Draga jurnalule…

Incerc sa-mi notez in filele tale tot felul de intamplari care m-au facut sa tresar, sa ma mir, sa ma bucur sau sa ma intristez. Fiindca am constatat ca, daca nu notez, desi aproape intotdeauna sunt convinsa ca n-am sa uit niciodata prin ce am trecut si ce am simtit, totusi, constat, la foarte putina vreme, ca nu-mi mai amintesc absolut nimic.

Exista niste jurnale ale bebelusilor care se pot cumpara din comert. Sunt foarte folosite ca daruri pentru prima vizita facuta intr-o casa abia vizitata de barza sau pentru petrecerea de la botez. Cineva, un om intelept si cu spirit practic, a creat niste cartulii frumoase, cartonate, elegante, colorate in pasteluri prietenoase, in care parintii sunt invitati sa noteze cand s-a nascut puiul lor si cat cantarea la nastere, apoi cum a fost la prima baita, la prima intalnire cu fratii sau bunicii, la botez, la primul Craciun, la cea dintai aniversare. Pe fiecare fila pregatita pentru notatiile parintilor emotionati exista si loc pentru fotografii, pentru ca amintirea sa fie cat mai completa.

Am primit si eu cate un asemenea jurnal, la fiecare dintre copiii mei, insa nu am completat niciunul, niciodata. Probabil ca am trei cartulii stivuite undeva in dosul rafturilor de la biblioteca. Insa de curand m-a apucat febra reconstituirii. Deschisesem deja de pe la inceputul anului un jurnal dedicat mai intai Izei, apoi tuturor copiilor mei. Apoi mi-am dat seama ca nu pot pierde anii dintai ai maternitatii mele si am scos de prin cufere toate pozele, toate insemnarile, toate sms-urile, si am inceput sa le pun cap la cap, recompunand un jurnal al celor trei copii ai mei.

Pe masura ce scotocesc mai mult, imi dau seama cat de multe lucruri se uita, cat de multe se pierd. Si cat de iremediabila ar fi fost disparitia lor daca nu as fi facut acest efort cat sunt copiii inca mici, cat inca mai am o sansa sa adun textele mele dedicate lor si sa le pun cap la cap tresariri, revelatii, uluiri de mamica tanara. Si ma bucur ca m-am dezmeticit acum, inainte sa fie prea tarziu pentru a-mi aminti…

Draga jurnalule, iti multumesc ca ma ajuti sa raman mereu tanara, sa stiu cum m-am simtit intalnindu-mi copiii pentru intaia data…

Voi ati tinut vreodata un jurnal?

Un ingeras… un bebelus

Dorinta mea pentru multa lume poate fi considerat banala… sunt atatea persoane care au si nu-si doresc sau ii parasesc sau mai rau le opresc dreptul de a alege sa traiasca…despre copii vorbesc, despre un pui mic de om, un inger.. care pentru mine inseamna totul… Desi suntem tineri eu si sotul meu avem cinci ani de casnicie presarati cu momente frumoase dar si cu multe dezamagiri ne rugam la Dumnezeu ca minunea sa se intample si in cuibul nostru.In zilele noastre sunt multe posibilitati pentru a avea un bebelus dar numai cei care “au” pot hotari pentru ei si pot face totul. Din pacate in tarisoara asta mica in care traim un tratament pentru fertilitate si o procedura de fertilizare in vitro costa mult mai mult decat un salariu de functionar care a facut doua facultati si este platit cu 454 lei pe luna. Tot ce ne ramane este sa ne rugam ca o sa fie mai bine si ca dorinta mea, a noastra se va implini intr-o buna zi… pana atunci nu-mi ramane decat sa imi doresc… si, sa imi savurez placerea unei cafele de calitate in fiecare zi alaturi de dragul meu.. va pup si va doresc un an nou cu multe impliniri iar mamicile care nu sunt mamici sa nu uite niciodata ca Dumnezeu exista… ca intarzie dar nu uita pe nimeni…

Pro si contra vaccinare

Se apropie un nou termen de vaccinare a fetitei mai mici si, pe masura ce trec zilele, am inima tot mai stransa. E bine sa ne vaccinam copiii sau, de fapt, e o greseala?

