Pretul incorect

Vad mereu in filme scena in care un bogatas ofera o suma mai mare sau mai mica unui om care, desi nu vrea, nu poate rezista ispitei banesti. Celor foarte saraci, 5000 de dolari li se pare o suma enorma, in schimbul careia sunt gata sa dispara de tot din orasul, tara, viata cuiva.

Celor mai instariti, dar mai lacomi, li se ofera sute de mii sau chiar milioane, in schimbul carora ei falimenteaza firme sau chiar ucid oameni.

In afara de povestile din filme, stiu si cateva cazuri concrete, reale, in care oamenii au facut compromisuri grave in schimbul cate unei sume de bani sau a unor foloase. Stiu tot felul de neveste inselate, care nu cer divortul fiindca nu vor sa-si piarda avantajele pecuniare pe care le au de pe urma mariajului lor, dar care, in atari conditii, nici nu indraznesc sa ii ceara sotului socoteala pentru infidelitate sau sa-i pretinda sa inceteze. Doar se prefac ca nu observa si, in schimbul miopiei lor, isi primesc portia cuvenita de lux.

Stiu femei care si-au reclamat sotii la politie pentru agresiune, dar si-au retras plangerea, fiindca au fost amenintate ca nu vor primi nicio lescaie la partaj. Si eu insami am facut la un moment dat un compromis de acelasi gen, pentru ca am acceptat sa renunt la un proces pe care aveam toate sansele sa-l castig, dar, intr-un final, am acceptat sa primesc daunele direct de la reclamat si sa renunt la actiunea din tribunal. Eu am facut-o pentru ca procesul, odata pornit, ma obliga sa ma prezint la termene, dar se judeca intr-un oras aflat la 120 de kilometri de casa mea. Ca sa pot merge la infatisari, faceam eforturi supraomenesti sa imi alaptez bebelusul la 5 dimineata si sa pornesc la drum, la volan, ca sa ajung la ora la care judecatorul dadea strigarea. Regret enorm ca am cedat atunci, pentru ca a castiga un proces inseamna mai mult decat sa castigi niste despagubiri. Inseamna sa ti se faca dreptate. Dar, uneori, ni se pare ca banii tin de dreptate. Si de dragoste. Si de adevar. Doar ca banii aceia reprezinta pretul incorect pe care il platim ca sa ne fie mai usor.

Sa-mprumuti sau sa refuzi?

De cate ori am imprumutat ceva unui prieten sau unui om mai mult sau mai putin apropiat, din dorinta de a il ajuta sau din neputinta de a-i refuza rugamintile, m-am trezit ca mi se intampla ceva neplacut.

Cea mai previzibila si cea mai frecventa situatie a fost aceea in care nu am mai primit niciodata inapoi ceea ce oferisem. Cel mai adesea, banii dati nu s-au mai intors la mine, dar mi s-a intamplat si sa nu mai primesc inapoi carti, CD-uri sau DVD-uri cu filme frumoase pe care le-am dat cuiva care m-a rugat sa i le cedez pentru o vreme. Insa, pe o scala a neplacerilor indurate dupa ce am cedat rugamintilor de a da ceva cu imprumut, cazul in care bunul sau banii nu mi-au mai fost restituiti este cel mai putin dureros.

Am pierdut un prieten drag, la care tineam ca la ochii din cap, dupa ce i-am imprumutat o suma atat de mare de bani, incat n-a mai fost in stare sa mi-o restituie niciodata. O vreme, la inceput, ma cauta din cand in cand, sfios, sa-mi spuna sa nu-mi fac griji, ca va gasi curand o solutie. Apoi, tot mai putin convins de asta, a inceput sa ma ocoleasca sistematic si a sfarsit prin a nu-mi mai raspunde la telefon, desi incetasem demult sa sper ca-mi va restitui suma data, si il cautam doar asa, de drag.

O ruda - nu indeajuns de indepartata - careia i-am imprumutat bani de mai multe ori, si nu mi i-a restituit niciodata- s-a suparat crunt cand am refuzat-o, la un moment dat. Mi-a spus ca stie ca am bani, ca doar i-am dat datile trecute, si ca e urat si meschin s-o refuz cand e in necaz. Si de atunci n-a mai vorbit cu mine.

