Vremea cireselor

Se umplu pietele de cirese in timp ce sufletele noastre se lumineaza de nostalgie. La fiecare sfarsit de mai, ma pregatesc de intrarea in vara cum m-as pregati sa redevin copil. Si chiar daca stiu ca, o data cu toamna, imi voi regasi varstele trupului, pasesc spre cel mai drag anotimp al inimii mele cu inocenta de dinaintea primului sarut.

Amintirile mele cu ciresi dati in parg stau la loc sfant, printre amintirile cu petreceri de majorat, cu drumuri uimitoare facute intr-un autocar plin de eleve suave, cu poezii scrise pe ultima pagina a caietului de matematica. Gustul de cireasa coapta se amesteca, pe cerul gurii mele si pe cerul inalbit de stele lactee, cu gustul dorintei de a fi frumoasa, cu leganarea dansului asteptat si visat, cu imbratisarea a carei splendoare nu cutezam sa o gust pana la capat. Iar leganarea cireselor atarnate la urechi pastreaza si acum in ea chemarea unei mari iubiri, speranta pentru o nesfarsita, nepangarita poveste de dragoste, care avea, n-avea sa vina.

Visurile s-au spulberat, dar au ramas ciresele fiecarui an, sa ne aminteasca de vremuri in care eram mai liberi si mai neasupriti de spaime. Seva lor de vara indragostita, samburele lor de indrazneala si revolta ne obliga sa ramanem tineri si razvratiti in fata toamnelor, in fata caderilor de zapezi, de destin. E vremea cireselor si a marilor iubiri. Traim zile cu gust dulce de eternitate, de splendoare…

“Doamne, tineri mai eram
Cand fugeam din rai pe geam
Sa furam cirese-n san
Dintr-un colt de iad pagan.
Si muscand din carnea lor
Ne imbolnaveam de dor…” (George Tarnea- Fuga din Rai)

Nu pot sa sufar toamna

Probabil ca indarjirea mea de a ma impotrivi anotimpurilor are ceva copilaros si absurd. Si, totusi, in fiecare an, ma agat de vara cu maini de indragostita si suflet de fecioara.

Am trecut prin cea dintai zi a toamnei cu aceeasi obida pe care o pun mereu in trecerea peste pragul verii. Inaintez spre miezul lui septembrie cu pumnii stransi si inima ghemuita, stiind ca merg, fara voie, spre o alta asteptare nesfarsita a singurului anotimp de care stiu sa ma bucur.

Sunt un om lucid, iar simtul meu estetic functioneaza destul de constant, indeajuns de temeinic ca sa pot deosebi, cred eu, frumosul de urat. (Nu am ajuns si la performata de a distinge binele de rau, dar asta e o alta poveste…) Asa ca imi bucur ochii de toata dezlantuirea de culori a toamnei stiind ca, in curand, iarna va acoperi cu ninsori toate pacatele noastre, obligandu-ne sa ne intoarcem, din nou, la puritate. Dar frumusetea lumii, ea singura, nu e niciodata de ajuns pentru fericire.

Drept care, marturisesc, nu pot sa sufar toamna. Doar atunci cand soarele e inalt si puternic ma simt cu adevarat implinita. Doar cand am dreptul sa ma arunc in mare si sa cant o data cu valurile simt ca traiesc din plin, asa cum mi-am dorit intotdeauna. Doar cand e vara in jur si in suflet simt ca am puterea sa lupt pana la capat pentru dragostea mea. In rest de viata, astept, vegetez, hibernez. Spun rugaciuni ca sa se intoarca vara, implor zeii sa-mi lase dragostea vesnica, fara schimbari de anotimpuri.