Draga jurnalule…

Incerc sa-mi notez in filele tale tot felul de intamplari care m-au facut sa tresar, sa ma mir, sa ma bucur sau sa ma intristez. Fiindca am constatat ca, daca nu notez, desi aproape intotdeauna sunt convinsa ca n-am sa uit niciodata prin ce am trecut si ce am simtit, totusi, constat, la foarte putina vreme, ca nu-mi mai amintesc absolut nimic.

Exista niste jurnale ale bebelusilor care se pot cumpara din comert. Sunt foarte folosite ca daruri pentru prima vizita facuta intr-o casa abia vizitata de barza sau pentru petrecerea de la botez. Cineva, un om intelept si cu spirit practic, a creat niste cartulii frumoase, cartonate, elegante, colorate in pasteluri prietenoase, in care parintii sunt invitati sa noteze cand s-a nascut puiul lor si cat cantarea la nastere, apoi cum a fost la prima baita, la prima intalnire cu fratii sau bunicii, la botez, la primul Craciun, la cea dintai aniversare. Pe fiecare fila pregatita pentru notatiile parintilor emotionati exista si loc pentru fotografii, pentru ca amintirea sa fie cat mai completa.

Am primit si eu cate un asemenea jurnal, la fiecare dintre copiii mei, insa nu am completat niciunul, niciodata. Probabil ca am trei cartulii stivuite undeva in dosul rafturilor de la biblioteca. Insa de curand m-a apucat febra reconstituirii. Deschisesem deja de pe la inceputul anului un jurnal dedicat mai intai Izei, apoi tuturor copiilor mei. Apoi mi-am dat seama ca nu pot pierde anii dintai ai maternitatii mele si am scos de prin cufere toate pozele, toate insemnarile, toate sms-urile, si am inceput sa le pun cap la cap, recompunand un jurnal al celor trei copii ai mei.

Pe masura ce scotocesc mai mult, imi dau seama cat de multe lucruri se uita, cat de multe se pierd. Si cat de iremediabila ar fi fost disparitia lor daca nu as fi facut acest efort cat sunt copiii inca mici, cat inca mai am o sansa sa adun textele mele dedicate lor si sa le pun cap la cap tresariri, revelatii, uluiri de mamica tanara. Si ma bucur ca m-am dezmeticit acum, inainte sa fie prea tarziu pentru a-mi aminti…

Draga jurnalule, iti multumesc ca ma ajuti sa raman mereu tanara, sa stiu cum m-am simtit intalnindu-mi copiii pentru intaia data…

Voi ati tinut vreodata un jurnal?

Aroma de dragoste si amintiri

Cafeaua a avut intotdeauna pentru mine aroma de dragoste, liniste si amintiri. Am baut cafea in casa bunicii mele atunci cand am implinit 18 ani. Asta a fost darul ei, ca si cum primisem vreo initiere. Pana la varsta aceea trageam cu ochiul si gustam pe furis din bautura cu gust amarui si ma intrebam ce magie o fi facand cafeaua asta oamenilor mari de se simt atat de bine incat isi deschid in fata ei sufletul si inima?

Anulaţi

Traducere din Română în Franceză

Cele mai adanci dezvaluiri din viata le-am auzit la o cafea. Cafeaua mi-a insotit noptile dinainte de examene; apoi diminetile si dupa-amiezele incarcate la serviciu; si primele intalniri cu acel barbat de care ma indragostisem in taina. M-a intrebat simplu: “Ne vedem la o cafea? ” Si stiam ca va fi o intalnire magica! Mi-am zis: “Sigur cafeaua Introduceţi text ori o adresă de site web sau traduceţi un document.este ceva mai mult decat o bautura! Are magie! Este un mod de a trai!”

