Mi-e dor de ierni

Strabatem orasul care, in miez de ianuarie, are parfum de primavara, si evocam iernile copilariei noastre. Vorbim despre zapezile inalte cat casa, despre drumurile pe care nu se mai putea circula, despre scolile inchise de prea mult frig si inghet.

Copiii nostri ne asculta amintirile cu uluirea pe care o au in fata celor mai fantastice povesti pe care le citim inainte de somn si ne intreaba, fascinati, cat este adevar si cat imaginatie in tot ceea ce le povestim. Au existat, cu adevarat, ierni in care ningea atat de mult, incat drumurile croite prin zapada semanau cu niste labirinturi? Au fost vremuri in care copiii mergeau la scoala trasi pe sanie de maini inamanusate de bunici? Am trait chiar noi, parintii lor, copilarii in care ca sa facem oamenii de zapada, rostogoleam bulgarii de pe casa?!

Si apoi ne intreaba ce s-a intamplat. Unde au plecat iernile, unde s-au ascuns zapezile. Ce s-a rasturnat in mersul vremurilor si al vremii, de nimic nu mai seamana cu povestile adapostite in memoria noastra? Iar noi nu stim sa le raspundem, pentru ca nu avem raspuns nici pentru noi insine. Doar intrebari, doar mirari. Daca in numai treizeci de ani clima s-a schimbat atat de mult, incat, nici ochii nostri inca tineri n-o mai pot recunoaste, ce se va intampla peste inca treizeci, sau inca o suta?

Of, iar o sa intarzii la slujba, imi spun, acum, in serile in care ninge… Dar, de fapt, mi-e dor sa nu-mi mai fie teama de drumuri alunecoase, sa nu mai judec frumusetea lumii prin prisma obligatiilor mele de fiecare zi. Mi-e dor sa-mi fie, pur si simplu, dor de ierni. Sa ma bucur de zapezi inalte si de turturi prelungi la stresini. De geamuri care stiu sa infloresca in alb si de mirarea mea in fata frumusetilor inghetate.

Dar vremurile s-au rasturnat. Iernile s-au imblanzit, zapezile s-au topit. Au ramas amintirile. Au ramas povestile. Au ramas uimirile.

Clipe minunate.

   Sarbatorile de iarna sunt pentru familia mea, cele mai placute momente pe care le petrecem impreuna.Colindele, fulgii de nea, mirosul de brad, aroma cozonacilor sunt ambianta cea mai placuta de a ne aminti de anii copilariei , cand sarbatorile de iarna erau o adevarata magie.Eu si sotul meu le-am oferit aceleasi clipe de neuitat si fetelor noastre care acum sunt mari si mereu ne spun ca au avut cele mai frumoase sarbatori.In fiecare an era ceva special care nu se uita usor.La randul lor sper ca vor face si ele la fel pentru copii lor.Imi doresc sa avem toti sanatate, sa ne bucuram impreuna de tot ce e frumos, sa savuram minunata cafea alintaromata Jacobs in fiecare zi.

Va doresc tuturor cele mai sincere urari de bine si sa aveti parte de sarbatori minunate.

Amintiri

As umple o sacosa de amintiri.Frumoase!Doar atat? Nu!Poate o poseta sau chiar un buzunar.Un buzunar cu amintiri frumoase.

Pentru anul` care ne bate la usa,2011, cea mai mare dorinta a mea este sa primesc de la Mos` Craciun un laptop..insa nu aceasta este cea mai arzatoare dorinta a mea….

Cea mai arzatoare “dorinta alintaromata” a mea este sa reusesc sa intru in Academia Fortelor Terestre si sa-i vad pe parintii mei fericiti pentru ca ei sunt “micile zeitati” pentru care as face orice.

Un an bun si plin de impliniri si “dorinte alintaromate” tuturor!

 

La Multi Ani 2011:x…

Cine spune primul “te iubesc”

Vad in filmele – si pe strazile americane – cat de usor spun “te iubesc” cei traiti pe continentul cu noroc. Pentru ca eu stiu cat de anevoios ajungi sa rostesti cuvintele magice in limba romana.

