Cu cine lasam copiii?

Atunci cand hotaram sa lasam copiii cu altcineva, trebuie sa punem in balanta cateva considerente esentiale. Pentru ca e foarte posibil ca alegerea noastra sa influenteze tot restul vietii copilului nostru.

Ii intarcam mai intai rupandu-i de la izvorul laptelui si apoi hotarandu-ne sa ii lasam, ore bune, cu altcineva. Ii smulgem de langa sanul nostru cu durere, cu parere de rau, cu neputinta, fara sa ne putem reprima senzatia ca facem ceva rau, dar fara sa mai putem duce mai departe dulcea povara a dependentei absolute. Si apoi, intr-o buna zi, suntem obligati sa ne reluam mersul printre grijile lumii si pe ei, pruncii nostri, sa-i lasam in seama altcuiva.  Dar a cui?

Am aflat ieri, ca noi toti, stirea legata de un copil de trei ani care a cazut pe geam de la etajul trei al gradinitei. Era o gradinita de stat, iar comentariile s-au invartit in jurul ideii ca ingrijitoarele nu faceau fata numarului prea mare de copii. Insa eu mi-am amintit ca inainte sa gasesc o gradinita cu adevarat buna pentru copiii mei, am facut cu fetita cea mare un periplu ametitor prin mai multe gradinite particulare, intre care cea mai scumpa s-a aratat a fi si cea mai proasta. Intr-o zi in care o lasasem pe Ilona la gradinita dupa ce ii dadusem un medicament care urma s-o faca sa transpire, am incercat ore in sir sa sun si sa le reamintesc sa o schimbe de bluzita, ca sa nu stea in umezeala intreaga zi. La telefon nu mi-a raspuns nimeni, si atunci, disperata, m-am invoit de la serviciu, m-am urcat in masina si m-am dus s-o vad. Si acolo mi s-a intamplat ceva incredibil. Am intrat in gradinita - va reamintesc, o gradinita scumpa, cea mai scumpa din cartier - si n-am gasit decat copii imprastiati prin clase. Niciun educator. Intr-un loc de joaca am gasit-o si pe fetita mea, transpirata toata si, pentru ca voiam s-o scap cat mai repede de hainutele ude, am mers cu ea la dulapiorul ei, am dezbracat-o si am schimbat-o. Apoi am dus-o inapoi la locul de joaca, fara sa intalnesc vreun adult. Si pentru ca tot periplul meu era contra cronometru, pentru ca ma temeam sa nu fiu data afara - desi pana la urma am fost - am lasat-o acolo si am plecat.

As fi putut sa urc in masina orice copil, sau poate chiar mai multi, si sa plec cu ei oriunde in lume. As fi putut sa ii sperii sau sa le fac rau, pentru ca, asa cum am intrat eu, ar fi putut intra oricine. Din fericire, mai exista inca, un dram de normalitate pe pamant si hotii n-au inceput sa atace gradinitele. Gandul asta nu m-a lasat, totusi, sa-mi duc copilul mai departe la aceeasi institutie de invatamant si am continuat cu cautarile, pana cand am gasit un liman fericit.

E mai buna varianta bonei? E mai usor si mai intelept sa chemi o femeie straina care sa ramana in casa ta si sa-ti vegheze copilul? Sau, pana la urma, varianta clasica, in care copiii sunt dusi in alt oras, ca sa stea cu bunicii, e cea mai indicata?

As vrea, daca s-ar putea, sa-mi port copiii cu mine, pretutindeni, indesati intr-un marsupiu calduros si tandru. As vrea sa nu ma despart de odraslele mele niciodata, si sa impartasesc cu ei, minunile mele, fiecare bucurie, fiecare placere, fiecare emotie. Din pacate, asta e imposibil. Si atunci ma intreb, va intreb: cu cine lasam copiii?

Bona sau cresa?

Ma intreb, in rand cu toti ceilalti parinti de copii foarte mici, ce e mai potrivit sa aleg pentru mezina familiei noastre. O port, mai departe, cu mine si cu tatal ei, pretutindeni, sau e timpul s-o las sa se desprinda, sa imi iau curajul de a ma desprinde si eu, si sa imi las fetita cu o bona sau cu educatoarele unei crese sau gradinite alese cu grija?

