Nunta cu dar

Am fost zilele trecute la o petrecere de casatorie. Nu chiar o nunta, pentru ca nu se fac nunti in postul Pastelui. Dar acolo lucrurile pareau sa decurga ca la o nunta obisnuita, iar mesenii se scotoceau in buzunare dupa bani.

Se pastreaza inca, inradacinata in noi, traditia conform careia trebuie sa dam oamenilor care se casatoresc cate un plic cu bani. Sau, daca nu, cate un obiect “pentru casa” care se dovedeste, cel mai adesea, complet inutil. Numai ca oamenii nu mai tin seama ca traditia nuntilor cu dar s-a nascut, probabil, pe vremea in care tinerii casatoriti aveau nevoie de un ajutor in viata. Aspirau sa-si cumpere casa. Sau masina. Sau televizor color. Iar cei care veneau la nunta lor, dupa ce beau, mancau si dansau, luau plicul umplut cu  suma care sa acopere “tacamul” si-l indesau in buzunarul ginerelui. Apoi traiau cu senzatia ca au contribuit la fericirea viitoare a unei familii.

La cununia la care am fost, mirii nu erau la primul mariaj, nu aveau nevoie nici de casa, nici de masina, si, pe deasupra, anuntasera ca fac o simpla petrecere fara dar si fara cadouri, si nu o nunta ca-n povesti. Numai ca toti cei invitati se simteau obligati sa cotizeze in lei sau in valuta si sa se lupte cu impotrivirea mirilor care refuzau cu indarjire sa accepte plicurile.

Ne-a intrat in sange ideea ca, daca doi oameni se casatoresc, trebuie sa le oferim bani, iar daca nu avem buzunarele pline, nu indraznim sa calcam la o nunta. Chiar daca nu se mai striga darul ca pe vremuri, cand unul dintre muzicanti sau chiar nasul mergea de la o masa la alta si anunta cu glas tare ce suma a dat fiecare mesean (cei care trimiteau bani, fara sa fi venit la nunta, beneficiau de strigarea numelui cu precizarea “n-a mancat, n-a baut”), tot nu ni se pare firesc sa ne limitam la urarile de casa de piatra. Nu mai danseaza nimeni numai pentru norocul celor care s-au casatorit, probabil pentru ca nu mai crede nimeni in casatorie ca gest de iubire si pas spre fericire. Insa eu ma gandesc ca mai sunt, totusi, oameni care se iubesc atat de mult, incat nu au nicio indoiala ca vor ramane impreuna mereu. Si atunci fac totul asa cum s-ar cuveni, dupa legile pamantului si ale cerului, fara sa aiba nevoie de dar.

Sfanta reputatie

Cunosc cativa barbati care sunt atat de urati, incat ti-ai putea imagina ca nicio femeie de pe fata pamantului, oricat de disperata ar fi, nu s-ar putea indragosti de ei vreodata. Si, totusi, au un succes nebun la sexul opus…

Pe alti cativa aflati in aceeasi situatie ii cunoastem cu totii. Ei sunt Mick Jagger, Rod Stewart, Robin Williams sau Arnold Schwartzenegger- ca sa dau doar cateva exemple de indivizi pe care ii adora planeta intreaga, insa, categoric, au pornit de la un anonimat in care nicio adolescenta nu si-ar fi dorit sa iasa cu ei. Si, daca nu s-ar fi dovedit artisti fabulosi si s-ar fi facut vanzatori la taraba din colt, ar fi suferit pana la moarte de un destin erotic pagubos.

Sunt si in Romania destule celebritati mondene de sex masculin, care se afiseaza pretutindeni la bratul unor femei neaparat frumoase si cu indeletniciri cat de cat publice. Dar ei sunt bogatasi notorii sau fii de bogatasi notorii, sunt directori de corporatii sau mari maheri in advertising sau cinematografie. Iar femeile care le atarna de brat sunt sincer indragostite de ei, nu-i urmeaza din interes. Pentru ca, foarte adesea, reputatia tine loc de sex-appeal. Pentru ca celebritatea, dublata de o stare materiala satisfacatoare, dar nu absolut neaparat, valoreaza mai mult decat orice contur irezistibil de trup. Pentru ca draga, sfanta reputatie, poate salva orice spalacit de la un destin anost, orice natarau de la ostracizare. Fiindca iubim, mai presus de orice, parerea lumii despre cel langa care suntem. Fiindca ne-am feri cu totii sa adoram vreun poet genial, sarantoc si ridicol, insa orice director de mare firma  ni se pare o partida, orice artist cunoscut e visul oricarei femei, orice barbat cu bani e un sot ideal, asa ca-n bancuri, asa ca-n vise.