Citind povestile voastre cu parfum de adolescenta, mi-am amintit dezbaterile noastre din anii de liceu cand ne randuiam iubirile viitoare dupa niste reguli de noi inventate. Stiam ca nu noi, fetele, trebuie sa facem primul pas atunci cand ne place un baiat. Stiam ca nu noi, fetele, trebuie sa dam primul telefon. Si ca nu noi trebuie sa ne ridicam pe varfuri pentru primul sarut.

Tinea de esenta puritatii si a feminitatii noastre abia inmugurite sa ne lasam cu totul in umbra asteptarii. Din miezul sperantei noastre ca vom avea o viata fericita venea convingerea ca mai intai trebuie sa refuzam chiar si lucrurile si intamplarile pe care ni le dorim. Si, mai ales, stiam ca, oricat de plina de dragoste ne-ar fi inima, nu noi trebuie sa rostim, intaia data, “te iubesc”.

Incerc, de o vreme incoace, de cand concursul nostru ne rascoleste amintirile, sa deslusesc din memorie cine mi-a spus prima oara “te iubesc”. Eu stiu cui am spus, intaia data, in gand, si stiu si cand, mai tarziu, am avut curajul sa raspund unei declaratii de dragoste. Si stiu si ca, acum, peste ani, nu mai cred ca trebuie sa astepti sa spuna cineva mai intai. Am inteles, intre timp, ca nu exista, macar in dragoste, conducatori si condusi. Ca am dreptul sa spun ceea ce simt si sa cer ceea ce imi doresc. Si sa spun “te iubesc” ori de cate ori simt ca inima imi tresare de drag. Si sa tac atunci cand nu mai am nimic de declarat.

Amintiri, amintiri….

Suntem o generatie de finantisti. Am terminat liceul in anii ’90 cand au aparut blugii , seturile de truse de machiat , ce mai ….democratie….

Imi amintesc cu nostalgie cand am vrut sa ma dau mare si mi-am scurtat uniforma iar la prima ora de dirigentie diriga mea, profa’ de romana , m-a scos in fata clasei si mi-a taiat tivul …din greseala taindu-mi si uniforma…:) Teodorei , rockerita clasei i-a confiscat traistuta din lana pe care ea o puta atarnand de sold cu mare mandrie…Pe Irina a invinuit-o multa vreme ca a zarit-o purtand o palarie verde , imaginara-dupa parerea noastra.Pe cativa dintre colegi chiar  i-a picat la BAC, ratand examenul de vara de la facultate.Dar in toamna si-au luat revansa intrand la ISE cu note foarte bune:)) .Anul acesta implinim 20 de ani de la terminarea liceului si as dori sa ne intalnim cu totii de prin toate colturile tarii si ale lumii , sa ii oferim dirigintei o diploma ,,Pentru  cele mai tari momente oferite ”.Totul la o ceasca de cafea Jacobs,preferata mea…

Amintiri de neuitat

Perioada liceului a fost a fost una dintre cele mai frumoase etape din viata mea.De atunci am cele mai frumoase amintiri.Eram asa de exuberanta cum nu cred ca voi mai fi vreodata.Am avut profesori foarte buni si intelegatori,ne iertau daca mai chiuleam sau veneam cu lectia neinvatata,am avut colegi minunati pe care as fi foarte curioasa sa-i revad.O prajitura mancata in timp ce ar fi trebuit sa fim la ore era mai dulce,un film vazut era mai bun, soarele era mai stralucitor,iarba mai verde,totul ni se parea mai frumos pentru ca eram tineri si fara griji. Mi-as dori foarte mult sa pot retrai acea perioada de neuitat!

Ce frumosi mai eram…

Barbatii vorbesc despre anii de armata, iar femeile isi povestesc una alteia cum au nascut. Iar atunci cand sunt impreuna, barbati, femei, toti dornici de vorba si de amintire, istorisesc intamplari din liceu…

Alegem din istoriile personale bucati de viata in care am facut altceva, altfel decat ne-a fost dat apoi sa mai traim. Privim inspre tinerete sau spre adolescenta cu nostalgie si ne emotionam amintindu-ne ce frumosi mai eram, ce senina ne era fruntea, mai demult… Si povestim mereu cu bucurie intamplarile cat de cat vitejesti prin care am trecut undeva, candva.

Odinioara am escaladat un munte… Candva, am marsaluit in noapte si ne-am bucurat sa descoperit ca suntem mai puternici, mai curajosi decat credeam. In cate-o zi binecuvantata a vietii noastre am nascut, in chinuri, cate un copil, cate un miracol. In cate-o duminica sfanta am mers la altar tinand de mana omul pe care am jurat sa il iubim toata viata.