“Niciodata nu trebuie sa bei doar o cafea!” imi spunea bunica. Asteptam cu nerabdare sa aduca fursecurile cu unt sau prajitura ei favorita cu migdale. “Daca o bei cu liniste, iti va da putere!” Si credeam asta! Inca mai cred…”Si sa nu bei asa licoare de una singura. Imparte-o cu cineva, cu cineva care ti-e drag”…

Urmaream eleganta cu care turna un strop de lapte proaspat si cald in cafea si cum savura in tacere fiecare sorbitura. Apoi zaboveam la a pricepe tainele acelor simboluri lasate de zatul de cafea in ceasca si ne amuzam tare cu asa zisul “ghicit” in cafea. Ghicitoare nu am devenit, dar aroma aceea nebanuita a cafelei pregatita de bunica nu o voi uita vreodata. Ma incumet in fiecare zi sa o egalez in maiestrie. Si intodeauna beau “licoarea” impreuna cu cineva. Cu cineva drag.

Sa va fie ziua buna ca o cafea buna!

Rochiile iubirii

Cu o zi inaintea fiecarei petreceri sau intalniri importante din viata mea imi aleg rochia pe care am s-o imbrac a doua zi. Scotocesc prin dulapuri, ma probez in oglinda, iar atunci cand nu sunt cu niciun chip multumita de ceea ce vad, incerc sa inventez combinatii traznite de haine mai noi si mai vechi…

Iar daca nu reusesc cu niciun chip sa incropesc o tinuta pe care sa o port cu draga inima, imi planific sa merg a doua zi la magazin si sa imi cumpar o rochie noua. E un lux pe care doar de cativa ani incoace mi-l ingadui. Dar nu abuzez de el.

Imi amintesc, insa, de rochiile destinate primelor petreceri din adolescenta, si de emotia cu care le probam, incercand sa-mi dau seama, privind in apele oglinzii, daca voi avea succes sau nu, daca voi fi invitata la dans sau nu, daca seara va fi romantica, sau doar vesela. Pe cele mai multe dintre ele le reciclasem dintre rochiile mamei sau ale matusii, iar bunica mea, care nu mai vedea prea bine inca de pe vremea aceea, mi le modifica, dupa ce ma rugam de ea indelung sa ma ajute. N-am sa uit niciodata de rochia mea bleu, clopotel, taiata sub bust si impodobita cu un snur albastru. O rochie in care aratam ca o albastrea, ca un fluture, ca o fata cuminte si romantica, asa cum eram intr-adevar.

Si-mi mai amintesc rochia alba pe care am avut-o la balul de absolvire a liceului, o rochie simpla, pe corp, peste care aveam un fel de bolero cu maneci largi. O rochie pe care mi-o facuse tot bunica mea, dintr-un material pe care il primise ea cadou de la o prietena… Stiu prea bine si rochia pe care am imbracat-o cand am terminat facultatea. Apoi rochia din ziua aceea in care m-am indragostit atat de tare, incat am umbal singura pe strazi o zi intreaga, chiar daca mi-era frig si rochia nu-mi acoperea genunchii. Si-mi amintesc si rochia de la cununia civila. Si pe aceea de mireasa - cum as putea s-o uit?…

Nu stiu de ce functioneaza asa memoria, dar stiu cum eram imbracata si unde eram de fiecare data in viata cand m-am indragostit. Iar daca inchid ochii, ma pot vedea pe mine purtand rochiile marilor momente ale vietii. Istoria fericirilor si a emotiilor mele are nuante blande, uni. Are ape subtiri si matasoase. Are falduri sau volane. Are maneci inguste sau bretele subtiri. Are culori pe care n-am sa le pot alunga niciodata din curcubeele inimii mele.

Un ocean al gesturilor invaluit in atingerea celor apropiati!

Pierduti in marea de desert a cuvintelor suntem cel mai adesea intr-o goana nesfarsita inspre a ajunge la momente si expresii diferite uitand placuta eternitate a aceea ce se vrea a tinde mereu inspre realizarea unei persoane infinit mai vii si mai prezente decat ceea ce gasim in gesturile ordinare ale unei continuitati uzuale. Avem tot ce ne dorim, ceea ce credem este ceea ce urmeaza si ceea ce stim este ceea ce avem - nimic mai diferit decat o simpla soapta si un simplu gest, vin sa ne apropie sau sa ne calauzeasca in viata pe noi sau poate doar pe faptele noastre… atunci, e poate extraordinar, cand reusim sa ne bucuram de fiecare clipa petrecuta impreuna!
O vara ispititoare de amintiri va doresc

Ce facem cu amintirile?

