Rasfat si asemanare

Nu mai stiu exact care dintre noi a inceput. Imi amintesc doar ca, atunci cand era foarte mica, Ilona imi lua hainele si pantofii. Tin minte si ca, de cand am nascut-o, mi-am dorit sa am culoarea ei de par si am luat-o adesea cu mine la coafor, ca sa o am drept reper atunci cand imi aleg nuanta de vopsea. Iar apoi, mai tarziu, am inceput sa mergem la cumparaturi impreuna.

Ea isi cumpara haine pentru varsta ei, si fiindca eu ma incadrez perfect in dimensiunile pentru 14 ani, sub 164 cm, ne putem lua imbracaminte la fel. De vreo doua luni incoace, purtam si acelasi numar la pantof, deci facem schimburi - tot mai avantajoase pentru ea. Sunt insa foarte hotarata sa ii cumpar pantofi superbi, care sa-mi ramana mie peste inca vreo jumatate de an, cand deja ea nu va mai purta acelasi numar cu mine - deci schimburile viitoare ma vor avantaja doar pe mine. Si chiar daca mi se pare ca, pe masura ce trec anii, semanam tot mai putin una cu cealalta, pastram cu strictete traditia ca, atat cat mai putem, daca gasim pe undeva vreun magazin bine asortat, sa ne luam haine identice.

Suntem in vacanta, intr-un sat splendid de langa Brasov, si jucam badminton la dublu: fetele cu fetele, baietii cu baietii. Suntem in miezul celei dintai saptamani de libertate pe care ne-o ingaduim in vara asta si in miezul unei mari iubiri, al unui rasfat pe care il degustam pe indelete. Si suntem fericiti ca ne avem unii pe altii, ca ne putem face in fiecare ceas mici bucurii care sa ne tina zambetul treaz, ca soarta a fost buna cu noi si ne-a dat dreptul la huzur, la dragoste, la miracol, la asemanare a celor mari cu cei mici, a celor mici cu cei mari…

Fotografie de Paul Buciuta / Marea Dragoste

Cu cine seamana copilul

Am inceput sa am strangeri de inima de cate ori vine vorba despre asemanarile bebelusului meu. Pentru ca am priceput deja ca, nu stiu cum, nu stiu de ce, inevitabil se ajunge cu discutia intr-un punct in care nervii mei stau sa cedeze.

“Seamana leit cu primul nepot pe care l-am avut de la fiul nostru”, imi spun socrii mei recent capatati, desi tot ei sunt de acord ca primul nepot seamana leit cu fosta lor nora de apusa si dusa amintire, drept care e ca si cum cineva mi-ar zice ca fetita mea seamana, ma rog…, nu pot sa merg mai departe cu gandul. “Ba seamana leit cu baiatul tau”, imi spune cate altcineva, desi e la fel de evident ca baiatul meu e bucatica rupta din sotul pe care l-am detinut mai la tinerete, deci, iarasi, rationamentul se impotmoleste in refuzul meu de a-l duce pana la capat.

“Cu matusa Parasca seamana leit”, imi spune cate o ruda din neamul sotului, iar altii se minuneaza ca, ce ciudat, cu mine nu seamana niciun pic, parca as fi cumparat-o de la magazin. Mai degraba seamana cu nevasta celuilalt frate, care are o fetita care aduce bine cu fetita mea, fiindca amandoua sunt din neamul lui tanti Parasca, si-s verisoare, si-n familia lor toti o sa aiba parul cret si ochii caprui, inclusiv fetita mea care acum pare sa aiba parul drept si ochii verzi…

Nu stiu daca e o forma de a-ti exercita suprematia in familie atunci cand declari ca nou-nascutul e copie la indigo a cate unui personaj insemnat al unuia dintre clanuri. Insa sunt sigura ca imi face placere cand cineva imi spune ca fetita seamana cu mine sau cu ai mei, ca si cum asta ar fi o dovada ca putem deveni nemuritori. Ca ma uit la ea si mi-e imposibil sa-i vad in zambetul ei pe niste stramosi ai unei familii din care nu am facut parte nicicand, pe care nu i-am cunoscut si nu i-am visat niciodata, asa cum nici ei nu m-au visat si nu m-au asteptat catusi de putin. Ca eu vad in privirea ei licarul din ochii mamei mele, ca eu o simt a mea in tot si in toate, asa cum am simtit-o din prima secunda in care a inceput sa creasca in corpul meu, nu in conturul de fum al vreunei strabunici nestiute, de cenusa al vreunei foste nesuferite neveste, de umbra al unei matusi in etate pe care eu n-am s-o intalnesc, poate, nici in viata asta, nici in eternitatea viitoare. Si ca, indiferent ce ni se pare noua acum, ea va creste ca o floare fara seaman pe lume, asa cum floarea Micului Print a crescut unica in dragostea si in destinul ei, neasemuita in fragilitatea, in duiosia, in curajul sau prins intr-un lujer subtire, splendid…