Unii oameni continua sa spuna ca, daca cineva iti cere bani sau lucruri cu imprumut e frumos sa ii dai, daca poti. Dar eu cred ca e o mare greseala. Ca fiecare imprumut dat se va intoarce asupra ta, ca o nefericire. Si cu dobanda, pe deasupra.

Zgarciti si risipitori

Pe masura ce crestem, in functie de cum ni se astern drumurile vietii, in functie de cat de multe dorinte suntem nevoiti sa punem in cui sau de cate pofte ni se indeplinesc inainte de-a le formula, ne formam o relatie cu banii.

Invatam sa ii iubim sau sa ii dispretuim, sa ii cheltuim chibzuit sau cu nesabuinta, sa ii strangem pentru zile negre sau sa ii investim in fericiri, in placeri sau in afaceri care sa ii inmulteasca.

Eu, recunosc, am un soi de zgarcenie fata de mine insami, care ma face sa ma uit de zece ori inainte la banii pe care ii cheltuiesc pentru placerile mele. Sunt gata sa ma tai de pe toate listele cu prioritati, cand vine vorba despre mine. Merg rar in saloane de infrumusetare - de obicei cand procedurile nu se mai pot numi de infrumusetare, ci de salvare de la aspectul de proaspat scapata din jungla - si de cand ma stiu nu prea imi cumpar haine scumpe pentru ca visez dintotdeauna ca o sa mai slabesc inca si inca putin si o sa-mi cumpar abia cand voi fi desavarsit de slaba. Insa eu nu sunt niciodata atat de slaba pe cat mi-as dori, drept care aman, aman, aman… Imi cumpar cateodata pantofi frumosi si mereu creme bune pentru conturul ochilor, dar cam astea sunt singurele mele extravagante perene.

Atunci cand achizitionez filme si Cd-uri originale am senzatia ca fac un gest nu doar in avantajul meu, ci aduc si un omagiu artistilor mei preferati. Asa ca nu-mi pare rau sa dau banii pe filme, pe carti, pe albume de muzica si, uneori, pe bilete la mari concerte.

In schimb, sunt de-a dreptul dezmatata in cheltuielile dedicate copiilor mei, carora nu numai ca nu le lipseste nimic, ci au mai mult decat le trebuie. Iar sotului adorat ii iau, uneori impotriva vointei lui, haine scumpe si cadouri valoroase, chiar daca nu are nevoie de ele neaparat.

Sunt zgarcita si risipitoare deopotriva, intr-un talmes balmes care ma face sa fiu si saraca si bogata, si multumita de shoppingul pentru altii si nefericita de lispsurile mele, si generoasa, si ranchiunoasa ca nu am niciodata ce au alte femei, care cheltuiesc dezinvolt banii altora, bucurosi sau obligati sa li-i ofere. Si sunt convinsa - in momentele de luciditate - ca in niciun caz n-ar trebui sa fiu asa.

Cunosc oameni care sunt risipitori doar cand e vorba sa cheltuiasca pentru ei, dar sunt avari daca trebuie sa dea ceva celor din jur. Stiu altii care sunt nechibzuiti cu toata lumea, inclusiv cu ei. Si am vazut o gramada de oameni zgarciti si cu ei, si cu lumea - aceia care indeasa banii la tescherea, taie coada pisicii ca sa nu se faca frig cand intra in casa - precum Hagi Tudose - si mor apoi lasand o avere pe care se vor bate urmasii si-si vor scoate ochii intre ei, uitand sa le mai aprinda vreo lumanare de pomenire.

Sigur ca ideal este sa ai atat de multi bani, incat sa poti sa fii si risipitor, si generos, si filantrop, si tot sa-ti mai ramana. Am insa impresia ca asta nu se poate… Si imi amintesc mereu ca am invatat candva la un curs ca, totusi, foarte adesea, atitudinea pe care o avem fata de bani seamana cu aceea pe care o avem fata de propria fericire. Ca oamenii care cheltuiesc cu usurinta pentru ei sunt, foarte adesea, oameni multumiti de sine si inclinati sa-si traiasca viata dandu-si dreptate si felicitandu-se pentru cat de frumosi si buni sunt, in timp ce aceia care se taie de pe listele cu cheltuieli se considera la fel de nedemni de bucuriile vietii - si aleg calea vesnicei si tristei introspectii. Ca aceia darnici in bunuri sunt si generosi in a darui dragoste si implinire celor de langa ei, in timp ce zgarcitii sunt carpanosi si cu bataile inimii. Si chiar daca, pana la un punct, teoria imi place, atunci cand imi amintesc ca rostul nostru pe pamant e sa fim fericiti, fericindu-i si pe cei de langa noi, ma consolez cu ideea ca e doar o teorie, ca oricare alta, si ca, desigur, practica ne omoara, insa ne da apoi viata (dar nu si banii) inapoi.