Probabil ca nu mi-as fi pus intrebarea asta daca, la ultimul vaccin, bebelusa noastra nu ar fi avut niste reactii atat de ciudate si de periculoase - cel putin pentru un parinte nepriceput, luat prin surprindere, ca mine -, incat am regretat ca i l-am facut. Am ajuns cu ea la vreo cinci doctori si macar trei dintre ei, daca nu patru, au cam ridicat din umeri…

Intre timp, niste prieteni aparuti printr-o intamplare in viata noastra ne-au tot povestit cat de mult s-au documentat pe tema asta si cum, pana la urma, au decis sa nu ii faca niciun vaccin bebelusului lor. Tot ei mi-au vorbit despre cat de dusmanos le pare vaccinul impotriva cancerului de col uterin, dar nu i-am crezut neaparat.

Eu stiu doar ca m-am imbolnavit de gripa in anul in care am facut vaccin antigripal si ca fetita mea mai mare, vaccinata impotriva varicelei, a facut, totusi, varicela, intr-o forma destul de severa. Am intrat si eu pe siteuri in care se discuta ca, pana la urma, e inutil sa ne indopam copiii cu substante care sa le dezvete organismul sa mai lupte pe cont propriu, ca, intr-adevar, vaccinul antipoliomielita a avut rostul lui, dar ca, intre timp, poliomielita a fost complet eradicata… Probabil ca este o discutie mai degraba pentru specialisti, dar eu sunt convinsa ca orice parinte s-a gandit la asta. Eu nu stiu daca inteleg cu adevarat cum stau lucrurile. Stiu doar ca vine un nou termen de vaccinare si ma tem de ce va fi dupa ziua in care, teoretic, ii voi face copilului meu un bine.

Stim ca nu stim…

Intr-una dintre zilele trecute, bebelusa mea, Iza, s-a umplut toata de pete rosii, ca si cum ar fi fost lovita din cap pana in picioare de manunchiuri de urzici. Nu gasesc nici acum cuvinte calme, care sa descrie panica mea de atunci.

Ne-am urcat in aceeasi secunda in masina si am pornit catre spital, unde nici macar nu am asteptat prea mult si ne-a preluat  doctorita pe care o anuntaseram prin telefon ca venim, haituiti de spaima.  Numai ca, intre timp, petele disparusera ca si cum nu ar fi existat vreodata. Bineinteles ca medicul ne-a crezut pe cuvant. Dar nu am reusit sa pricepem ce anume a declansat alergia copilului. Am insirat impreuna toate posibilele motive si niciunul nu mi s-a aratat indeajuns de plauzibil. Nu, nu am schimbat nimic in alimentatie. Nu, nu s-a intamplat nimic special in jur. Asa ca, intr-un final, am plecat acasa, multumind cerului ca nu a fost ceva mai grav.

Peste doua zile, episodul s-a repetat. O lasaseram pe Iza pentru o ora cu niste prieteni si, cand ne-au sunat sa ne spuna ca Iza s-a umplut de pete, am pornit cu viteza luminii catre casa. Ca sa constatam ca petele au disparut, la fel de misterios cum aparusera.

Cercetam, de atunci, intruna - printre celelalte cercetari disperate pe care le facem in virtutea joburilor noastre executate pe timp de criza- si constatam ca habar nu avem despre ce se intampla sau ce se poate intampla cu noi sau cu copiii nostri. Oamenii au ajuns in cosmos, dar nu stiu inca exact cum de ne apuca sughitul, iar alergiile la aer, la praf, la muste sau la nimic stau inca sub semnul banuielii.  Stim sa scormonim prin ADN-ul uman, dar, inainte de toate, ar trebui sa stim ca, oricand, poate aparea ceva care sa ne ia prin surprindere. Pentru ca ar fi cel mai bine sa recunoastem ca nu stim mare lucru. Sa stim ca nu stim…

Bebelusii de azi

Bebelusii de azi nu mai seamana cu bebelusii de odinioara. Cresc mai repede, pricep mai bine totul si au parte de distractii la care noi n-am avut acces decat, hat, dupa varste cu musai doua cifre.