Intamplarile demne de aducere aminte se asaza in noi si ne schimba, ne fac sa traim mai mandri si mai increzatori. Mai inalti si mai nobili. Povestile anilor in care radeam mai mult, iubeam mai mult, speram mai mult, ne imbraca sufletul in culori si ne fac sa ne bucuram ca am trait asa cum am trait. Sa privim in urma fara sa vrem sa schimbam nimic. Si sa tanjim sa ne iasa in cale sansa de-a fi poftiti la cate o reuniune de clasa, la cate o intalnire cu aceia care ne-au vazut atunci cand stiam sa zambim fara riduri, ca sa putem sa ne mandrim cu ce-am ajuns azi pentru ca am fost ieri, elevi de liceu, studenti sau, pur si simplu, adolescenti razvratiti, asa cum am fost.

Amintiri la “131″

Liceul cred ca reprezinta cea mai frumoasa perioada din viata fiecarui om…chiar daca mai intampinam cate o lucrare neanuntata,tezele sau “azi ma asculta” ne cam stricau cheful de scoala uneori,eu pot sa recunosc ca cele mai frumoase amintiri din cei 21 de ani ai mei le am din liceu…In primul rand…chiulul…era cea riscanta ” meserie”…avand in vedere ca provin dintr-ul orasel mic,mic…profesorii stiau tot timpul unde ne puteau gasi fara mari eforturi…la bar,la 3 in 1(Jacobs,bineinteles…)…si bineinteles ca la prima ora eram la “131(unu trei unu), sau “3″, cum ne placea noua sa spunem.De cate ori intarziam la cursuri,era profesorul de georgafie care intotdeauna avea gija sa ne arate ceasul(simbolic) pe geam in semn ca am intarziat…Faceam fel si fel de prostioare…ne distram pe cinste ca niste adolescenti ce eram…

In clasa a IX-a,fiind la informatica eu si colega mea ne certam care sa stea mai mult la computer…si nu stiu prin ce minune si cum sau unde am apasat…ca am stricat compul…tot semestrul nu am mai fost la info…=))…sau,in urma unui pariu cu colegele,am vrut sa demonstrez cat sunt de “viteaza” si am lovit cu cu piciorul folosindu-ma de toata forta,usa de la o sala de clasa…partea amuzanta era ca tocmai in spatele usii se afla diriga mea…si i-am cam trantit o usa in cap…a urmat bineinteles morala”cum poti tu”,si “ce-i cu tine”,o vizita la director,dar nu m-am ales decat cu un 4 la materia pe care o faceam cu diriga…; si venind vorba de usa…pot sa spun ca in fiecare saptamana noi schimbam yala la sala de clasa din diverse motive(ne blocam in clasa si aruncam clanta pe fereasta cat sa nu mai putem deschide usa si tipam cat ne tinea gura ca eram blocati,si” vai cum se poate sa nu mai facem noi ora!?”)…fie ca organizam serate,spectacole,participam la fel si fel de concursuri sau olimpiade,sau faceam nazbatii si eram mereu pusi pe sotii,fie ca preferam “3″in locul orelor,sau ne mai “scoteam ochii”din cauza notelor,sau cine stie ce fleacuri ale vietii de elev,eu si colegii mei din liceu am fost uniti si foarte buni prieteni…si spun cu sinceritate ca fiecare zi din viata de liceean imi va aminti ce frumoasa este adolescenta…daca stii sa iti petreci in mod placut frumoasa perioada..Si uite ca,stand si povestind…chiar mi s-a facut pofta de “3″-ul de dimineata…si ma gandesc sincer sa organizez o reuniune de clasa…la “131″…CE AMINTIRI…

Cum sa-ti amintesti de dragoste

Atunci cand mi se intampla sa ma indoiesc de dragostea mea, atunci cand mi se pare ca am toate drepturile din lume sa asez sub semnul intrebarii constructia miraculoasa a iubirii mele, imi rezerv un ragaz in care sa-mi amintesc cum a fost cand m-am indragostit.