Obsesia banilor

Ne pasa in permanenta de bani. Pentru fiecare lucru pe care il facem, ne interesam cu grija cu cat vom fi platiti sau, daca facem ceva gratis, evaluam, totusi, in minte, cat ar fi costat fapta noastra daca n-am fi fost atat de marinimosi.

Pe cei din jur ii evaluam dupa calitatea si pretul hainelor pe care le poarta. Exista tagma semenilor cu costume de firma si aceea a oamenilor inveliti in haine facute la comanda. Exista gasca destul de extinsa a doamnelor cu poseta Vuitton si multimea, un pic mai restransa, a celor cu geanta Hermes. Ne facem judecatile de valoare si in functie de masina din care se dau jos cei pe care ii intalnim si stim cu totii sa deosebim un vehicul scump de unul oarecare. Apoi, in functie de rezultatul evaluarii, calculam cam cati bani trebuie sa aiba cel intalnit. Si, foarte adesea, ne lasam cutremurati de macar un gand de invidie.

Cand incepem sa fim atat de interesati de bani si cum de interesul nostru se preschimba, cateodata, de-a dreptul in obsesie? Cum de ajungem sa ne gandim, cu ceva bucurie, ca vom mosteni agoniseala celor care ne-au crescut, casa bunicilor si averea parintilor? In ce moment in viata invatam ca banii sunt un lucru pentru care chiar merita sa lupti?

Eu cred ca  e un moment trist, din categoria celor care, fiindca nu ne omoara, ne fac mai puternici. Dar altii sunt gata sa depuna marturie ca momentul in care au inceput sa dea banilor importanta mai mult decat cuvenita e unul pretios, insemnat, care ii va ajuta in viata. Eu am ratat sansa de a pricepe cum si de ce ne pasa atat de mult de bani. Ma lupt pe mai departe cu strania mea combinatie de risipitoare si zgarcita si astept sa inteleg cum traiesc alti oameni si cum isi construiesc viata intreaga in functie de ce au decis intr-un moment crucial, petrecut undeva, candva…

Banii sau iubirea

Daca pe vremuri existau caste care nu iti ingaduiau sa te casatoresti cu un om care nu era de conditia ta sociala si materiala, in zilele noastre, desi nu e interzis, e la fel de putin recomadat sa iti legi destinul de al unui om alaturi de care vei avea de indurat saracia si umilinta traiului de azi pe maine.

“Sa fie frumos, sa fie bogat, sa aiba simtul umorului si sa fie tandru” sunt descrierile facute partenerului ideal de catre junele aflate in cautarea fericirii. Cu cat au masina mai scumpa si mai noua, cu atat mai dezirabili sunt tinerii vanati pentru casatorie. Iar daca sunt si cat de cat aratosi, devin partide care nu ar trebui ratate cu niciun chip.

Aud tot mai des si de cazuri ale unor domni putred de bogati care, in virtutea faptului ca ei sunt cei care aduc banii in casa si asigura bunastarea sotiei si a copiilor sai isi permit, din cand in cand, sa se mai si rataceasca de la drumul fidelitatii. Sotiile, insa, ii asteapta cuminti si-i iarta constiincios, poate pentru ca ii iubesc cu adevarat, iar dragostea veritabila este profund iertatoare, sau poate pentru ca nu mai vor sa revina la un trai in care sa poarte povara nesigurantei zilei de maine.

Care este, de fapt, relatia dintre bani si iubire? Cei instariti reusesc sa isi apere dragostea de pericolele lumii mai temeinic decat cei care sunt saraci si nu se au decat unul pe altul? Doi parteneri cu bani se vor iubi mai trainic si mai indelung decat doi soti care duc de la o luna la alta grijile platilor de facut?