As fi vrut sa traiesc o singura dragoste, sa impart viata cu un singur om care sa fie martorul tuturor implinirilor sau nedesavarsirilor mele. As fi vrut sa imi gasesc drumul inimii de la prima tresarire indragostita.

Dar nu e niciodata atat de simplu pe cat ne-am dori. Viata ne ademeneste pe cai intortocheate, folosindu-se de propriile noastre slabiciuni. Tineretea e, de cele mai multe ori, taramul incercarilor si, mai ales, al erorilor.

Stivuim in suflet istorii terminate abrupt si asezam una peste alta intamplari care apoi ne fac sa nu mai credem in sansele unei iubiri nemuritoare. Iar atunci cand, in sfarsit, gasim, totusi, dragostea cautata o viata, descoperind-o nu prin meritul nostru, ci prin mila soartei care se rastoarna intru noroc, nu mai suntem in stare sa ajungem la prospetimea credintei dintai.

Ce facem cu amintirile venite dinspre viata traita? Cum stergem din gand tradarile faptuite inainte de vreme, cum uitam ca omul pe care il iubim a mai iubit de o mie de ori inainte sa ajunga la noi? Cum spalam umbrele copacilor de parfumul saruturilor schimbate candva? Cum curatam filmele de amintirea mainii pe care am strans-o altadata, privindu-le? Cum facem trecutul sa devina trecut?

Eu, una, nu stiu.

amintiri cu vechi prieteni

Buna! Ma numesc Andreea, am 20 de ani si ador intalnirile! Este minunat sa te intalnesti cu persoane dragi pe care le vezi mai mereu sau mai rar si sa povestiti la o cana de cafea muuuuuuulte lucruri, atat intamplari noi cat si amintiri! Sa te intalnesti cu o prietena pe care nu ai mai vazut-o de mult timp si sa va aduceti aminte foarte multe patanii de cand erati mai mici, de cand erati in liceu, ce nazdravanii mai faceati in pauze, in timpul orelor, cu cati profi v-ati certat, de cate ori ati fost date afara de la ore pentru ca nu va potoleati cu vorba nici in timpul orelor, pentru ca va trimiteati biletele in capacul de la pix ” iesim la o tigara?”, din drumetii, excursii si multe alte nazdaravanii petrecute impreuna!Imi place foarte mult ca atunci cand ma vad cu prietenii mei mai vechi sa imi aduc aminte de toate aceste lucruri pentru ca apoi cand plec spre casa plec cu o foarte buna dispozitie si ma simt mult mai bine si abia astept sa ma intalnesc iar cu ei pentru ca simt ca suntem la fel ca in vremurile noastre bune, la fel ca in liceu si pentru o clipa uit cat de rea este lumea si cat de dura!

Placerea intalnirilor

E atat de placut sa te intalnesti cu cineva drag…

Am fost plecata departe de casa si de sotul meu, trei luni de zile…de-abia asteptam clipa revederii, a imbratisarilor, a saruturilor…dulcea cafea cu lapte bauta dimineata impreuna sau dupa-amiaza cand aveam timp sa ne povestim ce am facut peste zi.

E atat de placut sa te intalnesti cu un fost coleg de generala sau liceu si sa depeni cu el amintiri dragi despre profesori sau despre excursia la munte unde ne-am distrat de minune si ne-am indragostit…

E atat de placut sa bei un capuccino cu o prietena draga pe care n-ai mai vazut-o de cativa ani, deoarece ea s-a mutat in strainatate si intamplator ai dat peste ea in centrul orasului.