Cand mi se arata greu drumul inainte in dragostea mea – pentru ca, uneori, imi e greu, recunosc -, fac acelasi exercitiu menit sa imi vindece nelinistile: imi amintesc de zilele in care m-am indragostit. Imi dau dreptul, imi dau sansa sa imi aduc aminte cum umblam pe strazi, beata de lumina si de soare, uluita ca lumea intreaga s-a rasturnat si s-a facut de o mie de ori mai frumoasa. Ma oblig sa retraiesc starea aceea ciudata de visare si de melancolie, sa simt din nou intreaga frumusete a lumii ca pe o povara atunci cand n-o privesc in aceeasi clipa cu el. Ma refugiez din nou in lumea in care toate simturile mele se asaza la panda in asteptarea pasilor lui, in care uit de foame si de sete, in care nu dorm decat ca sa-l visez, in care nu ma trezesc decat ca sa-l astept, din nou…

Cand mi se pare greu sa ma lupt cu ranile si poverile trecutului nostru, imi amintesc cum, inainte de a ne lamuri unul altuia intelesurile si rosturile, as fi fost in stare sa schimb o eternitate petrecuta fara el pentru o singura secunda de dragoste impartasita. Imi amintesc ca as fi dat un an din viata pentru o imbratisare si as fi lasat toate raurile lumii sa sece, fiindca numai sarutul lui mi-ar fi putut ostoi setea.

Si-apoi mi-e mai usor sa merg inainte. Pentru ca inteleg ca, daca ar fi sa o iau din nou de la capat, n-as ezita nicio secunda sa-mi aleg aceeasi dragoste. Pentru ca pricep ca o mare iubire nu merita sa fie manjita de ezitari marunte. Pentru ca imi amintesc cat de mult il iubesc, chiar si atunci cand mi-e greu sa inaintez printre umbre.

foto: Paul Buciuta/artista/Tango

Ordinea amintirilor

Pe masura ce reiei anumite experiente insemnate de viata, iti revin si amintiri pe care le credeai demult ingropate. Daca ne-am apuca sa traim, macar din cand in cand, ca in tinerete sau in copilarie, am descoperi in noi sipete pierdute de suflet si de aducere aminte.

Intr-una dintre fascinantele lui carti, psihologul american Irvin D. Yalom povesteste cazul unei paciente obeze care, sub indrumarea lui, reuseste sa slabeasca. Pe masura ce corpul ei, prin eforturi cumplite si rascoliri dureroase prin memorie, coboara incet-incet spre forma de la care a pornit candva, mintea pacientei dezveleste intamplarile, in cea mai mare parte triste si rele, care au marcat-o de-a lungul anilor si al acumularilor de kilograme. Ies la iveala, o data cu straturile de trup ascunse de atata vreme, insingurarile greu acceptate, certurile cu parintii, marile esecuri in iubire. Dar si, cateodata, bucuriile uitate, ratacite printre prea multele falduri de trup.

Mi-am trait, pana nu de mult, dezamagirile din dragoste, evocand fara voie toate despartirile, bocind plecarea nu a unui barbat, ci a tuturor celor pe care i-am iubit, cu gandul, cu visul, ori cu fapta. N-am putut face altfel. Asa cum nici acum nu pot schimba nimic.

Traiesc din nou experienta primelor zile de ingrijire a unui prunc si, de undeva, de unde probabil ca nu ar mai fi reusit sa se inalte spre constiinta, daca nu as fi nascut din nou, ma napadesc amintiri splendide sau ravasitoare din anii maternitatii abia descoperite. Imi vad fetita abia nascuta zambind sau adormind sau strambandu-se de durerea colicilor si mi se face dor de timpul cand copiii mai mari erau bebelusi, si mi se face greu de nesomnul anilor in care mi-am vegheat copiii fara ajutor, si mi se sfasie inima inca o data de revelatia neputintei de a fi mama buna pentru doi copii in acelasi timp, de deznadejdea insingurarii traite cu doi copii de mana.

Exista o ordine a amintirilor, si o dezordine a lor, pe care o provocam atunci cand avem curajul sa ne luam viata de la capat. Sa iubim din nou. Sa traim din nou. Sa murim din nou. Dintr-o durere, dintr-o asteptare, dintr-o tacere, dintr-o dragoste prea mare…

Fotografie de Paul Buciuta/ Marea Dragoste

« Pagina precedenta — Pagina urmatoare »