Eu, una, nu cred in durabilitatea casatoriilor din interes, insa e foarte posibil sa ma insel. Privesc in jur si vad ca, uneori, atunci cand tu vrei bani de la viata, nu te mai deranjeaza atat de aprig sa vezi ca dragostea ta merge taras-grapis. Bucuriile contului din banca le suplinesc, cateodata, pe cele ale traiului in doi. Si, in vreme ce aceia care s-au iubit nebuneste candva ajung sa se desparta la fel de patimas cum s-au luat, cei reuniti intr-un cuplu pe baza unui interes comun au sanse mai mari sa reziste impreuna pana cand moartea (sau falimentul) ii va desparti.

Banii n-aduc fericirea

Stiu toate glumele care continua sau completeaza sintagma din titlu. Banii n-aduc fericirea, dar o intretin. Cine spune ca banii nu pot cumpara fericirea nu a ajuns la magazinul potrivit. Si cate altele asemenea, care mai de care mai savuroase.

“Daca nu vin maine la serviciu, sa stii ca am castigat la loto”, ii spunea, duminica seara, un angajat al benzinariei in care am oprit pe drumul spre casa, unui coleg de-al lui care il aproba, incantat. M-am gandit atunci ca si eu as face, probabil, la fel. Daca m-as trezi peste noapte incredibil de bogata, n-as mai vrea sa fac decat lucrurile care imi aduc bucurie. As renunta la obligatiile care ma obosesc si as ramane o casnica plina de hobby-uri care mai de care mai fermecatoare.

Lucrul cel mai de pret pe care il poti cumpara cu bani este libertatea fata de restul lumii. Eliberarea de slujbe si corvoade, inaltarea deasupra servitutilor de zi cu zi. Dezbracarea de temeri, indepartarea de umilitoarele griji materiale. Dar toate acestea nu valoreaza nimic daca nu ai dragoste si inima impacata.

Probabil ca stiu toate glumele despre bani si insemnatatea lor in cautarea fericirii. Ma amuz, auzindu-le, si inteleg cat adevar cuprind in ele, insa, totusi, cred ca banii, doar ei, nu pot aduce bucuria inimii. Am avut perioade in care nu aveam griji materiale si, totusi, n-am fost niciodata mai trista ca atunci. Apoi au navalit crizele lumii peste noi, iar eu am pierdut totul si mi-am gasit lumina vietii. Nu cred ca banii aduc fericirea. Dar sunt convinsa ca, daca ti-ai gasit-o singur, mai inainte, banii te pot ajuta s-o faci mai durabila, mai stralucitoare, mai usor de indurat.

N-a stricat Dumnezeu doua case…

Mi se intampla destul de des sa ma minunez de cat de asemanatori sunt unii soti. Recunosc, cel mai adesea, constat ca apucaturile rele s-au luat de la unul la altul si ca n-a stricat Dumnezeu doua case.

Cei zgarciti sunt, obligatoriu, amandoi zgarciti. Probabil ca n-ar putea rezista impreuna doi oameni care n-ar impartasi aceleasi principii legate de bani. N-ar rezista alaturi un om generos si altul care strange cu atentie fecare banut, n-ar putea merge mai departe tinandu-se de mana o faptura hrapareata si una boema. Si-atunci amandoi ajung sa fie prea avari sau prea imprastiati. Si noi, cei din jurul lor, putem spune: N-a stricat Dumnezeu doua case…

Cei lenesi sunt, cel mai adesea, amandoi lenesi. Nu ar putea trai, cred, alaturi, un om care nu-si poate gasi locul, dornic sa munceasca, langa altul care intreaba daca muieti sunt posmagii. Si, tot la fel, cred ca acei care nu pot sta locului fara sa incerce sa schimbe lumea, cei fara astampar nu-si pot gasi liman de dragoste decat langa cei asemenea lor.

Si mai cred ca doi oameni minunati, speciali, buni, indrazneti, valorosi, de cuvant, nu-si pot gasi locul decat langa fapturi care le seamana. Si-atunci spun ca n-a binecuvantat Dumnezeu doua case, ci numai una, in adevaratul, adancul sens al cuvantului si al miracolului.

Trebuie sa fim asemenea oamenilor langa care traim. Buni sau rai, trebuie sa fim asemenea lor. Altfel n-am rezista impreuna…

Cum faci economii?

Unii oameni pun bani deoparte. Au cate un vis pe care si-l pot indeplini in schimbul unui cec sau al unei sume extrase din portofel, si atunci se lupta sa ajunga la clipa minunata cand visul se transforma in viata adevarata.