Ii cumparam Izei haine pentru copii de 6 luni, desi ea are doar 3, pentru ca a crescut intr-o luna cat altii nu chiar intr-un an, dar intr-un sfert de an… Si facem cu ea demonstratii pentru toti prietenii nostri, ca sa le aratam ca pricepe fiecare cuvant pe care il spunem. “Ridica piciorul”, ii zicem Izutei care se conformeaza, cuminte, ca un catelus care a invatat sa dea laba cu stapanul. Apoi o rugam sa zica “oac”- fiindca ne-am prins noi ca asta stie ea sa pronunte-, iar Iza chiar zice “oac”, spre uluirea celor care asista la spectacol si spre mandria noastra de autoproclamati parinti de copil genial.

Ca rasplata, Iza primeste sedinte zdravene de leganat si pupat, iar eu ii cant, ori de cate ori e nervoasa, La vie en rose si Ciuleandra- pentru ca, din repertoriul meu (care mai contine si Alunelu, Broscutza Oac si Pustoaico) am constatat ca acestea doua sunt hiturile ei preferate. In plus, Iza merge la spa de doua ori pe saptamana, unde beneficiaza de rasfat calificat.  Dupa o sedinta de balaceala asistata, intr-un bazin cu apa la temperatura cea mai tandra pe care ti-ai putea-o imagina, fetita are parte de o jumatate de ora de masaj binecuvantat. O domnisoara draguta, care a facut si facultate pe deasupra, o unge din capsorul ei cu parut zburlit si pana in varful degetelor de la picioarele cele grasunele cu un ulei caldicel, apoi o mangaie ferm si duios, intr-un fel care pe Iza o face sa afiseze o multumire adanca si senina, de boier pus pe trandaveala. Corpusorul ei plin de cute de grasime - care-i dau un aer de pui golas de sharpei - e dragalit milimetru cu milimetru, iar manutele si piciorutele fac exercitii de crestere, de relaxare, de inviorare. Astimp, bebelusa casca, a tihna si a somn iminent.

Stiu ca e o comparatie deplasata, dar eu am fost prima data in viata la masaj la 29 de ani. Iar intr-un spa am calcat chiar ceva mai tarziu, pe la 35, cand viata mea a cunoscut un zvac calitativ care, insa, nu a tinut prea mult. Pentru ca, intre timp, grijile si treburile mi s-au inmultit atat de ametitor, incat m-am invatat sa tai de pe lista, una cate una, placerile mele. Aman pentru altadata sedintele mele de rasfat, indrazneala mea de-a tanji dupa adapostul vreunui spa, curajul de a pretinde timp pretios numai pentru mine. Si, intre timp, ma minunez ca bebelusii de azi nu mai seamana deloc, dar deloc, cu cei de odinioara. Cu cei pe care i-am crescut mai demult si, in niciun caz, cu aceia care am fost chiar noi insine.

Greseli de parinti

Inainte sa nasc cel de-al treilea copil, am facut o lista de greseli comise dupa nasterea copiilor mai mari si mi-am dat cuvantul ca nu le voi repeta. Inainte ca fetita mea sa implineasca o luna, am incalcat deja jumate dintre ele, iar cealalta jumatate va fi, mai mult ca sigur, doborata si ea in curand.

Una dintre cererile fruntase de pe propria mea lista prevedea ca pruncul sa doarma intotdeauna, dar in-tot-dea-u-na, in camera sa. Stiu deja, de multa vreme, ca e bine si pentru parinti si pentru copii sa-si respecte unii altora intimitatea. Sa bata la usa atunci cand vor sa intre in camera altcuiva si sa respecte legea casei conform careia fiecare are culcusul lui si nu migreaza asa, dupa pofta fiecarui vis sau cosmar. Dar eu am petrecut ani multi de singuratate dormind in acelasi pat cu copiii cei mari, asa ca mi-e greu sa-i mai dezvat acum de obiceiul dulce si sa-i trimit in camerele lor. As fi putut sa jur, insa, ca voi aranja lucrurile corect si bine pentru fetita cea mica…

Am stabilit, dinainte sa vina pe lume, ca nu voi petrece nopti intregi cu copilul in brate si ca nu-l voi legana niciodata. Scrie in toate cartile ca, daca educi cumsecade bebelusul, lasandu-l sa urle o data, de doua ori, hai, de cinci-sase ori, azvarlit in patutul lui, a saptea oara se va invata ca ala ii e locul si va adormi, docil, fara sa mai protesteze.