Oameni pe care-i cunosti de-o viata

De cateva ori in viata avem parte de intalniri cu oameni pe care ii stim, parca, dintotdeauna. Ne recunoastem, intr-un fel ciudat si minunat, in ochii altora, ca si cum ne-am mai fi stiut candva, intr-o alta existenta.

Merg pe drumuri aflate departe de casa si ma asteapta, prin orasele in care poposesc, oameni fabulosi, care se regasesc in ceea ce scriu si spun. Suflete extraordinare in care si eu ma reflect ca in oglinzi cu ape adanci. Ei seamana cu mine si eu seman cu ei, ca intr-un miracol menit sa ne faca si pe unii si pe ceilalti sa ne simtim mai putin singuri pe pamant.

Intalnesc femei care au aceeasi varsta cu mine si un parcurs asemanator, si-atunci mi se pare mai lesne de acceptat ca ne seamana cuvintele si gandurile. Ca viata ne-a purtat pe aceleasi drumuri si ca ne-a adus, pana la urma, in acelasi punct in care, privind catre trecut intelegi de ce ti-a fost dat fiecare pas. Dar vin in calea mea si tinere aflate inca pe bancile scolii, care pricep fiecare nuanta a cautarilor mele, si doamne aflate mai aproape de varsta mamei mele, care isi dezvelesc inima atunci cand imi zambesc.

Ce intelesuri extraordinare ne leaga unii de altii, peste timp si peste distante, astfel incat ne recunoastem gandurile si privirile ca si cum am fi o specie aparte de suflete care au trait candva in aceeasi insula de speranta? Ma minunez si ma bucur mereu de intalnirile pe care le am cu oameni pe care parca ii cunosc de o viata. In librariile adevarate, cele ticsite de carti si iluzii splendide, dar si aici, in lumea cu parfum de cafea, unde ne-am cunoscut mai demult si ne recunoastem in fiecare dimineata.

Suntem la fel

Citesc povestile de viata ale celor care scriu pe blog si ma cutremur de cat de mult semanam. Vin aici femei care ma citesc si-mi spun ca se regasesc in cuvintele mele, ca si cum as fi scris despre viata lor. De fapt, cei mai multi dintre noi, suntem la fel.

Atunci cand suntem curajosi si ne asumam ce am trait, dar si atunci cand ne ascundem sub nume de imprumut ca sa povestim despre noi (nu atunci cand ne gasim nume fals ca sa facem pe desteptii cu ceilalti!), confesiunea tasneste, autentica. Cred pe de-a-ntregul povestile postate aici, desi stiu foarte clar ca suntem subiectivi si ca, uneori, instinctiv, ne mistificam trecutul si in propriii nostri ochi. Dar sunt convinsa ca nimeni nu are niciun interes sa vina si sa minta cu buna stiinta atunci cand isi istoriseste viata. Si ma uimeste mereu faptul ca, pana si atunci cand citesc despre situatii in care nu m-as mai putea regasi in prezent, totusi, acum ceva vreme, as fi putut eu insami sa fac si sa gandesc la fel.

Seman cu toate femeile lumii care nu au curajul sa se desprinda dintr-o relatie in care se simt neiubite, neiubind. Pentru ca am trecut eu insami prin groaza de despartire, prin paralizia de dinaintea eliberarii.

Seman cu toate femeile lumii care au fost inselate si s-au prefacut ca nu stiu cum stau lucrurile de fapt. Care s-au pacalit, timp lung si dureros, ca daca nu l-ai vazut cu ochii tai pe barbatul iubit in pat cu o alta femeie, inca mai exista o speranta, cat de marunta, ca poate doar inima ta speriata iti joaca feste.