Nu imi mai pot aduce aminte daca am inteles mai intai ca nu sunt in stare sa pun bani deoparte sau daca mi-am dat seama ca nu visele care se pot plati cu bani sunt cele care imi aduc implinire in suflet. Cert este ca, la un moment dat, undeva, candva, foarte demult, am renuntat definitiv sa mai economisesc, asa cum am renuntat si la ideea ca voi putea vreodata sa merg pe skater. E prea greu pentru mine.

Cand eram mica, aveam o sticla de lapte, in care indesam monede de aluminiu de 5 lei. Probabil ca trei sferturi dintre cititorii de coffeechat de astazi, care stiu ca laptele se vinde doar la cutie sau la punga si care n-au auzit in viata lor de monede facute din aluminiu, vor crede ca imaginatia mea tocmai a suferit o criza de streche. Dar asa se faceau economiile acum trei decenii. Nu am umplut niciodata vreo sticla pana sus, si nici purcel de ceramica nu cred ca am avut. Dar un pic mai tarziu imi amintesc ca am incercat sa asez banii din primele salarii in niste plicuri, in asa fel, incat sa imi ajunga pentru toate cheltuielile garsonierei inchiriate si sa-mi si ramana cate ceva de la o luna la alta, cat sa pot sa am spatele asigurat in cazul unei mutari neasteptate. Nu am reusit sa tin bani in plicul de economii mai mult de doua, trei zile, asa ca, dupa un timp, am aruncat plicul gol si ponosit, o data cu ambitia de a face economii.

Citesc in reviste de specialitate ca poti pune bani deoparte daca alegi magazinele potrivite, daca astepti perioada de reduceri ca sa iti iei palton si daca iti platesti intotdeauna la timp facturile ca sa nu se adune penalizari. Daca iti alegi o casa care sa fie exact pe masura nevoilor tale, ca sa nu incalzesti vreo camera in plus, si daca iti planifici vacanta cu macar 5 luni inainte, ca sa ai cele mai bune deal-uri la cazare si avion. Dar eu nu stiu sa fac nimic din toate astea. Traiesc de azi pe maine. Imi planific brusc plecarile, venirile, bucuriile, fericirile. Fac cald in toata casa mea prea mare pentru niste oameni care dorm toti intr-o camera. Imi cumpar haine frumoase cand trebuie sa particip la un eveniment insemnat. Si duc cu mine convingerea ca oamenii buni, talentati si seriosi ca mine si ca prietenii mei ar merita sa-si traiasca modesta lor viata fara sa-si mai bata capul cu tertipuri ridicole. Stiu deja ca toti oamenii foarte bogati, cu exceptia celor care au inventat microsoftul, bitdefenderul si apa calda, n-au ajuns asa de instariti punand bani deoparte, ci dand cate un tun la adapostul unui smen politic. Dar eu intreb, totusi, mai mult de curiozitate, cum or fi facand cei care totusi izbutesc sa faca economii? Exista vreo metoda care, totusi, functioneaza? Cum?

Bani negri, pentru zile albe

Am invatat expresia “bani albi, pentru zile negre” cand eram eleva in primele clase, acum mai bine de 30 de ani. Pe vremea aceea oamenii puneau la CEC mici agoniseli sau depuneau banii undeva printr-un sistem ciudat, asezandu-se, astfel, la coada la Dacii.

In zilele noastre, insa, eu am invatat ca e bine sa ai bani negri, pentru zile albe. Idealul este sa fentezi cat mai abil legile, care, oricum, se contrazic intre ele, si sa nu platesti prea multe taxe… Mi-a explicat cineva odata un tertip prin care sa castig bani fara factura, iar eu m-am ingrozit si am intrebat: dar ce sa fac cu banii astia??? Iar persoana respectiva mi-a raspuns, zambind un pic ironic: sa traiesti din ei! Dar nu despre asta voiam sa vorbesc…

Mai avem puterea de odinioara de a face economii? Mai suntem in stare sa punem deoparte bani  pentru concediu, sau pentru masina, sau pentru cate un obiect scump pe care ni-l dorim?

Eu nu mai cunosc niciun adult care face economii. Stiu cativa copii care au pusculita, insa nici pe aceia nu i-am vazut prea patimasi. Copiii mei au ajuns la varsta la care castiga o gramada de bani de la Zana Maseluta, pentru ca-si asaza dintisorii sub perna, iar noi, parintii, substituim micile oscioare cu cate o bancnota pe care ei o iau, apoi o uita pe cate undeva.