Ce daruri cumparam?

Pe ultima suta de metri pregatim surprize cu funda. Nu exista Craciun fara daruri, si toti ne-am dori sa reusim sa facem mai mult decat o cheltuiala in numele traditiei, ci o bucurie celor de langa noi.

Este un har anume sa stii sa alegi darurile potrivite. Am cateva prietene care nu dau gres niciodata atunci cand aleg pentru mine cate ceva. Darurile lor ma incanta si-mi sunt de folos. Dar eu nu fac parte din stirpea celor care stiu sa ocheasca pe raft obiectul care le-ar placea celor dragi. Ma gandesc mult timp inainte, si mi s-a intamplat si sa dau gres. Uneori sunt prea previzibila si cumpar, la o aniversare, acelasi obiect pe care sarbatoritul l-a mai primit si de la altii. Unii stiu sa aleaga cate un parfum nou care li s-ar potrivi celor pe care ii cadorisesc. Altii aleg obiecte de imbracaminte care vin ca turnate celor care le primesc. Mie mi s-a parut mereu mai usor sa ofer accesorii. Genti, posete, curele, ceasuri, bijuterii, chiar daca darurile mele n-au fost foarte originale.

Dar ma lovesc, in ultima vreme, nu atat de problema darurilor facute din dragoste, ci, inainte de toate, de listele intocmite cu migala si multa sarguinta de copiii mei. Oricat de greu le-ar fi sa isi scrie temele, cand vine vorba sa treaca pe hartie un sir nesfarsit de daruri care mai de care mai scumpe, copiii nu prididesc si nu obosesc. Victor presara, mai nou, printre listele cu masinute si jucarii, nume alambicate de jocuri pentru wii sau nintendo. La un calcul superficial, facut la o prima privire fara TVA adaugat, lista lui de pretentii depaseste cu mult o mie cinci sute de lei. Ilona cere cu gratie jocuri, papusi si haine dragute, citez, “cat mai multe”, asa ca nu stiu sa fac o evaluare financiara, insa ma inspaimant firesc si temeinic. Pentru ca, dupa ce un an intreg mi-am motivat absentele de langa ei cu scuza ca trebuie sa plec sa muncesc ca sa avem bani pentru toate bucuriile pe care ni le dorim, imi e destul de greu sa ma eschivez la ceasul bilanturilor, si sa declar ca Mosul e sarac. Fiindca stiu ca ar urma replica indreptatita : “Ce nu poate aduce Mosul, cumpara-ne tu, te rugam!”.

Si, totusi, eu ma mandresc ca, pentru prima oara am reusit, chiar de sarbatori, sa aduc cel mai frumos dar pentru ai mei. O fetita frumoasa, care-i seamana ravasitor barbatului pe care il iubesc, o surioara dulce si scumpa, copiilor mei. Fara ca asta sa insemne, desigur, ca voi fi scutitita de lista trecuta deja pe scrisoarea trimisa Mosului Craciun…

Voi ce daruri ati pregatit?

Ce e gratis e scump

De cate ori m-am bucurat ca am primit ceva gratis, tot de atatea ori am platit, de fapt, de zece ori mai scump decat daca as fi dat, la momentul potrivit, pretul corect.

Intotdeauna cand cineva s-a oferit sa imi ofere gratuit un serviciu, nu peste multa vreme mi-a cerut, in numele bunei noastre relatii, un contraserviciu care facea mult mai mult decat ceea ce primisem. Aproape de fiecare data cand cineva m-a ajutat sa castig bani, sau, mai exact, sa nu cheltuiesc, m-am trezit in situatia de a regreta ca am acceptat.

