp, spun tot mai des “pe vremea mea”…

Cand copiii imi spun ca nu vor sa mearga la dentist si protesteaza vehement, incercand sa ma convinga ca ei trebuie sa ramana acasa si sa fac eu ce-oi face, dar sa nu mai insist, imi amintesc ca, pe vremea mea, nu am fi indraznit niciodata sa ne contrazicem parintii in asemenea hal. Ca tot ce spuneau mama sau tata era litera de lege, indiferent daca ne convenea sau nu ce aveam de facut.

Atunci cand vad copiii cum stiu pe de rost toate functiile alambicate ale telefoanelor mobile sau ale computerelor, in vreme ce eu abia ma descurc printre butoane, imi spun ca, pe vremea mea, un copil de 6-7 ani n-ar fi izbutit cu niciun chip sa priceapa lucrurile pe care le pricep ei.

Cand reusesc sa fac cate-un transfer bancar alambicat sau sa-mi cumpar ceva din cealalta parte a lumii, folosind o bucata de plastic pe care sunt stantate cateva cifre, imi spun ca, daca mi-ar fi vorbit cineva, in copilarie, despre asemenea minuni, as fi crezut ca a citit prea multe carti de Jules Verne. Pentru ca, pe vremea mea, nu mergeam atat de departe cu indrazneala gandului…

Atunci cand aud de mari tradari in iubire, sunt tentata sa cred ca, pe vremea mea, barbatii erau, parca, mai statornici, iar femeile inca nu invatasera ca sunt atat de egale cu barbatii, incat li se ingaduie si lor sa insele. Atunci cand imi saruta mana cate-un domn politicos, ma gandesc ca e un obicei pe care il intalneam mai des pe vremea mea. Si, uneori, chiar si cand primesc o floare, un compliment, un dar, ma gandesc ca odinioara mi se intampla mai des sa am de-a face cu galanteria.

Fie ca idealizez, fie ca imi aduc aminte, de fapt constat doar ca exista o vreme a mea, si un rastimp al altora. Ca mi-am revendicat o bucata de timp si am pus stapanire pe el, si ca acum mi se intampla, adesea, sa ma simt musafir in vremea altora. Care, marturisesc, nu mi se pare niciodata la fel de frumoasa pe cat era vremea mea.

Amintire din liceu

Anii de liceu au fost unii din cei mai frumosi ani din adolescenta.

Imi aduc aminte de o intamplare frumoasa care s-a intamplat in timpul liceului, mai exact in clasa a 10a. Fusesem plecata in Germania cu probleme de sanatate. Am lipsit de la scoala timp de 2 luni jumate. Cand m-am intors, doamna directoare a organizat o petrecere supriza la scoala cu ocazia venirii mele. Am fost foarte emotionata cand am vazut toti colegii care mi-au dat cate un buchet de flori si un iepuras foarte dragut (colegii stiau ca imi plac iepurasii). Dar cea mai frumoasa supriza a fost atunci cand colegele mele de banca (in clasa noastra fiind banci pentru 3 persoane) mi-au dat caietele cu lectiile scrise la zi. Este o amintire placuta. Nu am sa uit niciodata