Stiu ca explicatia cea mai la indemana este ca nu mai avem bani de ajuns ca sa punem cate ceva deoparte, insa eu cred ca, de fapt, ratiunea este cu totul alta. Parca nu mai avem puterea viselor pe termen lung. Nu mai stim sa asteptam cu credinta si sa investim in idealurile noastre. Tot ce trece, ca termen de realizare, peste o luna, ni se pare atat de indepartat, incat renuntam sa ni-l mai dorim. Oamenii de azi nu mai au tenacitatea investitiei si nici rabdarea necesara pentru asteptarea folositoare.

Asa traiesc si eu, de pe azi pe maine. Stabilesc planuri doar pe termen scurt, iar idealurile de viitor le amplasez intr-un taram al reveriei care este atat de abstract si de indepartat, incat m-as simti ridicol sa intreprind ceva concret ca sa avansez cu un pas, cat de mic, catre acea proiectie. Daca barbatul mi-ar pleca pe mare, probabil ca as muri de neputinta sa il astept senina. Iar daca cineva mi-ar explica ce bine e sa fac economii pentru cand voi fi la pensie, i-as rade in nas, explicandu-i, absurd si prosteste, ca nu-mi pasa ce va fi peste 20 de ani.  Un singur lucru stiu sigur si il port in vene, in gand si in fiecare gest: ca dragostea mea este pentru totdeauna. Ca nu voi renunta niciodata sa-mi apar familia si iubirea, ca nu ne vom desparti niciodata, ca lumina mea de azi, gasita cu greu, n-o voi mai lasa sa se stinga. E singurul meu plan pe termen lung. Si, de fapt, singurul care conteaza.

Nunta cu dar

Am fost zilele trecute la o petrecere de casatorie. Nu chiar o nunta, pentru ca nu se fac nunti in postul Pastelui. Dar acolo lucrurile pareau sa decurga ca la o nunta obisnuita, iar mesenii se scotoceau in buzunare dupa bani.

Se pastreaza inca, inradacinata in noi, traditia conform careia trebuie sa dam oamenilor care se casatoresc cate un plic cu bani. Sau, daca nu, cate un obiect “pentru casa” care se dovedeste, cel mai adesea, complet inutil. Numai ca oamenii nu mai tin seama ca traditia nuntilor cu dar s-a nascut, probabil, pe vremea in care tinerii casatoriti aveau nevoie de un ajutor in viata. Aspirau sa-si cumpere casa. Sau masina. Sau televizor color. Iar cei care veneau la nunta lor, dupa ce beau, mancau si dansau, luau plicul umplut cu  suma care sa acopere “tacamul” si-l indesau in buzunarul ginerelui. Apoi traiau cu senzatia ca au contribuit la fericirea viitoare a unei familii.

La cununia la care am fost, mirii nu erau la primul mariaj, nu aveau nevoie nici de casa, nici de masina, si, pe deasupra, anuntasera ca fac o simpla petrecere fara dar si fara cadouri, si nu o nunta ca-n povesti. Numai ca toti cei invitati se simteau obligati sa cotizeze in lei sau in valuta si sa se lupte cu impotrivirea mirilor care refuzau cu indarjire sa accepte plicurile.

Ne-a intrat in sange ideea ca, daca doi oameni se casatoresc, trebuie sa le oferim bani, iar daca nu avem buzunarele pline, nu indraznim sa calcam la o nunta. Chiar daca nu se mai striga darul ca pe vremuri, cand unul dintre muzicanti sau chiar nasul mergea de la o masa la alta si anunta cu glas tare ce suma a dat fiecare mesean (cei care trimiteau bani, fara sa fi venit la nunta, beneficiau de strigarea numelui cu precizarea “n-a mancat, n-a baut”), tot nu ni se pare firesc sa ne limitam la urarile de casa de piatra. Nu mai danseaza nimeni numai pentru norocul celor care s-au casatorit, probabil pentru ca nu mai crede nimeni in casatorie ca gest de iubire si pas spre fericire. Insa eu ma gandesc ca mai sunt, totusi, oameni care se iubesc atat de mult, incat nu au nicio indoiala ca vor ramane impreuna mereu. Si atunci fac totul asa cum s-ar cuveni, dupa legile pamantului si ale cerului, fara sa aiba nevoie de dar.

Pagina urmatoare »