Parinti buni si parinti rai

Din cand in cand, in rarele momente de inseninare, dupa cate-o izbanda sau dupa cate-un mare noroc, am avut clipe in care am fost mandra de mine.

Cateodata, probabil ca o data la cativa ani, am simtit ca pot fi o sotie buna, macar din cand in cand. Si tot de atatea ori m-am razgandit. Rareori, la mari ocazii, incununate de premii sau aplauze, m-am simtit o profesionista destoinica in ale scrisului si abilitatilor editoriale. Sigur ca entuziasmul nu m-a tinut mult. Am avut si cateva zile rasfirate prin viata - adunate, nu cred sa faca mai mult de o luna - in care m-am simtit frumoasa. Dar aproape ca am uitat cum ma simteam atunci.

Recunosc, insa, ca n-am ajuns inca sa traiesc etapele acelea in care sa ma declar - fie si doar pentru o zi, pentru un ceas - un parinte bun. La orice analiza, oricat de milos m-as privi, ca mama imi gasesc noian de cusururi. As putea sa fiu mai atenta. As putea sa fiu mai rabdatoare. As putea sa fiu mai prezenta. As putea sa fiu mai severa. As putea sa fiu mai ferma. As putea sa fiu mai inventiva. As putea sa fiu mai gospodina. As putea…

E cel mai insemnat rol al meu de pe pamant si nu stiu daca e firesc sa nu fiu niciodata multumita de mine sau indoielile mele sunt, de fapt, absurde. Iar daca, in bucata mea de viata strabatuta deja sper ca am invatat, macar in mare, sa deosebesc binele de rau, inca nu sunt in stare sa spun care parinti sunt cu adevarat buni si care sunt parinti rai. Cei care sunt autoritari si-si duc copiii pe drumul pe care ei il considera bun, fara sa tina seama de dorintele celor mici? Cei blanzi si permisivi, care au grija sa-si lase pruncii cat mai liberi? Cei care muncesc mult si strang bani de ajuns ca sa le faca, din start, copiilor lor, o viata usoara? Cei care stau cat mai mult acasa cu ei, chiar daca asta inseamna ca nu vor avea nicicand o viata indestulata? Cei care se ocupa temeinic de hrana sanatoasa, de educatia fizica, de dezvoltarea armonioasa a urmasilor lor?…

Pana la urma, oare exista pe lumea asta parinti care isi iubesc copiii si sunt multumiti de ceea ce fac pentru ei? Poate ca da. Poate ca nu. Eu, cel mai nedumerit parinte al planetei, stiu ca nu stiu…

Fapte bune, fapte rele

Am invatat sa evaluez toate pretentiile copiilor mei in fapte bune si fapte rele. Avem o contorizare a noastra in care, de exemplu, o jucarie care costa atatia lei trebuie platita - in avans sau dupa ce-a fost luata, dupa caz - intr-un numar de fapte bune.

Obrazniciile se scad si ele din bugetul virtual si transformate in munci care trebuie indeplinite, iar supararile nejustificate sunt cotate ca fapte rele si trecute cu minus in socotelile de final de zi.

Am pornit jocul nostru intr-o doara, dar ne-am pomenit ca suntem tot mai iscusiti in a depista si evalua faptele bune si faptele rele. Copiii sunt cu ochii pe mine si, ori de cate ori gresesc, ma avertizeaza cate puncte as fi pierdut daca si eu as fi fost monitorizata. Cand fac totul cum se cuvine, asa cum li se pare firesc, nu ma premiaza, dar eu stiu cate puncte as merita. Insa invatam astfel, impreuna, in fiecare zi, sa deosebim binele de rau.

O zi in care am fost harnici si buni ar trebui sa ne aduca, tuturor, un dar, un zambet, o multumire. Una in care am amarat inima celor dragi, in care n-am facut ce trebuia si nu ne-am purtat cuviincios, s-ar cuveni sa se incheie cu o sanctiune pe care sa ne-o aplicam de buna voie. Dar, luati de vartejul vietii, uitam sa pretindem ceea ce meritam. Si uitam ca linia dintre bine si rau poate fi, adesea, inselatoare.

Pe cine nu lasi sa moara …

Mi s-a parut mereu o vorba proasta: Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. Si, totusi, in ciuda indarjirii mele de a-i nega adevarul, am simtit-o pe propria-mi piele de mai multe ori.

Sunt un om naiv si convins ca inca exista pe lume bine, facere de bine si recunostinta pentru binele facut. De-a lungul ultimilor ani, de cate ori am avut puterea sa intind mana cuiva aflat in necaz, sau in incertitudini, sau in cadere libera, am facut-o fara ezitari. Am fost mandra de oamenii pe care i-am descoperit si i-am incurajat. Am impartit laude si drepturi fara zgarcenie, am adunat de pe drumuri personaje care-si pierdusera busola si eu le-am ajutat sa isi regaseasca directia. Numai ca, din pacate, cu foarte putine exceptii, parcursul relatiei mele cu cei carora le-am daruit timp din timpul meu, curaj, putere, dragoste, faima sau bani a fost cam acelasi. In foarte scurt timp, tot ceea ce capatasera pe negandite li s-a parut ca li se cuvine profund - ca dovada ca am fost convingatoare in incurajarile mele. Si n-a mai durat mult pana cand oferta mea li s-a parut de nimic si-au inceput sa fie nemultumiti, sa carcoteasca si, mai apoi, sa se revolte.