Am participat sambata la una dintre sesiunile deschise de la Institutul de Relatii Umane si am discutat cu alte mamici pe tema alegerilor pe care le facem, in primii ani de viata, pentru copiii nostri. Ne-a dirijat discutia, ne-a impartasit lucruri fascinante, ne-a ajutat sa ne intelegem mai bine temerile si nedumeririle doctorul Cristian Andrei, provocandu-ne sa ne asumam raspunderea pentru deciziile noastre parintesti.

M-am bucurat enorm de discutie, m-am emotionat, mi-am amintit lucruri pe care le uitasem, iar apoi, plecand, m-am simtit mai inteleapta si mai pregatita pentru rolul acaparator de parinte. Dar… E genul meu, pagubos si indurerat, de-a ma considera prima vinovata de tot ce nu am putut face pe pamant. Mi-am amintit, ascultand povesti ale altor mamici, de primii ani ai maternitatii mele, de indarjirea pe care fetita mea dintai o avea atunci cand adormea tinandu-ma de mana, stiind ca, mai mult ca sigur, nu voi mai fi langa ea atunci cand se va trezi. Mi-am amintit de bonele pe care le-am tot schimbat, in cautarea intalnirii perfecte - si tarzii- cu o faptura minunata, care sa-mi iubeasca copiii asa cum ii iubesc si eu. Si a zvacnit in mine si neputinta pe care o luam cu mine ori de cate ori plecam de la gradinita si o lasam pe Ilona plangand, incercarile mele esuate de-a rezolva impasul inimilor noastre schimband intre ele tot felul de gradinite de stat sau de fite, asta, tot asa, inainte sa dau peste un loc binecuvantat, care practica sistemul de invatamant step-by-step, o gradinita care mi-a ocrotit copiii mai mari, mi i-a ingrijit cum se cuvine si i-a invatat o foarte mare parte dintre lucrurile pe care ei le stiu astazi si le vor sti mereu.

Iau, insa, de la capat, toate zbaterile alegerilor. Pentru Iza va trebui sa aleg din nou, asa cum am ales pentru copiii mai mari. O bona care sa ramana cu ea peste zi in casa noastra? O femeie buna, care sa o ingrijeasca intr-un mediu familiar copilului? Sau, mai degraba, un loc in care specialistii sa isi faca treaba, sa ofere puiului de om nu doar ingrijire, ci si educatie, care sa priceapa in fiecare clipa ce se intampla cu copilul meu si sa ma ajute si pe mine sa inteleg mai bine?

Depinde de noi sa crestem copii fericiti, care sa aiba sansa de a fi mai tarziu adulti intelepti si cu suflet senin. Depinde de noi, parintii, sa ii facem increzatori sau nesiguri, sa ii invatam sa descopere cine sunt si incotro merg. Drumul copilului catre un destin norocos sau umbrit incepe odata cu primul planset, cu primul suras, cu primul gangurit. Cu prima decizie, corecta sau eronata, a parintilor. Ce greu, ce frumos…

Ce sansa, ce povara…

Cu cine ne lasam copiii?

Duc de mana, intotdeauna, trei, doi sau macar un copil. De fapt, port cu mine toate ale mele, iar pe bebelusul rasarit in viata mea o data cu o mare iubire, il port chiar pretutindeni, ca pe un accesoriu de pret.

Copiii mei nu au bona si nici bunici disponibili. Au doar parinti ocupati si devotati, au cumintenia lor dulce si rasfatata, iar cei doi prunci mai mari au scolile pe care le-am gasit si le-am ales cu greu. Pentru fetita noastra cea mica nu am gasit, insa, deocamdata, niciun fel de solutie. Stam prea departe ca sa chemam o bona dintre cele pe care le cunoastem si suntem prea inchistati, prea ciudati, prea obositi de intrebarile de pana acum, ca sa ne incumetam sa aducem in casa o femeie straina, pe care nu vrem nici noi s-o cunoastem si s-o domesticim, cu atat mai putin copiii.

Ce vom face, insa, cu Izuta? E prea mica pentru a merge la gradinita si prea mare ca s-o mai putem cara cu noi pretutindeni, asa cum ne permiteam pe vremea cand, indesata in gentuta ei gri, dormea bustean, iar noi faceam interviuri, pictoriale, dragoste, curatenie sau sport, ca si cum n-am fi avut copil. E prea fragila ca s-o dam pe mainile oricui si, totusi, prea puternica si prea independenta ca s-o obligam sa stea nemiscata in timp ce noi ne ducem obligatiile profesiei la bun sfarsit.

