Blogul meu - intalnire online fara fotografie

Poate povestea mea contrazice cumva sloganul “nu poti imbratisa o fotografie”, insa pentru mine intalnirile pe net sunt placute. De ce?

In urma cu cateva luni m-am hotarat sa-mi astern intr-un blog o parte din activitatile creative pe care le realizez frecvent cu copiii prescolari. Astfel s-a nascut blogul meu: Activitati creative pentru copii, un “pui” in care investesc zilnic macar jumatate de ora. Postez in fiecare zi diverse activitati pentru copii, unele ditnre ele interactive. In mediul online am reusit in nici 2 luni sa cunosc foarte multe educatoare dedicate meseriei si iubirii pentru copii. Am promovat astfel munca lor si a copiilor lor fara sa le cer nimic in schimb. Bucuria de a-si vedea lucrarile postate pe internet este imensa pentru copilasi, iar faptul ca am gasit un sponsor care le ofera mici cadouri le intregeste elanul.

Ma bucur zilnic cand vad ca munca mea si a lor da roade si prin intermediul internetului am gasit oameni cu interese comune mie din Italia, Indonezia sau SUA. Ne imbratisam de la distanta, facem schimb de idei si pareri, o experienta mai mult decat constructiva si productiva.

Am terminat cafeluta si povestea mea continua online, fara a imbratisa o fotografie…

Blogurile

De ce comenteaza atatia oameni articolele de pe bloguri? De ce ies in spatiul virtual atatea suflete, construind povesti de iubire si prietenii care schimba vieti, luandu-se la cearta sau indragostindu-se unii de altii? Si de ce, la un moment dat, cei care au venit se hotarasc sa plece?

Acum un an si jumatate, cand am infiintat blogul meu personal, nu stiam absolut nimic despre bloguri. Prima data cand am scris pe un blog am facut-o chiar pe pagina mea, gazduita de site-ul revistei mele. Habar nu aveam de regulile blogaritului - daca pot sa ma exprim asa, si iata ca pot -, dar le-am inventat, incet-incet, luandu-ma dupa cele ale bunului simt.

Marturisesc acum ca nu mi-am imaginat ca va insemna pentru mine altceva decat o activitate de marketing. Imi doream sa cresc site-ul revistei mele si atunci m-am hotarat sa includ in reteta lui toate ingredientele de succes: bloguri, poll-uri, quiz-uri, interviuri, pictoriale, filmulete… Cam tot ce se cauta pe net. Dar, de la o zi la alta, intalnirile de pe blog au inceput sa insemne tot mai mult pentru viata mea. M-am marturisit tot mai onest, si oamenii mi-au raspuns tot mai sincer. S-au legat acolo prietenii, dar, fiind un spatiu deschis, s-au incins si scandaluri, din cand in cand. Iar atunci cand s-a intamplat ceva rau, cand cineva din afara a venit si a adresat critici sau cuvinte urate vreunuia dintre membrii mai vechi ai comunitatii, cel atacat a plecat. Si m-a lasat. Cel care a lovit a plecat si el, in curand.

S-a nascut apoi locul acesta magic, cu aroma de cafea, si povestea a reinceput. De mai multe ori am recunoscut ca viata mea s-a schimbat profund de cand mi-am facut prieteni pe bloguri. Ca oamenii pe care i-am intalnit in spatiul virtual mi-au dat putere si curaj sa merg mai departe in clipele grele si m-au felicitat in cele implinite. Ca ei au fost si sunt pentru mine exemple de noblete si generozitate. Ca mi-au devenit prieteni de nadejde, pe care i-am intalnit, apoi, si in viata reala. Am observat, insa, cat de vulnerabili la critici sunt cei care vin intr-un spatiu virtual, chiar si atunci cand nici macar nu si-au spus numele lor real. Cat de raniti pot fi de o vorba aruncata aiurea si cat de mult rau fac oamenii cu gandul inveninat care vin si arunca cu piatra in cate un suflet scos in lume  fara platosa.

Nici mie nu mi-e usor sa primesc atacuri cu vorbe grele. Dar, pentru ca mi s-a intamplat asta de mai multe ori, m-am obisnuit, aproape, cu durerea provocata de acuzatiile, desigur, intotdeauna anonime. De-a lungul timpului, am descoperit sub ID-uri fictive amice invidioase, neveste ale colegilor, cunostinte care imi zambesc in fata, dar ma injura pe blog. Iar eu rezist si nu ma mai supar, decat undeva, in adancul cel mai adanc al gandului. Observ, insa, ca atunci cand unul dintre oaspetii mei de zi cu zi este acuzat de ceva, uluirea lui indurerata ii este de nesuportat. Iar pericolul acesta pandeste la fiecare pas pentru ca, in lumea virtuala, uneori, oamenii pot fi chiar mai rai decat in cea reala, convinsi fiind ca aici nu vor suporta consecinte…

De ce comenteaza oamenii articolele de pe bloguri? Probabil pentru ca se regasesc in ele, pentru ca au la randul lor un punct de vedere interesant, pentru ca simt ca pot intalni in lumea aceea, in lumea aceasta, un suflet care sa-i inteleaga si sa-i asculte. Sau pentru ca asteapta sa se intample  o minune in viata lor.

De ce apar mereu pe bloguri personaje care, fara sa aduca niciun fel de opinie demna de luat in seama, vin si arunca cu noroi in oameni pe care nu-i cunosc? Pentru asta nu am gasit, inca, niciun raspuns. Dar mi-ar placea sa stiu ca toti cei aflati impreuna in lumea virtuala au invatat sa ia doar ce e mai bun din intalnirile la o cafea, la un cuvant. Oare se poate? Imi place sa cred ca da.