Singura bogatia a omului sunt amintirile…e atat de placut sa remomerezi intamplari dragi la o ceasca de cafea alintoramata.

Mi-e dor de ierni

Strabatem orasul care, in miez de ianuarie, are parfum de primavara, si evocam iernile copilariei noastre. Vorbim despre zapezile inalte cat casa, despre drumurile pe care nu se mai putea circula, despre scolile inchise de prea mult frig si inghet.

Copiii nostri ne asculta amintirile cu uluirea pe care o au in fata celor mai fantastice povesti pe care le citim inainte de somn si ne intreaba, fascinati, cat este adevar si cat imaginatie in tot ceea ce le povestim. Au existat, cu adevarat, ierni in care ningea atat de mult, incat drumurile croite prin zapada semanau cu niste labirinturi? Au fost vremuri in care copiii mergeau la scoala trasi pe sanie de maini inamanusate de bunici? Am trait chiar noi, parintii lor, copilarii in care ca sa facem oamenii de zapada, rostogoleam bulgarii de pe casa?!

Si apoi ne intreaba ce s-a intamplat. Unde au plecat iernile, unde s-au ascuns zapezile. Ce s-a rasturnat in mersul vremurilor si al vremii, de nimic nu mai seamana cu povestile adapostite in memoria noastra? Iar noi nu stim sa le raspundem, pentru ca nu avem raspuns nici pentru noi insine. Doar intrebari, doar mirari. Daca in numai treizeci de ani clima s-a schimbat atat de mult, incat, nici ochii nostri inca tineri n-o mai pot recunoaste, ce se va intampla peste inca treizeci, sau inca o suta?

Of, iar o sa intarzii la slujba, imi spun, acum, in serile in care ninge… Dar, de fapt, mi-e dor sa nu-mi mai fie teama de drumuri alunecoase, sa nu mai judec frumusetea lumii prin prisma obligatiilor mele de fiecare zi. Mi-e dor sa-mi fie, pur si simplu, dor de ierni. Sa ma bucur de zapezi inalte si de turturi prelungi la stresini. De geamuri care stiu sa infloresca in alb si de mirarea mea in fata frumusetilor inghetate.

Dar vremurile s-au rasturnat. Iernile s-au imblanzit, zapezile s-au topit. Au ramas amintirile. Au ramas povestile. Au ramas uimirile.

Clipe minunate.

   Sarbatorile de iarna sunt pentru familia mea, cele mai placute momente pe care le petrecem impreuna.Colindele, fulgii de nea, mirosul de brad, aroma cozonacilor sunt ambianta cea mai placuta de a ne aminti de anii copilariei , cand sarbatorile de iarna erau o adevarata magie.Eu si sotul meu le-am oferit aceleasi clipe de neuitat si fetelor noastre care acum sunt mari si mereu ne spun ca au avut cele mai frumoase sarbatori.In fiecare an era ceva special care nu se uita usor.La randul lor sper ca vor face si ele la fel pentru copii lor.Imi doresc sa avem toti sanatate, sa ne bucuram impreuna de tot ce e frumos, sa savuram minunata cafea alintaromata Jacobs in fiecare zi.

Va doresc tuturor cele mai sincere urari de bine si sa aveti parte de sarbatori minunate.

Amintiri

As umple o sacosa de amintiri.Frumoase!Doar atat? Nu!Poate o poseta sau chiar un buzunar.Un buzunar cu amintiri frumoase.

Pentru anul` care ne bate la usa,2011, cea mai mare dorinta a mea este sa primesc de la Mos` Craciun un laptop..insa nu aceasta este cea mai arzatoare dorinta a mea….

Cea mai arzatoare “dorinta alintaromata” a mea este sa reusesc sa intru in Academia Fortelor Terestre si sa-i vad pe parintii mei fericiti pentru ca ei sunt “micile zeitati” pentru care as face orice.

Un an bun si plin de impliniri si “dorinte alintaromate” tuturor!

 

La Multi Ani 2011:x…

Pagina urmatoare »