Placerea de a da vina pe altcineva

Descopar tot mai mult ca majoritatea oamenilor se simt bine atunci cand ii fac pe ceilalti sa se simta vinovati. Sa pasezi vinovatia asupra altuia si s-o faci eficient e un sport pe care-l practica oameni nedeprinsi cu adevaratele sensuri ale vietii- si, cel mai adesea, o fac cu succes.

Am practicat si eu sportul azvarlirii raspunderii, o buna bucata din viata. Cea mai nefericita bucata. Ii spuneam barbatului langa care traiam ca el e vinovat pentru tristetea mea, ca minciunile lui imi fac viata amara si ca faptul ca ma insala imi distruge sperantele de zi cu zi. Si, in felul meu, aveam dreptate, numai ca uitam ca oamenii sunt liberi sa traiasca cum vor si ca noi trebuie doar sa alegem sa vietuim langa omul care ni se potriveste si langa care ne simtim fericiti. Din vremurile acelea greu de indurat am reusit sa invat sa nu mai dau vina pe altii si sa nu ma mai plang de alegerile mele. Si sa evit cat mai mult cu putinta sa ii fac pe cei din jur sa se simta vinovati.

“Imi pare rau ca nu am venit la timp”, imi spun oamenii care intarzie, iar eu m-am invatat sa le zambesc si sa le raspund ca nu-i nimic, ca mi-a prins bine ragazul asteptarii, ca sa-mi limpezesc gandurile. “N-am reusit sa ajung la lansarea cartii tale”, imi spun unii oameni, iar eu raspund politicos ca nu m-am suparat deloc, ca nici n-a fost mare lucru. Ca n-au pierdut nimic. Pentru ca nu vreau sa ii fac sa se simta prost, mai ales ca stiu ca asta nu foloseste la nimic. Trecutul nu mai poate fi schimbat. In schimb, adesea dialogurile continua in tentative de a ma face sa ma simt tot eu vinovata. “N-am putut sa vin la intalnirea fixata, dar trebuie sa stam acum de vorba, te asteptam la noi la birou”, imi spun cei care au priceput ca nu sunt suparata ca nu s-au mulat pe programul meu. Insa, daca eu ii refuz, imi explica pe indelete cat de mult s-au pregatit pentru asta, si cat de important ar fi pentru ei sa imi dau tot programul meu peste cap. De obicei nu cedez, insa ii las inlacrimati si coplesiti de refuz, in  asa fel incat s-ar cuveni sa nu dorm doua nopti de rusinea ca i-am dezamagit. Si am senzatia ca se simt bine daca m-au facut sa ma simt vinovata.

Sportul invinovatirii se practica razbit in toate jocurile amorului neimplinit. Printre fostele sotii care, dupa ce si-au batut joc de valorile familiilor lor se minuneaza ca au fost parasite si povestesc in stanga si-n dreapta cum nemernicul le-a lasat cu copilul in brate. Cu cat nemernicul este improscat mai tare cu acuzatii, cu atat se simt ele mai bine si uita sa marturiseasca faptul ca, daca si-ar fi vazut cinstit de familie si de iubire, fara istericale, amantlacuri si minciuni, nu ar fi ajuns niciodata in situatia in care se afla azi. Se practica printre barbatii care, dupa ce au facut viata partenerelor lor un iad al asteptarii si al nedumeririi, sufera ca au fost parasiti si se declara niste victime ale iubirii lor nelinistite, dar profunde. Uitand ca ei au mintit si au inselat, si s-au balanganit intre nehotarari lenese si murdare.

Cunosc un barbat care a scris o carte despre deznadejdea lui nascuta dupa ce a fost parasit de o femeie care l-a asteptat o viata intreaga sa se intoarca de la alte femei. Cunosc o femeie care isi zapaceste copilul tarandu-l pe la tot felul de medici, dorindu-si sa convinga pe toata lumea ca micutul sufera de o boala grava, ca sa isi faca fostul sot sa se simta cat mai vinovat si ea sa para cat mai nedreptatita in ochii lumii. Ba chiar am intalnit o doamna insarcinata care tanjea sa piarda sarcina pentru ca, astfel, cei care au suparat-o sa plesneasca de vinovatie si ea sa-i poata pedepsi si mai cu foc decat intr-o situatie mai putin dramatica.

Dar eu am invatat ca e o apucatura paguboasa sa-ti traiesti existenta invinovatindu-i pe altii. Ca viata nu sta pe loc, insa nici nu-si adauga sensuri de pret atunci cand ti-o petreci vanand responsabilitatile altora. Ca important este sa ne lamurim singuri propriile raspunderi si propriile aspiratii. Si sa pricepem, o data pentru totdeauna, ca placerea de a da vina pe altcineva e un viciu care otraveste intai existenta celui care il practica si abia apoi pe a celor angrenati fara voie in sportul ridicol al lui “tu!- ba tu!”…

Trup sau suflet?

Exista iubiri in care se intalnesc doar sufletele, iar legaturile profund spirituale nu au nevoie de intersectari carnale. Si sunt povesti de dragoste si patima in care conteaza, mai presus de toate, atractia dintre trupuri.

Vad mai ales cupluri de tineri in care cei doi s-au ales unul pe celalalt dupa citerii care tin exclusiv de nabadaile simturilor. Aflati la varstele marilor dorinte, adolescentii se arunca unii in bratele celorlalti, convinsi ca limanul trupului este si cel al dragostei.

Stiu si multe cupluri in care cei doi fie gandesc si inteleg lumea la fel, fie s-au repliat unul langa celalat dupa un sir de esecuri amoroase anterioare si, la un moment dat, au decis ca e timpul sa isi gaseasca un suflet langa care sa incerce sa se simta mai putin singuri. Abdicand de la pretentiile de odinioara ale trupului.

Care dintre comuniuni e mai insemnata intr-o iubire durabila? Cea a sufletului sau aceea a trupului? Poate rezista o relatie in care partenerii au minti compatibile, dar nu sunt atrasi unul de celalalt dupa criteriile epidermice? Dar o poveste de dragoste in care exista doar patima, atractie, sange fierbinte si imbratisari memorabile, insa nu si o comunicare profunda la nivelul mintii si al sufletului?

Eu inclin sa cred ca atractia spirituala poate aduce dupa ea, in timp, si atractia trupurilor. Ca doi oameni care au multe de vorbit si de impartasit unul cu celalalt ar putea ajunge sa se doreasca unul pe celalalt, chiar daca nu au simtit asta de la inceput. Dar nu stiu daca exista atractii ale trupurilor atat de serioase, incat sa poata rezista in timp, sa se lupte cu blazarea sau cu  rutina.

Categoric, ideal ar fi sa ai si suflet si trup, in proportii iscusit asezate in formulele inefabile ale amorului. Dar, pentru ca rareori exista relatii perfecte, facem compromisuri, mai mici sau mai insemnate, renuntand la pretentii fie pe planul cautarii sufletului-pereche, fie abdicand sa mai credem ca fiecare trup are o jumatate a lui de care s-a desprins candva, si numai prin iubire s-ar mai putea  intregi.

foto: Paul Buciuta/artista/Tango