Zgarciti si risipitori

Pe masura ce crestem, in functie de cum ni se astern drumurile vietii, in functie de cat de multe dorinte suntem nevoiti sa punem in cui sau de cate pofte ni se indeplinesc inainte de-a le formula, ne formam o relatie cu banii.

Invatam sa ii iubim sau sa ii dispretuim, sa ii cheltuim chibzuit sau cu nesabuinta, sa ii strangem pentru zile negre sau sa ii investim in fericiri, in placeri sau in afaceri care sa ii inmulteasca.

Eu, recunosc, am un soi de zgarcenie fata de mine insami, care ma face sa ma uit de zece ori inainte la banii pe care ii cheltuiesc pentru placerile mele. Sunt gata sa ma tai de pe toate listele cu prioritati, cand vine vorba despre mine. Merg rar in saloane de infrumusetare - de obicei cand procedurile nu se mai pot numi de infrumusetare, ci de salvare de la aspectul de proaspat scapata din jungla - si de cand ma stiu nu prea imi cumpar haine scumpe pentru ca visez dintotdeauna ca o sa mai slabesc inca si inca putin si o sa-mi cumpar abia cand voi fi desavarsit de slaba. Insa eu nu sunt niciodata atat de slaba pe cat mi-as dori, drept care aman, aman, aman… Imi cumpar cateodata pantofi frumosi si mereu creme bune pentru conturul ochilor, dar cam astea sunt singurele mele extravagante perene.

Atunci cand achizitionez filme si Cd-uri originale am senzatia ca fac un gest nu doar in avantajul meu, ci aduc si un omagiu artistilor mei preferati. Asa ca nu-mi pare rau sa dau banii pe filme, pe carti, pe albume de muzica si, uneori, pe bilete la mari concerte.

In schimb, sunt de-a dreptul dezmatata in cheltuielile dedicate copiilor mei, carora nu numai ca nu le lipseste nimic, ci au mai mult decat le trebuie. Iar sotului adorat ii iau, uneori impotriva vointei lui, haine scumpe si cadouri valoroase, chiar daca nu are nevoie de ele neaparat.

Sunt zgarcita si risipitoare deopotriva, intr-un talmes balmes care ma face sa fiu si saraca si bogata, si multumita de shoppingul pentru altii si nefericita de lispsurile mele, si generoasa, si ranchiunoasa ca nu am niciodata ce au alte femei, care cheltuiesc dezinvolt banii altora, bucurosi sau obligati sa li-i ofere. Si sunt convinsa - in momentele de luciditate - ca in niciun caz n-ar trebui sa fiu asa.

Cunosc oameni care sunt risipitori doar cand e vorba sa cheltuiasca pentru ei, dar sunt avari daca trebuie sa dea ceva celor din jur. Stiu altii care sunt nechibzuiti cu toata lumea, inclusiv cu ei. Si am vazut o gramada de oameni zgarciti si cu ei, si cu lumea - aceia care indeasa banii la tescherea, taie coada pisicii ca sa nu se faca frig cand intra in casa - precum Hagi Tudose - si mor apoi lasand o avere pe care se vor bate urmasii si-si vor scoate ochii intre ei, uitand sa le mai aprinda vreo lumanare de pomenire.

Sigur ca ideal este sa ai atat de multi bani, incat sa poti sa fii si risipitor, si generos, si filantrop, si tot sa-ti mai ramana. Am insa impresia ca asta nu se poate… Si imi amintesc mereu ca am invatat candva la un curs ca, totusi, foarte adesea, atitudinea pe care o avem fata de bani seamana cu aceea pe care o avem fata de propria fericire. Ca oamenii care cheltuiesc cu usurinta pentru ei sunt, foarte adesea, oameni multumiti de sine si inclinati sa-si traiasca viata dandu-si dreptate si felicitandu-se pentru cat de frumosi si buni sunt, in timp ce aceia care se taie de pe listele cu cheltuieli se considera la fel de nedemni de bucuriile vietii - si aleg calea vesnicei si tristei introspectii. Ca aceia darnici in bunuri sunt si generosi in a darui dragoste si implinire celor de langa ei, in timp ce zgarcitii sunt carpanosi si cu bataile inimii. Si chiar daca, pana la un punct, teoria imi place, atunci cand imi amintesc ca rostul nostru pe pamant e sa fim fericiti, fericindu-i si pe cei de langa noi, ma consolez cu ideea ca e doar o teorie, ca oricare alta, si ca, desigur, practica ne omoara, insa ne da apoi viata (dar nu si banii) inapoi.