Seman cu toate femeile lumii care au suferit ca nu sunt in stare sa petreaca timp de ajuns cu copiii lor, dar si cu toate cele care au marturisit ca nu au rabdare sa se joace cu copiii timp prea indelungat, care spun cinstit ca nu ar indura cu usurinta sa fie casnice, si atat.

Seman cu femeile care au mintit candva si au fost prinse cu minciuna si de-atunci s-au lecuit de pacatul neadevarului.

Seman cu femeile care se tem ca vor ajunge intocmai ca predecesoarele lor, care nu si-au trait viata incercand sa fie libere si fericite.

Seman cu femeile care se tem nebuneste pentru copiii lor, care tresar din somn de panica, de grija, de dorinta de a-i sti in siguranta intr-o lume rea.

Seman cu femeile care se tem de trecerea timpului, care sufera la gandul ca isi pierd frumusetea o data cu anii, care spera, frivol si absurd, ca intre timp va aparea leacul tineretii vesnice.

Seman cu femeile care, fiind prizoniere ale unei relatii plictisite si triste, si-au permis luxul, nebunia, durerea de a se indragosti pe furis de altcineva.

Si seman si cu femeile care, dupa ce si-au gasit marea dragoste, spun cinstit ca nu mai exista nimeni altcineva pe pamant. Ca soarele si luna rasar din dragostea lor implinita, ca simt, si cred, si iubesc fara rezerve.

Seman cu voi, asa cum voi semanati cu mine. Si sper din tot sufletul ca felul in care ne oglindim unii in altii ne face sa ne simtim mai putin ciudati, mai putin singuri pe lume.

Semanam parintilor nostri

Ma aud cateodata vorbind cu vocea mamei. Imi recunosc in voce nu doar inflexiunile glasului ei, ci simt, uneori, ca spun exact cuvintele pe care le-ar fi spus ea intr-un context asemenea.

Ma aud vorbind cu glasul mamei, cu vorbele mamei, si stiu ca, daca as auzi-o pe ea rostind aceleasi lucruri mi s-ar parea, mai mult ca sigur, afirmatii superficiale, sau demodate, sau nepotrivite. Si, totusi, ma pomenesc glasuind, ca si cum nu eu as decide ce spun.

Am tot mai mult senzatia ca semanam cu parintii nostri, chiar si impotriva vointei noastre. De cativa ani incoace, m-am pomenit ca adun de pe strada caini si pisici vagabonzi, cum facea bunica mea cand eram mica, si cum a inceput sa faca si mama mea dupa ce a mai imbatranit. Nu le-am inteles impulsul, pana de curand, cand eu insami nu i-am mai putut rezista, si-am inceput sa cred, onest si ridicol, ca voi putea salva lumea animalutelor abandonate…

Ma uit la colegele mele de liceu si le vad avand astazi, la patruzeci de ani, chipul pe care il aveau mamele lor acum mai bine de doua decenii, cand veneau la sedintele cu parintii. Observ cum ridurile li s-au asezat, nemilos, intr-o constelatie aproape identica celei pe care o purtau pe obraz femeile care le-au dat viata. Si vad acelasi lucru si la mine.

Eu si sora mea samanam tot mai mult cu mama si cu sora ei. La contur si la felul de a vorbi. La modul in care varstele se asaza peste trupul si sufletul nostru. Nu am ales, iar daca am fi vrut sa ne impotrivim, probabil ca ar fi fost in zadar.

Retraim tineretea parintilor nostri si imbatranim la fel ca ei, purtandu-le parca inca o data grijile, poverile, fericirile. Si, intr-o dimineata, ne trezim ca, atunci cand privim in oglinda, nu intalnim ochii nostri, ci ochii parintilor nostri, aflati, paradoxal, la varsta pe care-o avem noi azi. Ii revedem pe cei care ne-au crescut, asa cum aratau ei cand aveau copii mici - pe noi. Si, dintr-o data, se intampla cu noi o minune, pentru ca suntem deopotriva parinti si copii. Avem doar zece ani si privim dintr-un colt catre cei mari, care suntem tot noi, chiar daca avem acum chipul ridat al parintilor nostri si, atunci cand vorbim, cand plangem, cand radem, hohotim cu glasul lor, care s-a asezat in propriul nostru glas.