Fuga din Bucuresti

De mai bine de un deceniu tanjesc sa ma mut cat mai departe de Bucuresti. Ma visez crescandu-mi copiii intr-o gospodarie bucolica si invatandu-i sa se intoarca la natura si la valorile simple ale vietii.

De ceva vreme, visul incepe sa capete contur, chiar daca nu stiu exact cum voi face. Dar am descoperit lucrul cel mai important dintre toate:  un taram vrajit in care oamenii sunt buni si zilele insorite, indeajuns de departe de Bucuresti ca sa aiba alt contur, alt suflet si alta clima, dar si suficient de aproape ca sa iti poti gandi viata raportandu-te, totusi, la valorile Capitalei, fara de care e greu sa ne mai concepem viata.

In Prahova mea, aproape de locurile in care am crescut, putin mai sus de dealurile pe care sunt si acum copacii sub care m-am sarutat mai intai, exista un pamant al bunavointei. Exista cel mai bun si mai prietenos aer de pretutindeni in tara, exista natura ocrotitoare inca nesupusa pe de-a-ntregul, exista oameni senini la inima si mai exista si promisiunea ca in foarte putina vreme - atata cat e posibil sa respecti termenele intr-o tara ca a noastra - va exista si o autostrada care sa imblanzeasca distantele. Zona Campina, Breaza, Cornu, Nistoresti si satele din imprejurimi mi se arata, in visele mele recente, ca un taram in care merita sa te refugiezi. Poate ca gresesc. Poate ca dorul meu de duca imi trimite Fete Morgane care sa-mi tina sperantele vii. Dar poate ca va veni o zi…

Sunt mai draguti in provincie

De cate ori calatoresc in cate un oras al tarii decretez ca oamenii sunt mai draguti si mai amabili decat sunt cei din Bucuresti. Si ma gandesc ce bine ar fi sa traiesc acolo…

Fiecare drum care ma indeparteaza de Capitala ma duce mai aproape de valori care, in lumea in care traiesc, au fost de mult uitate. Daca ma opresc pe strada sa intreb pe cineva de vreo adresa sau de vreo directie, intalnirea imi lasa gust placut si aromat. Oamenii imi raspund cu zambetul pe buze si toti se poarta ca si cum intalnirea noastra le-ar aduce  bucurie.

In provincie, sunt primita cu respect si ascultata cu atentie, iar oamenii nu uita niciodata sa imi multumeasca pentru faptul ca ne-am intalnit. Gasesc inca ramasite relevante ale mult trambitatei ospitalitati romanesti si am parte de primiri fastuoase, elegante, in care constat ca cei care ne-au asteptat au pregatit tot ce stiau ei sa faca mai bun. Iar atunci cand ma gandesc ca mi-ar fi bine sa raman pentru totdeauna acolo, gandul me are parfum de demnitate si de lumina.

S-a pastrat inca o lume mai curata si mai buna dincolo de granitele Capitalei sau e doar o iluzie a celor care evadeaza, din cand in cand, din tumultul Bucurestilor? S-ar putea sa gresesc, insa eu asa simt ori de cate ori ma indepartez de lumea vertiginoasa in care reusesc sa rezist…