Mai demult, am rugat pe cineva sa-mi faca rost gratuit de o informatie pentru care ar fi trebuit sa platesc, altfel, o suma oarecare de bani. Foarte curand dupa ce mi-a facut acest serviciu care a consfintit - nu-i asa?- amicitia noastra, mi-a cerut imprumut o suma de vreo zece ori mai mare decat cea economisita cu ajutorul lui. Cred ca nu are rost sa va spun ca nu mi-a inapoiat banii niciodata. O vreme mi-a mai raspuns la telefon, ca sa-mi spuna ca mai intarzie cu returnarea datoriei… Dar a insistat sa-mi aduca aminte ca, in general, e o persoana prompta, doar stiu ca atunci cand i-am cerut o informatie s-a facut luntre si punte ca sa mi-o ofere in timp util, numai ca acum a intervenit o mica problema… Apoi nu mi-a mai raspuns niciodata, asa ca a trebuit sa ma multumesc cu gandul ca lacomia mea si-a primit rasplata.

Sistemul functioneaza la toate nivelurile, si ma izbesc de el in fiecare zi. PR manageri de succes imi ofera adesea cate un cadou care valoreaza mai putin de 100 de lei si, inevitabil, ma fac sa ma simt obligata sa le ofer in schimb o stire care, platita in regim de advertising, ar costa mai mult de 1000 de lei. Nu de mult, intr-un mall, o fata a intins catre mine un pliculet minuscul, spunand “va ofer o mostra de crema”, dar in secunda in care am intins mana sa o iau, si-a retras pliculetul si-a inceput sa-mi explice ca, daca voi cumpara nu stiu ce produs-minune, voi putea beneficia de promotia care…

M-am dezvatat sa intind mana cand cineva imi ofera ceva gratuit,  si, recunosc, am devenit suspicioasa cand primesc oferte care incep cu “nu te costa nimic”. Fiindca eu m-am prins intre timp ca tot ce mi s-a parut a fi gratis s-a dovedit a fi foarte scump. Oricat de prost administrator as fi, tot am inteles intr-o buna zi ca mai bine platesti pe loc cat face, decat sa astepti sa se rastoarne roata si sa fii nevoit sa dai dobanda la dobanda, contraserviciu la serviciu, tristete prelungita la o bucurie lacoma de numai o clipa…

Cariera si familie

Mi spus atat de des, incat ajunsesem la un moment dat sa cred si eu ca nu poti avea si familie si cariera, si sa le faci pe amandoua cum se cuvine. Mult timp am fost convinsa ca, daca te dedici profesiei, trebuie sa sacrifici armonia de acasa. Si viceversa.

Cunosc multi oameni care si-au intemeiat cariere de succes, dar care, in timp, au ajuns sa nu mai pretuiasca valorile familiei. Am intalnit foarte multi barbati extrem de bogati si de puternici care nu-si mai faceau timp pentru sotie si copii, dar gaseau ragaz pentru iesiri extraconjugale menite, chipurile, sa-i relaxeze dupa stresul cumplit de la serviciu.

Stiu si femei singure sau nefericite in casnicie care dau vina pe profesie pentru neimplinirile lor din planul personal. Care considera ca si-au dedicat prea mult timp devenirii sociale ca sa mai poata intelege esenta parteneriatului matrimonial.

Dar eu cred ca, de fapt, izbanda este sa le ai pe amandoua. Cred ca adevarata masura a succesului este sa construiesti intr-o parte fara sa narui altundeva. Ca adevaratii barbati puternici si realizati nu sunt cei care castiga bani multi si pierd dragostea sotiei. Ca femeile care au dreptul cu adevarat la mandrie nu sunt cele care pun cele mai gustoase muraturi, dar n-au adus in viata lor un ban in casa, si nici acelea care au ajuns mari manageri, dar habar n-au sa prajeasca un ou. Si ca, in general, nu se poate considera implinit un personaj care minte in vreun plan al vietii lui, care are mari neizbanzi tolanite asupra unor bucati intregi de viata, chiar daca celelalte teritorii stau sub semnul realizarilor recunoscute.