“Nici suzeta nu o sa-i dau”, mi-am spus cu intonatie ferma, incat m-ar fi crezut oricine m-ar fi auzit.

Are rost sa va spun unde doarme Izuta? Pe o perna mare, smulsa din canapeaua din living si asezata in mijlocul patului nostru. Am petrecut primele nopti dormind noi, ghemuiti, pe patutul Ilonei din camera rozalie a fetitelor, apoi am abandonat impotrivirea si am luat-o in camera noastra. Adoarme leganata indelung pe brate de mama si de tata - pentru ca altfel se incapatana sa nu doarma deloc-  si tine, ca sa-i vina somnul mai repede, o suzetica roz asezata intre gingiutele ei adorabile - fiindca, daca nu ar fi tinut, ar fi emis un sir nesfarsit de “ua” sau “ue”, care ar fi istovit-o definitiv si pe ea, si pe noi.

Mi-am promis, demult, inainte sa nasc, ca nu o voi lasa sa se uite la desene animate, ca nu-i voi da sa manance niciodata hepimiluri, ca n-am sa-i permit sa se culce vreodata fara sa se spele pe dinti. Dar stiu deja, de pe acum, ca e doar cealalta parte a listei, care isi asteapta, rabdatoare, sansele marilor incalcari…

Buna, jurnalule!

Nu am tinut niciodata un jurnal. Mi-am notat sporadic, cate ceva, in cate o calatorie, dar cel mai adesea am pierdut caietul cu insemnari. Iar acum imi pare cumplit de rau de toate amintirile pe care le-am ratacit.

As fi vrut sa-mi fi notat undeva toate semnele indragostirilor mele, toate manifestarile iluziei crescande, toate simptomele nebuniei mele amoroase dand in clocot. As fi vrut sa transpun in cuvinte, cat inca erau proaspete, si manifestarile primelor indoieli, sa descriu gustul primelor lacrimi cat inca le simteam pe buze urma sarata si deznadajduita.

Imi pare rau ca nu am notat cu atentie, cu grija, toate culorile emotiilor mele din clipa in care am inceput sa simt in pantec o noua viata. Mi-e ciuda ca nu am fost in stare sa completez nici macar paginile cartilor pentru bebelusi, pe care le-am primit in dar de fiecare data cand am nascut, si care mi-ar fi ingaduit sa tin minte exact macar datele cand copiii au spus primul cuvant, cand au facut primul pas, cand le-a iesit primul dintisor.

Suntem prea mandri sa recunoastem ca vom uita… Iar atunci cand ne patrunde emotia enorma a cate unei intamplari miraculoase, suntem gata sa juram ca nu vom mai uita niciodata. Dar trec anii si ne luam cu viata si cu grijile fiecarei zile, cu visele fiecarei nopti, si ne dispar din minte nu doar datele la care ni s-au intamplat lucruri insemnate, ci si faptul ca le-am trait cu adevarat. Persista mai trainic amintirile rele, nemultumirile sau revoltele pe care n-am reusit sa le ostoim in noi.  Iar frumusetea se lasa mai repede furata de trecerea zilelor, memoria noastra e mai predispusa sa lase sa scape intamplarile bune, intalnirile dragi, evenimentele norocoase care ne-au marcat cate o zi, cate-un timp, cate-un anotimp… Si-atunci ar trebui sa avem curaj si sa notam in fiecare zi, asa cum vedem ca face cate-un personaj romantic din filmele americane: Buna, jurnalule! Azi am fost fericit…