Daca as castiga la loto…

E intotdeauna placuta discutia in care ne imaginam fiecare ce am face cu averea nemasurata care s-ar pravali peste noi daca am castiga la loto. Asa ca, din cand in cand, mai ales atunci cand ne facem drum pana la agentia din colt si cumparam un bilet, reluam subiectul, cu forte si sperante proaspete.

Avem zile mai lenese, in care ne dezicem, categoric, de orice ocupatie care ar putea aduce a munca. Ne imaginam ca am trai pana la moarte din dobanzile banilor nemunciti. Facem planuri de calatorie in jurul lumii si ne gandim in ce insula ar fi mai bine, totusi, sa locuim in cea mai mare parte a anului, ca sa nu ne plictisim, dar nici sa nu ne ostenim prea tare cu voiajele, cu plaja si cu scufundarile in oceanul limpede si plin de corali si de perle.

Daca cheful de joaca pe tema castigului obez ne vine in vreo zi in care avem mai multa energie, facem propuneri de afaceri mici sau mijlocii - nu din cele vaste, serioase, care ne-ar putea stoarce de vlaga demna de o cauza mai buna. Mie mi-ar placea sa-mi deschid o librarie frumoasa, plina de comori de cuvinte, in care sa vand si propriile mele carti, toate best seller. Sau mi-ar mai placea si o parfumerie cu produse exclusiviste, parfumuri-miracol, in stare sa aduca dragostea sau sa te imbrace in frumusete. Iubitul meu Paul ar investi in productia de film si ar pastra fotografia doar ca hobby inrait. Victor ar avea un magazin de laptopuri, undeva pe Fifth Avenue, iar Ilona ar compune muzica pop-rock pentru vreo cateva albume pe care si le-ar distribui singura.

Nu cadem niciodata de acord asupra masinii, asa ca ajungem la concluzia ca am indesa mai multe in garajele vilei noastre albe, de pe insula fermecata… Una micuta si decapotabila, musai rosie, alta eleganta si prelunga, limuzina, dar si un jeep voinic, care sa se catere pe dealuri si munti.

In alte sedinte de imaginatie, mergem toti la aceeasi universitate, undeva, in Anglia, si studiem, de drag, fara sa ne sinchisim de varste, ceva care sa ne imbogateasca sufletele. Iar cateodata, ne dedicam viata faptelor bune si strabatem lumea in cautarea celor care au nevoie de noi sau, mai exact de banii si de dragostea noastra.

N-am castigat inca, dar e placut sa facem planuri, asa ca reluam cu pofta, din cand in cand, conversatia noastra despre traiul pe vatrai. Dar pentru ca mai avem timp destul  pana sa pogoare averile peste noi, mai bine mai stam putin de vorba, aici, pe coffechat. Voi ce-ati face daca ati castiga la loto potul cel mare? Cum ar fi, daca norocul v-ar potopi?

Vor mai mult decat bani

Niciun om bogat nu pare sa se multumeasca sa aiba avere si atat. Niciun imbogatit nu se declara satisfacut doar de contul din banca. Dupa ce-si indeasa seifurile cu bogatii, mai toti incep sa tanjeasca sa devina oameni de cultura.

Am vazut aseara un promo pentru un film care se va difuza in curand si care era prezentat cu mare pompa prin prisma numelui regizorului: Madonna. Da, Madonna regizeaza filme. Nu am vazut filmul, dar, iertat sa-mi fie scepticismul, nu presimt nimic bun. M-au cam lecuit de prezumtia de nevinovatie si speranta in izbucniri artistice de soi bun toate filmele regizate de indivizi care au castigat multi bani la bursa si-apoi au vrut sa devina cineasti. Toate marile productii in care au fost repartizate nevestele producatorilor.