Stiu si ca este foarte greu sa le ai pe amandoua. Dar dupa un sir de caderi cand intr-un plan, cand in celalalt al vietii mele, am priceput ca fericirea nu vine decat dupa ce ai facut echilibru in viata si in inima ta. Dupa ce ai impacat si gloria, si banii, si intimitatea, si maternitatea… Si ai iesit invingator si senin din luptele cu tine insuti.

Vor mai mult decat bani

Niciun om bogat nu pare sa se multumeasca sa aiba avere si atat. Niciun imbogatit nu se declara satisfacut doar de contul din banca. Dupa ce-si indeasa seifurile cu bogatii, mai toti incep sa tanjeasca sa devina oameni de cultura.

Am vazut aseara un promo pentru un film care se va difuza in curand si care era prezentat cu mare pompa prin prisma numelui regizorului: Madonna. Da, Madonna regizeaza filme. Nu am vazut filmul, dar, iertat sa-mi fie scepticismul, nu presimt nimic bun. M-au cam lecuit de prezumtia de nevinovatie si speranta in izbucniri artistice de soi bun toate filmele regizate de indivizi care au castigat multi bani la bursa si-apoi au vrut sa devina cineasti. Toate marile productii in care au fost repartizate nevestele producatorilor.

Si m-am gandit, inca o data, de ce atunci cand capata averea dupa care au alergat cu disperare, toti simt nevoia imperioasa de-a se legitima in ochii lumii. Metresele bogatasilor nu se multumesc sa se plimbe cu o decapotabila ultimul racnet, ci vor sa deschida o expozitie de pictura sau sa publice un album de fotografie. Cucoanele imbogatite peste noapte in cine stie ce afaceri necurate nu se bucura decat daca hainele lor de firma sunt admirate in petreceri mondene. Eventual, contra cost, incep sa dea interviuri in care vorbesc despre preocuparile lor intelectuale.

Cei care au furat mai cu foc se reped sa se afiseze la cele mai vizibile evenimente caritabile. Frizerii care-au strans bani multi din bacsisuri se declara hair-stilisti si vor sa dea doar consultanta de imagine. Chelenerii care s-au imbogatit din remiza vor sa fie sefi de sala. Nevestele de fotbalisti se fac cantarete sau vor sa fie moderatoare de televiziune. Fotomodelele scriu carti de meditatie. Si dintr-o data toti simt nevoia sa mistifice intregul trecut si sa prezinte ascensiunea lor financiara facuta printr-un sir sordid de compromisuri ca pe un lant de sacrificii pe care le-au indurat ca sa-si poata atinge idealurile.

Cred ca lumea e impartita in oameni care vor bani, bunuri si duium si oameni  care lupta pentru dragoste si pentru valorile artei. Artistii hrapareti nu-mi miros a artisti veritabili, si nici indragostitele cu soti batrani si bogati nu-mi par chiar atat de dezinteresate in amorurile lor. Dar poate ca este doar o banuiala a mea. Pentru ca marturii oneste nu am reusit sa culeg pana acum. Nu mi-a declarat nimeni ca vrea bani, bani multi, si ca ar face orice pentru a-i avea. Iar asta ma intriga, pentru ca, desi uneori e evident ca banul e valoarea suprema a unor destine, undeva, intr-un colt de inima, hamesitii de averi se rusineaza de apucaturile lor.

Sunt bogat, dar ma tratez

I-am admirat intotdeauna pe oamenii instariti care nu fac parada de bogatia lor. Pe cei care stiu sa isi poarte firesc povara dulce a averii, fara ca asta sa-i faca sa fie ostentativi, ori zgarciti, ori obraznici cu cei din jur. Dar acestia sunt foarte putini…

In tara noastra, mai toti bogatii sunt opulenti si vor cu tot dinadinsul sa-ti atraga atentia prin semne distinctive clare: masini care costa cat o viata de om, ceasuri din pretul carora ti-ai putea cumpara o cascioara, genti scumpe, asezate musai la vedere in cafeneaua in care se aduna vipurile. Cu totii manifesta o atentie speciala fata de propriii lor bani, adica ii imprastie cu chibzuinta si se considera absolut indreptatiti sa fie mai cumpatati decat un om de rand, atunci cand este vorba sa imparta ceva. In ceea ce priveste investitiile in ei insisi, sunt absolut generosi. Nimic nu e prea scump pentru a-i face sa arate frumosi si instariti. Haina e musai de-acolo de unde se imbraca diavolul, botoxul e de sorginte nobila, din toxina pura, pantoful e fin si sclipicios, din piele de animal greu de prins.