Nu stiu daca eu am reactionat corect sau intelept, dar, de fiecare data, am facut acelasi lucru. Mi-am retras integral, si cu nedisimulata parere de rau, intreaga oferta. Pe cei care fusesera someri, iar eu ii incurajasem sa fie scriitori, i-am poftit sa redevina someri sau sa caute altundeva onorurile cuvenite. Pe cei pe care nu-i iubea nimeni de ticalosi ce erau, iar eu i-am iertat de pacate, dar nu le-am oferit indeajuns - in opinia lor, i-am trimis inapoi in lumea lor fara iubire. Pe cei nemultumiti de cat de putini bani sau atentie le ofeream, i-am rugat sa ma ierte, pentru ca eu nu le mai pot oferi chiar nimic, asa cum se intampla pe vremuri, cand nu tineam la ei. Pe cei care nu mai suportau sa fie tinuti pe loc de regulile locului in care i-am poftit sa vina atunci cand nu aveau niciun liman catre care sa mearga, i-am invitat sa zboare mai departe, sa nu se lase ingradititi.

Niciunul, dar absolut niciunul nu a plecat mai departe purtandu-mi recunostinta pentru schimbarile pe care le-am adus in viata lor. Dimpotriva. Mi-au promis la plecare ca nu vor putea ierta niciodata ofensa mea. Ca regreta profund ca au investit in relatia noastra si ca nu i-am meritat ca tovarasi de drum. Ca e inadmisibil sa oferi ceva si apoi sa nu plusezi cand ei ti-o cer, sau sa nu mai poti oferi cand circumstantele s-au schimbat.

O vreme, am suferit amarnic pentru asemenea intamplari. Apoi am inceput, cred, sa ma obisnuiesc. Ma invat tot mai mult sa nu am asteptari si sa nu cred ca fac un bine cand investesc in oameni. Sa dau fara sa cer nimic, sa ofer fara sa pretind ceva in schimb. Cand voi invata si sa ma apar de rautatile pe care le improasca aceia care nu te pot ierta ca le-ai facut un bine inseamna ca sunt, cu adevarat, adaptata lumii in care traim. Dar mai am ceva cale de strabatut pana acolo…

Indecizii

Traim leganandu-ne intre doua variante extreme. Am vrea sa plecam din tara, dar nu ne hotaram cand; ne-am dori sa divortam, pentru ca am intalnit pe altcineva, dar nu suntem in stare sa luam decizia separarii; ne dorim sa avem o silueta de vis, dar parca nici de sport nu ne arde.

Am crescut ascultand sau citind povesti din care ar fi trebuit sa invatam, inca din primii ani, cum sa deslusim binele de rau. In carti nu e niciodata complicat. Arareori eroii de poveste se sfasie in intrebari sau ezitari. Si, cel mai frumos lucru e ca intotdeauna binele demoleaza raul. In viata de zi cu zi, nu e niciodata nimic la fel de clar. Avem casnicii nefericite, dar ne gandim ca ne-ar fi si mai rau daca am evada din ele, riscand suferinte, riscand singuratatea, riscand oprobriul unei lumi care se uita chioras la cei care nu se conformeaza normelor. Dar, pentru ca stim ca asta nu e o scuza demna, le explicam celorllati ca induram o viata searbada din simtul datoriei fata de copii. Sau, daca nu-i avem, fata de parinti, care n-ar suporta cleveteala lumii. Si amanam o decizie care va veni, oricum, mai devreme sau mai tarziu. Si-n sinea noastra ne gandim ca ar fi preferabil sa amanam pana cand vom intalni pe altcineva liber si dispus sa ne ajute sa facem o tranzitie rapida si eficienta catre un alt mariaj.

Avem slujbe care nu ne aduc bucurie, si ne promitem ca, intr-o zi, o sa-i asezam sefei nesuferite demisia pe masa. Dar, fiindca oricum n-avem curajul unei schimbari radicale, declaram ca ne e mila sa lasam balta toate poiectele care depind de noi si preferam sa ne consideram generosi, nu infricosati de schimbari.

Ne propunem sa avem un copil, dar amanam clipa in functie de ratele la casa sau la masina. Vrem sa slabim, dar lasam pe saptamana viitoare mersul la sala. Stim ca ar trebui sa ne perfectionam engleza, dar parca nu e niciodata momentul potrivit sa incepem.

Suntem sfasiati intre indecizii si amanari si, uneori, ne inchidem in noi si ne traim viata jucand un rol, alteori cerem sfatul prietenilor, desi noi stim prea bine ca nu ne poate spune nimeni ce sa facem. Ca doar noi singuri, intr-un exercitiu de maxima onestitate, putem sa intelegem ce vrem cu adevarat si sa pricepem daca avem sau nu curajul sa trecem la fapte.