Si m-am gandit, inca o data, de ce atunci cand capata averea dupa care au alergat cu disperare, toti simt nevoia imperioasa de-a se legitima in ochii lumii. Metresele bogatasilor nu se multumesc sa se plimbe cu o decapotabila ultimul racnet, ci vor sa deschida o expozitie de pictura sau sa publice un album de fotografie. Cucoanele imbogatite peste noapte in cine stie ce afaceri necurate nu se bucura decat daca hainele lor de firma sunt admirate in petreceri mondene. Eventual, contra cost, incep sa dea interviuri in care vorbesc despre preocuparile lor intelectuale.

Cei care au furat mai cu foc se reped sa se afiseze la cele mai vizibile evenimente caritabile. Frizerii care-au strans bani multi din bacsisuri se declara hair-stilisti si vor sa dea doar consultanta de imagine. Chelenerii care s-au imbogatit din remiza vor sa fie sefi de sala. Nevestele de fotbalisti se fac cantarete sau vor sa fie moderatoare de televiziune. Fotomodelele scriu carti de meditatie. Si dintr-o data toti simt nevoia sa mistifice intregul trecut si sa prezinte ascensiunea lor financiara facuta printr-un sir sordid de compromisuri ca pe un lant de sacrificii pe care le-au indurat ca sa-si poata atinge idealurile.

Cred ca lumea e impartita in oameni care vor bani, bunuri si duium si oameni  care lupta pentru dragoste si pentru valorile artei. Artistii hrapareti nu-mi miros a artisti veritabili, si nici indragostitele cu soti batrani si bogati nu-mi par chiar atat de dezinteresate in amorurile lor. Dar poate ca este doar o banuiala a mea. Pentru ca marturii oneste nu am reusit sa culeg pana acum. Nu mi-a declarat nimeni ca vrea bani, bani multi, si ca ar face orice pentru a-i avea. Iar asta ma intriga, pentru ca, desi uneori e evident ca banul e valoarea suprema a unor destine, undeva, intr-un colt de inima, hamesitii de averi se rusineaza de apucaturile lor.

In ce se masoara succesul?

Mass-media catalogheaza adesea diverse personalitati numindu-le “persoane de succes” in functie de realizari dintre cele mai diverse. Unii sunt bogati, altii frumosi. Unii au luat premii peste premii, altii sunt controversati, dar foarte celebri.

In ce se masoara, de fapt, succesul? In recunoasterea celorlalti sau in implinirile inimii? Eu intalnesc mereu asa-zise femei de succes, care au masini scumpe si posete de piele fina, despre care stiu sigur ca au o viata nefericita. Ca ar schimba oricand realizarile profesiei cu izbanzi ale inimii. Dar pentru ca acestea din urma sunt mai greu de obtinut, se multumesc cu ceea ce li se ofera de drept pentru munca si talentul lor: onorurile profesionale.

Cunosc si oameni care se declara cei mai fericiti de pe pamant, care se mandresc cu dragostea si cu familia lor unita. Dar care sunt saraci si frustrati, si care se simt nedreptatiti- si pe buna dreptate- de dispretul celor care au agonisit mai mult. Sunt ei adevaratii oameni de succes, care, pana la urma, si-au gasit un drum in viata punand spiritul mai presus de nimicurile costisitoare?

Stiu artisti care incearca sa schimbe lumea prin ceea ce fac, care se revendica din stirpea celor alesi- dar care par ciudati si neadaptati. Dar ma intreb mereu, daca dintre ei vor rasari Von Gogh-ii viitorului? Daca precum pictorul olandez care n-a vandut decat un tablou in timpul vietii se vor dovedi a fi miracolele generatiei urmatoare, iar noi ne vom cai amarnic de lipsa noastra de viziune?