Exista localuri pentru bogati, si ei se intalnesc acolo cu constiinciozitate, ca sa se poata masura unul pe celalalt, cu coada ochiului, evaluandu-si tinutele in mii de euro. Si, daca e posibil, vin cu masinile pana langa vitrina, ca sa luceasca in soare emblema scumpa a vehiculului care e, mai mult ca sigur, incomod, intr-un oras ca al nostru, dar absolut imposibil sa treaca neobservat. Recunosc ca am auzit si ca unii dintre ei comanda la restaurant vinuri scumpe si le beau amestecate cu cola, si ca toarna in buzunarul costumului din stofa de lana cate-un pumn de seminte. Dar asta e o alta poveste…

Am citit ca cei mai bogati oameni din lume umbla in masini care arata exact la fel cu masinile angajatilor lor. Am citit si ca oamenii care au facut avere cu truda si onoare nu ajung niciodata ostentativi. Dar nu sunt sigura ca e adevarat. Eu am cunoscut cativa indivizi despre care as fi putut jura ca au muncit cinstit ca sa ajunga acolo unde au ajuns, dar care tot aberant se purtau cand era vorba de bani si arborau semnele distinctive de bogatas la fel de vizibil ca toti hotii. Insa stiu sigur ca mi-ar placea sa avem si noi bogatii nostri demni si delicati, oameni de afaceri cu care sa ne mandrim oriunde in lume, domni si doamne de vaza, care sa duca numele de roman pretutindeni si sa spele rusinea saraciei noastre milenare nu cu damfuri de parveniti, ci cu parfum autentic de neam cu sange albastru. Probabil ca mai avem de asteptat cateva generatii…

Libertate si bani

Mi-am spus de foarte multe ori ca a avea o relatie corecta cu banii este o forma de a-ti asigura libertatea. Si totusi, nu o data, am constatat ca, de fapt, banii te pot ingradi.

In momentul in care incepi sa acorzi banilor importanta cuvenita, trebuie sa inveti sa-i pretuiesti. Sa-i pastrezi. Sa nu-i mai risipesti. Am observat cu atentie oamenii instariti care mi-au iesit, de-a lungul vremii, in cale, si am vazut ca toti, fara nicio exceptie, sunt fapturi cumpatate, care nu cheltuiesc cu usurinta niciun leu. Si m-am gandit, de fiecare data, ca primul pas spre bogatie e sa inveti sa nu mai risipesti banii.

Dar eu am fost un copil sarac, care si-a transformat neputinta de-a schimba conditia materiala a familiei sale intr-o virtute a celor alesi. Mi-am proiectat mintea in asa fel, incat sa ma consider mai poeta, daca aveam haine mai ponosite decat ale colegilor mei care aveau blugi noi si note proaste. Sa ma simt mai demna de elevarile imaginatiei, daca lumea concreta nu era atat de generoasa cu mine. Si sa-mi promit ca, atunci cand voi avea bani mai multi, ii voi risipi fara nicio retinere, ca sa fie clar ca sunt mai presus de orice dependenta materiala.

“Omnia mea mecum porto”, mi-am spus mereu cu mandrie, inca din clasa a douasprezecea cand, la ora de latina, am descoperit definitia cea mai credibila a libertatii: Port cu mine toate ale mele. Nimic dintre cele materiale nu ma leaga, nimic nu imi poate slabi virtutile spiritului. N-am averi care sa ma faca vulnerabil.