Cineva drag, in care am incredere, mi-a prezentat o cresa moderna si populata de oameni plini de iubire si luminati la minte, care nu doar au grija de copilul tau, dar te invata si cum sa devii un parinte mai bun, mai senin, mai responsabil. La cresa Little School am vazut copii care, de la sase luni, erau lasati in paza buna si cresteau invatand, pregatindu-se sa fie fericiti si sa inteleaga rosturile zambetului, culorile visului odihnitor. Am vazut puiuti de om care se bucurau cand parintii lor ii aduceau la cresa si carora nici prin gand nu le trecea sa verse vreo lacrima peste zi. Si pana si Izuta a dat semne ca nu s-ar supara daca am lasa-o acolo pentru cateva ore.

Numai ca eu nu sunt pregatita pentru pasul acesta. Inteleg tot mai mult, tot mai profund, ca, fiecare zi care trece fara sa ma oblige sa-mi las cu altcineva copilul cel mic - cel prin care imi vindec toate vinovatiile de mama grabita de mai inainte - ma condamna sa sufar si mai mult la gandul ca, intr-o buna zi, copilul meu va trebui sa se desprinda de mine. Si, totusi, nu pot, nu vreau…

Bonele

Mai intai ne-am hotarat sa crestem copilul fara bona. Apoi ne-am razgandit si am inceput sa ne interesam daca n-am putea gasi, totusi, pe cineva care sa ne ajute.

Am inceput sa punem intrebari in stanga si in dreapta. Am aflat ca exista agentii specializate care pun la dispozitia familiilor cu copii mici doamne dispuse sa ii ingrijeasca si sa-i creasca. Dar, desigur, am avut parte de o multime de pareri pro si contra. Ca femeile care fac meseria asta, de fapt, nu au nicio inclinatie anume. Ca sunt doar somere care, neavand nicio aptitudine speciala, vor sa castige bani din disperarea ta de parinte prea ocupat.

Si, intre timp, s-au napadit asupra mea povesti de groaza despre bone luate la intamplare. Una ii punea copilului in lapte un medicament care dadea somnolenta, ca sa nu aiba bataie de cap. Alta impacheta fedeles bebelusul in scutece groase, asa cum se facea pe vremuri, ca sa nu dea din maini si din picioare si, din efortul de-a se dezlega, sa oboseasca si sa adoarma. O mamica intoarsa brusc in incaperea in care se aflau bona si copilul a vazut cu ochii ei cum femeia angajata, nervoasa, azvarlea copilul in pat, de la un metru inaltime. O alta a lasat o camera de filmat si a vazut pe inregistrare cum copilul ei a plans 45 de minute in continuu, pana cand, istovit, a alunecat in somn.

Am incercat apoi sa gasesc pe cineva recomandat - o femeie care a ingrijit un copil cunoscut, iar copilul a scapat cu viata si-a crescut, cat de cat, sanatos. Am aflat ca exista categoria bonelor de lux, tinere si moderne, care au masina si carnet de conducere si se ocupa de toate: duc copilul la doctor, la masaj, la lectii de inot. Sunt cele care cer sute de euro pe luna. Si mi-am amintit si ca mai exista categoria doamnelor mai in varsta, invatatoare sau profesoare iesite la pensie, care se ocupa si de educatia copilului. Dar ele sunt cele mai putin maleabile, mai putin dispuse sa stea peste program, si care pretind sa nu le iasa nimeni din cuvant…

Insa analiza bonelor dintre cele cu recomandari nu ne-a folosit la nimic fiindca nu am gasit pe nimeni din categoria cu pricina. Se pare ca si pentru o bona buna trebuie sa te inscrii din timp, asa cum se face pentru o gradinita de soi sau o scoala cu reputatie. Asa ca am revenit la optiunea dintai. O s-o crestem pe Iza fara bona. Vom fi doi parinti ciudati, care-si vor cara bebelusul peste tot. Iar daca intre timp se va ivi vreo zana buna, care ne va implora sa fie bona copilului nostru, o vom supune mai intai la o mie de teste si dupa aceea ne vom gandi inca o data, temeinic, daca merita sau nu sa iti dai copilul pe mana unui strain…