Eu, una, desi am avut momente de profunda implinire, nu as putea sa spun ca am simtit vreodata, pe deplin,  gustul succesului. Nu m-am simtit incununata de merite marete nici cand, copila fiind, luam premii la scoala. Nici cand am ajuns cunoscuta. Nici cand am fost fericita. Premiile nu mi-au tinut de familie calda, iar recunoasterea profesionala nu mi-a tinut catusi de putin loc de dragoste. Apoi, cand a venit, dragostea, oricat de mare ar fi fost, nu mi-a dat dreptul sa uit ca, daca as fi trait intr-o alta tara, as fi fost putred de bogata.

M-am leganat mereu intre nemultumiri si am vrut mai mult, am cerut mai mult, convinsa fiind ca am gasit, astfel, cheia succesului. Dar nu am avut curajul niciodata sa iau cheia si sa incerc sa descui poarta catre ceea ce se cheama adevaratul succes: bogatia inimii si a spiritului, imbinata cu aceea a contului, bucuria de a trai in fiecare zi pentru tine si ai tai, dar si pentru valorile omenirii, frumusetea gandului si a trupului, fericirea ta si a celor pe care ii iubesti…

Sunt bogat, dar ma tratez

I-am admirat intotdeauna pe oamenii instariti care nu fac parada de bogatia lor. Pe cei care stiu sa isi poarte firesc povara dulce a averii, fara ca asta sa-i faca sa fie ostentativi, ori zgarciti, ori obraznici cu cei din jur. Dar acestia sunt foarte putini…

In tara noastra, mai toti bogatii sunt opulenti si vor cu tot dinadinsul sa-ti atraga atentia prin semne distinctive clare: masini care costa cat o viata de om, ceasuri din pretul carora ti-ai putea cumpara o cascioara, genti scumpe, asezate musai la vedere in cafeneaua in care se aduna vipurile. Cu totii manifesta o atentie speciala fata de propriii lor bani, adica ii imprastie cu chibzuinta si se considera absolut indreptatiti sa fie mai cumpatati decat un om de rand, atunci cand este vorba sa imparta ceva. In ceea ce priveste investitiile in ei insisi, sunt absolut generosi. Nimic nu e prea scump pentru a-i face sa arate frumosi si instariti. Haina e musai de-acolo de unde se imbraca diavolul, botoxul e de sorginte nobila, din toxina pura, pantoful e fin si sclipicios, din piele de animal greu de prins.

Exista localuri pentru bogati, si ei se intalnesc acolo cu constiinciozitate, ca sa se poata masura unul pe celalalt, cu coada ochiului, evaluandu-si tinutele in mii de euro. Si, daca e posibil, vin cu masinile pana langa vitrina, ca sa luceasca in soare emblema scumpa a vehiculului care e, mai mult ca sigur, incomod, intr-un oras ca al nostru, dar absolut imposibil sa treaca neobservat. Recunosc ca am auzit si ca unii dintre ei comanda la restaurant vinuri scumpe si le beau amestecate cu cola, si ca toarna in buzunarul costumului din stofa de lana cate-un pumn de seminte. Dar asta e o alta poveste…

Am citit ca cei mai bogati oameni din lume umbla in masini care arata exact la fel cu masinile angajatilor lor. Am citit si ca oamenii care au facut avere cu truda si onoare nu ajung niciodata ostentativi. Dar nu sunt sigura ca e adevarat. Eu am cunoscut cativa indivizi despre care as fi putut jura ca au muncit cinstit ca sa ajunga acolo unde au ajuns, dar care tot aberant se purtau cand era vorba de bani si arborau semnele distinctive de bogatas la fel de vizibil ca toti hotii. Insa stiu sigur ca mi-ar placea sa avem si noi bogatii nostri demni si delicati, oameni de afaceri cu care sa ne mandrim oriunde in lume, domni si doamne de vaza, care sa duca numele de roman pretutindeni si sa spele rusinea saraciei noastre milenare nu cu damfuri de parveniti, ci cu parfum autentic de neam cu sange albastru. Probabil ca mai avem de asteptat cateva generatii…