In timp, mi-am dat seama cat de mult gresesc. Au venit copiii, si am inteles ca “port cu mine toate ale mele” e o sintagma fara sens in urechile si-n mintea unui copil care vrea prajitura. Si jucarie. Si camera mobilata frumos. Si mi-am luat seama la apucaturile boeme si nesabuite. Dar imi pare rau si acum, si mi-e rusine ori de cate ori am grija sa economisesc ceva. Iau micul dejun la hotel fiindca e inclus in pretul camerei, dar inghit cu noduri, de parca mi-ar da cineva de pomana. Si-n sinea mea, ma gandesc ca mai bine as fi dormit pana tarziu, si-as fi pierdut masa de dimineata, ca sa-mi arat eu mie ca nu-mi pasa ca va trebui sa platesc tot ce voi comanda cu doar o jumatate de ora mai tarziu. Mi se intampla adesea si sa am grija sa mananc aproape tot din farfurie, pentru ca stiu ca mancarea a fost scumpa, dar apoi imi pare rau, si bunatatile imi pica greu. Iar cand ma imbrac prea elegant si cineva imi face complimente, ma scuz spunand ca am prins o perioada de reduceri finale, altfel nu mi-as fi permis in veci un asemenea costum.

Ma gandesc ca, totusi, daca as avea bani multi, multi de tot, castigati cinstit, dar fara prea mare truda, as putea si sa risipesc dupa pofta orgoliului, si sa fiu libera sa fac ce vreau, cand vreau. Numai ca asa ceva nu se prea poate. Si-atunci ma multumesc sa ma intreb, si sa bomban, si sa-mi fie rusine de reflexul meu de-a stinge lumina in urma mea, ca sa nu platesc prea mult, dar sa apas, totusi, prompt, intrerupatorul, de fiecare data…

Sa ai bani? Sa ai dragoste?

Imi transfer fiica dintr-o scoala foarte privata intr-una de stat. “De ce o mutati?” ma intreaba secretariate intregi. “Pentru ca nu-mi mai permit sa platesc taxe atat de mari”, raspund eu onest. Primesc la schimb priviri compatimitoare. Sau dispretuitoare.

Pentru mine a fost un exercitiu bun. M-am luptat, un an de zile, cu taxe scolare care se iau la tranta cu cele de la Oxford. Mi s-a parut ca orice sacrificiu merita facut pentru ca pruncii nostri sa aiba destine cu noroc. Dar am constatat la sfarsit de an scolar ca fata mea stie la fel de mult, sau la fel de putin, cu baiatul prietenilor mei, cu fata vecinilor, care au invatat in scoli de cartier. Singura diferenta e ca ceilalti copii vor sa fie profesori, iar a mea vrea sa se faca, atunci cand va fi mare, majoreta.

As minti sa spun ca nu imi pare rau ca trebuie s-o iau dintr-un loc si s-o duc in altul, la varsta cand copiilor le sunt tare grele schimbarile. As vrea, cateodata, sa traiesc si eu intr-o alta viata, in care sa nu ma intereseze niciodata cat de mare va fi, luna asta, factura la gaze. Sa nici nu-mi pun problema ca scoala e prea scumpa, macar pana implinesc copiii 18 ani si se scolarizeaza la nivel bastinas. Sau, ca sa fiu sincera, visul meu dintotdeauna, ilustrarea prosperitatii materiale si-a dezmatului financiar, in viziunea mea naiva, a fost sa-mi pot cumpara orice pereche de pantofi fara sa ma uit, mai intai, la eticheta de pe talpa.

Dar noi traim intr-o tara in care valorile sunt rasturnate, iar ordinea lumii sta cu fundul in sus. In care banii nu mai sunt demult o recunoastere a nobletii, ci, dimpotriva, a abilitatilor smecheresti. In care femeile trebuie sa aleaga ferm intre bani si dragoste si sa se lupte, curajos, cu nebunie, cu splendoare, sa-si atinga telul, oricare ar fi acela.

Eu m-am hotarat sa-mi duc copiii la scoli de stat. O sa putem si sa plecam si intr-o vacanta frumoasa pe an, si sa ne descotorosim de convingerea ca o fiinta realizata, eventual cu o stralucita cariera de majoreta, conduce musai o decapotabila. Am renuntat demult sa lupt sa am bani, pentru ca mi-am dat seama ca vreau, cu disperare, cu liniste, cu seninatate, cu indarjire, iubire inainte de toate. Pentru mine si pentru copiii mei. Pentru barbatul langa care traiesc si langa care am sa mor. Pentru copilul pe care il port in mine, al carui destin il leagana, inca, in palme, ursitoare in fata carora ma plec, cu smerenie.