Amintiri dragi de cand eram la Liceul Teoretic “ION CREANGA” din Bucuresti

Imi aduc aminte cu mare drag de perioada liceului, fiindca acolo am avut profesori de nota zece si niste colegi deosebiti.
Va voi povesti o intamplare haioasa din timpul clasei a unsprezecea. Era in toamna lui 1994. Dirigintele meu, care imi era si profesor de limba si literatura romana, domnul inspector Gheorghe Mitrache, ma anuntase sa ma pregatesc de drum, sa imi anunt parintii ca urma sa ne deplasam la Targu Mures, impreuna cu alti olimpici, pentru a sustine examenul la limba si literatura romana acolo, in cadrul olimpiadei pe tara. Cand am auzit aceasta, m-am si bucurat, dar m-am si intristat. Acolo, trebuia sa merg singura, insa eu nu mai fusesem lasata nicaieri singura pana atunci. M-am dus acasa, le-am spus parintilor ca fusesem desemnata sa reprezint liceul la faza pe tara la romana, insa tatal meu nu a fost de acord ca eu sa plec din Bucuresti. Au urmat cateva zile de discutii telefonice intre tatal meu si dirigintele clasei, vizite la scoala si, nu stiu prin ce minune, tatal meu s-a lasat convins. Asadar, am inceput iarasi sa repet materia si sa-mi fac din timp bagajul. Eram foarte emotionata : era, practic, intaia data cand trebuia sa am grija de mine singura si sa ma concentrez sa obtin iarasi o nota mare, pentru a nu-mi dezamagi profesorii, colegii si parintii.
A sosit si ziua plecarii. Drumul a fost frumos, insa obositor, asa ca ne-am odihnit. Examenul a avut loc a doua zi, la pranz, dupa care … ce idee credeti ca mi-a venit ? Am luat cateva fete, pe care le cunoscusem cu doua saptamani in urma, la pregatirea de dinaintea olimpiadei, pregatire ce avusese loc la Liceul “Zoia Kosmodemianskaia”, unde am avut ocazia sa-l cunosc si sa invat lucruri noi legate de hermeneutica si limba romana pe criticul literar, domnul profesor Ion Dodu Balan.
Ne-am plimbat prin Targu Mures, am vizitat si Gradina zoologica, apoi mi-a venit ideea sa intru intr-un coafor. Aveam parul pana la jumatatea spatelui. Nu stiu ce mi-a venit ca m-am auzit spunandu-i unei doamne ca vreau sa ma tunda baieteste. Zis si facut. Nu-mi statea rau deloc, ba din contra. Mai fusesem tunsa asa. Fiecare fata si-a facut cate ceva: doua si-au facut manecure, altele si-au tuns bretonul si varfurile. Si ne-am intors la hotelul unde eram cazate. Pe la ora 18 si jumatate, trebuia sa ne reunim cu profesorii si colegii, fiindca veneau si cativa reporteri de la ziarele locale sa ne puna cateva intrebari legate de impresiile de calatorie si despre examenul in sine. M-am trezit si cu microfonul la gura si nu mare mi-a fost mirarea cand am vazut, a doua zi, cele trei fraze spuse de mine scrise intocmai intr-un ziar pe care-l pastrez si astazi cu mare grija spre a-l arata si copiilor mei.
Cel mai haios moment a fost acela cand, auzindu-l pe profesorul meu de limba romana (care statea intr-un cadru profesoral, savurandu-si cafeaua si tigara la o masa, la cca. doi metri de mine), intreband-o pe o alta doamna profesor: „Dar Anca unde este? Stiti ceva? Ca n-am mai vazut-o de la examen.”  Auzind asa, fetele m-au aratat de-ndata zicand: „Uitati-o, este aici! A fost cu noi in oras.” si fetele izbucnira in ras. Dumnealui, cu privirea foarte uimita, se intoarse catre mine, nerecunoscandu-ma: „Anca, tu esti? Dar parc-aveai parul lung. Ce-ai patit? Te-ai tuns? Iti sta bine. Bravo! Dar ce vor spune ai tai?” Si parintilor mei le-a placut tunsoarea de baietel.
Nu voi uita niciodata intamplarea aceea si mirarea profesorului meu, omul de la care am invatat atatea lucruri de baza frumoase si folositoare si care mi-a servit drept model spiritual si intelectual.

Bucurestiul sau provincia?

Jocurile politice, intamplarile culturale, evenimentele artistice au loc, aproape exclusiv, la Bucuresti. Dar parca oamenii din restul tarii sunt mai buni si mai primitori. Mai onesti.

Pentru toti cei care tanjesc dupa viata tumultuoasa, pentru cei care viseaza sa aiba puterea de a schimba lumea, pentru cei care isi doresc sa aiba o cariera de succes, alegerea Bucurestiului ca oras si ca reper vine de la sine. Tinerii nascuti departe de Capitala aspira sa ajunga in miezul orasului de pe Dambovita si sa isi nasca copiii in maternitatile bucurestene. Si pentru multi dintre cei care locuiesc pe langa granite e o mandrie sa aiba rude in Bucuresti.

Insa merg din oras in oras si intalnesc oameni care nu vin decat rar in Capitala si nici nu simt nevoia sa schimbe linistea urbei lor frumoase cu fierberea din miezul de tara munteneasca. Imi par mai putin grabiti si mai amabili decat cei printre care traiesc zi de zi. Le ascult povestile de viata si ma minunez cu cata onestitate isi deapana marturisirile, ferindu-ma in fiece clipa de banuiala ca ar putea spoi adevarul, in asa fel incat sa se prezinte mai buni si mai frumosi decat sunt in realitate.

Sunt mai drepti oamenii din provincie decat cei care traiesc in Capitala? A ramas in tara un spirit al onoarei si al demnitatii mai adanc si mai frumos decat in Bucuresti? E o alegere pentru cei care iubesc viata tihnita si senina sa fuga departe de efervescenta marelui oras in care rasare soarele intregii tari? Sau, de fapt, daca suntem indeajuns de puternici, ne facem viata asa cum vrem indiferent unde ne-avem adresa de pe buletin? Merg prin orasele tarii si mi-e drag sa intalnesc oameni nobili si frumosi. Dar am sa ma intorc acasa, unde e viata mea, unde-mi sunt rosturile pe care nu stiu daca le-as putea transfera in alt colt de pamant, chiar daca, parca, uneori mi-as dori…