Cum intretii o prietenie?

Sunt prietenii care dureaza o viata, fara sa presupuna niciun fel de obligatii din partea celor care s-au intalnit, la un moment dat, si si-au daruit unul altuia increderea.

Dar sunt si prietenii care trebuie intretinute, vegheate, ingrijite, pentru ca altfel se sting, incet-incet… Eu nu sunt o prietena-model, si-mi pare tare rau ca nu reusesc sa fiu mai atenta si mai dedicata in relatiile mele pe care le pretuiesc din tot sufletul. Mi se intampla adesea sa uit de aniversarile unor oameni pe care ii iubesc mult - si apoi sa regret absurd si inutil.  Iar, in ultima vreme, tot mai adesea, mi se intampla, pur si simplu, sa nu pot raspunde la telefon. Si, desi de fiecare data imi spun ca voi suna eu inapoi imediat ce voi gasi o secunda libera, secunda aceea intarzie sa vina.

Nu imi mai fac timp sa ies la masa nici macar o data la doua luni cu oameni pe care, altfel, fara sa mint, ii port in inima mea pentru totdeauna. Rar imi gasesc nu doar vremea, ci si dispozitia necesara pentru un telefon de “ce mai faci?”. Si de multe ori nici la sms-uri sau la e-mailuri nu mai apuc sa trimit un raspuns, desi asta era o ocupatie care, pe vremuri, imi facea mare placere.

Ma invinovatesc ca nu stiu sa intretin o prietenie. Ca nu am darul relatiilor mentinute pe termen lung si ca, pe scurt, sunt o faptura ingrata. Dar imi gasesc mereu, ca scuza, puterea mea de a iubi fara masura. Lipsa mea de pretentii fata de oamenii  pe care eu ii consider prieteni dragi, chiar daca nici ei nu imi dau telefon de ziua mea. Speranta mea-  complet eronata- ca marile prietenii, ca si marile iubiri, se pastreaza dincolo de conventii, dincolo de conveniente.

Timp potrivit

Am iubit, intr-un timp de care imi aduc cateodata aminte, un barbat care nu era niciodata atent cu sarbatorile mele si ale noastre. Nu-mi daruia nici flori, nici martisoare, nici daruri pentru aniversari.

Imi spusese, inca de la inceputul relatiei noastre, ca el nu e genul care sa-si bata capul cu nimicuri. Ca dragostea lui pentru mine nu are nevoie de forme de exprimare atat de comune. In schimb, lui ii erau tare dragi darurile, iar de ziua lui se bucura sa fie aniversat cu fast.

La inceput, am fost convinsa ca nu ma va afecta felul sau nepasator de a fi. Ca cele cateva calitati ale lui absolut extraordinare suplinesc cu varf si indesat noianul de defecte ordinare. Insa, ceva mai tarziu, cand mi-a disparut febrilitatea aceea de inceput, cand ai face orice sa fii aleasa tu ca partenera si esti convinsa ca niciun cusur al lui nu te-ar putea face sa-l iubesti mai putin, am inceput sa suspin dupa o viata normala. Sa astept, sa tanjesc si, intr-un final, sa-mi revendic prin cuvinte limpezi drepturile minime la rasfat si omagiu. Pentru ca indiferenta lui legata de zilele festive incepuse sa imi apara ca o combinatie letala de lene si zgarcenie.

Nu s-a rezolvat niciodata mica noastra mare divergenta. Si, asa cum e lesne de banuit, intre noi s-au ivit mereu alte si alte neconcordante, asa ca, intr-o toamna, am ales sa plec si sa uit. N-am reusit decat sa plec.

In primavara urmatoare plecarii mele, intr-o zi de 1 Martie, barbatul pe care incercam sa-l si uit a venit la mine si mi-a adus intr-o punguta un pumn de martisoare. Pentru toti anii in care nu-si amintise, ori nu-i pasase. Le-am primit si le-am privit cu atentie. Si abia atunci s-a terminat totul. Pentru ca in clipa aceea am inteles ca exista un timp potrivit pentru toate. Si ca lucrurile pe care nu le-am faptuit la vremea lor se risipesc definitiv. Ca gesturile pe care cineva le-a asteptat nu mai au nicio valoare daca vin cand nu mai sunt dorite. Iar martisoarele pe care nu le-am dat in primaverile care au tanjit dupa ele in zadar sosesc in anii in care-i deja prea tarziu…