Amintiri dragi de cand eram la Liceul Teoretic “ION CREANGA” din Bucuresti

Imi aduc aminte cu mare drag de perioada liceului, fiindca acolo am avut profesori de nota zece si niste colegi deosebiti.
Va voi povesti o intamplare haioasa din timpul clasei a unsprezecea. Era in toamna lui 1994. Dirigintele meu, care imi era si profesor de limba si literatura romana, domnul inspector Gheorghe Mitrache, ma anuntase sa ma pregatesc de drum, sa imi anunt parintii ca urma sa ne deplasam la Targu Mures, impreuna cu alti olimpici, pentru a sustine examenul la limba si literatura romana acolo, in cadrul olimpiadei pe tara. Cand am auzit aceasta, m-am si bucurat, dar m-am si intristat. Acolo, trebuia sa merg singura, insa eu nu mai fusesem lasata nicaieri singura pana atunci. M-am dus acasa, le-am spus parintilor ca fusesem desemnata sa reprezint liceul la faza pe tara la romana, insa tatal meu nu a fost de acord ca eu sa plec din Bucuresti. Au urmat cateva zile de discutii telefonice intre tatal meu si dirigintele clasei, vizite la scoala si, nu stiu prin ce minune, tatal meu s-a lasat convins. Asadar, am inceput iarasi sa repet materia si sa-mi fac din timp bagajul. Eram foarte emotionata : era, practic, intaia data cand trebuia sa am grija de mine singura si sa ma concentrez sa obtin iarasi o nota mare, pentru a nu-mi dezamagi profesorii, colegii si parintii.
A sosit si ziua plecarii. Drumul a fost frumos, insa obositor, asa ca ne-am odihnit. Examenul a avut loc a doua zi, la pranz, dupa care … ce idee credeti ca mi-a venit ? Am luat cateva fete, pe care le cunoscusem cu doua saptamani in urma, la pregatirea de dinaintea olimpiadei, pregatire ce avusese loc la Liceul “Zoia Kosmodemianskaia”, unde am avut ocazia sa-l cunosc si sa invat lucruri noi legate de hermeneutica si limba romana pe criticul literar, domnul profesor Ion Dodu Balan.
Ne-am plimbat prin Targu Mures, am vizitat si Gradina zoologica, apoi mi-a venit ideea sa intru intr-un coafor. Aveam parul pana la jumatatea spatelui. Nu stiu ce mi-a venit ca m-am auzit spunandu-i unei doamne ca vreau sa ma tunda baieteste. Zis si facut. Nu-mi statea rau deloc, ba din contra. Mai fusesem tunsa asa. Fiecare fata si-a facut cate ceva: doua si-au facut manecure, altele si-au tuns bretonul si varfurile. Si ne-am intors la hotelul unde eram cazate. Pe la ora 18 si jumatate, trebuia sa ne reunim cu profesorii si colegii, fiindca veneau si cativa reporteri de la ziarele locale sa ne puna cateva intrebari legate de impresiile de calatorie si despre examenul in sine. M-am trezit si cu microfonul la gura si nu mare mi-a fost mirarea cand am vazut, a doua zi, cele trei fraze spuse de mine scrise intocmai intr-un ziar pe care-l pastrez si astazi cu mare grija spre a-l arata si copiilor mei.
Cel mai haios moment a fost acela cand, auzindu-l pe profesorul meu de limba romana (care statea intr-un cadru profesoral, savurandu-si cafeaua si tigara la o masa, la cca. doi metri de mine), intreband-o pe o alta doamna profesor: „Dar Anca unde este? Stiti ceva? Ca n-am mai vazut-o de la examen.”  Auzind asa, fetele m-au aratat de-ndata zicand: „Uitati-o, este aici! A fost cu noi in oras.” si fetele izbucnira in ras. Dumnealui, cu privirea foarte uimita, se intoarse catre mine, nerecunoscandu-ma: „Anca, tu esti? Dar parc-aveai parul lung. Ce-ai patit? Te-ai tuns? Iti sta bine. Bravo! Dar ce vor spune ai tai?” Si parintilor mei le-a placut tunsoarea de baietel.
Nu voi uita niciodata intamplarea aceea si mirarea profesorului meu, omul de la care am invatat atatea lucruri de baza frumoase si folositoare si care mi-a servit drept model spiritual si intelectual.

Bucurestiul sau provincia?

Jocurile politice, intamplarile culturale, evenimentele artistice au loc, aproape exclusiv, la Bucuresti. Dar parca oamenii din restul tarii sunt mai buni si mai primitori. Mai onesti.

Pentru toti cei care tanjesc dupa viata tumultuoasa, pentru cei care viseaza sa aiba puterea de a schimba lumea, pentru cei care isi doresc sa aiba o cariera de succes, alegerea Bucurestiului ca oras si ca reper vine de la sine. Tinerii nascuti departe de Capitala aspira sa ajunga in miezul orasului de pe Dambovita si sa isi nasca copiii in maternitatile bucurestene. Si pentru multi dintre cei care locuiesc pe langa granite e o mandrie sa aiba rude in Bucuresti.

Insa merg din oras in oras si intalnesc oameni care nu vin decat rar in Capitala si nici nu simt nevoia sa schimbe linistea urbei lor frumoase cu fierberea din miezul de tara munteneasca. Imi par mai putin grabiti si mai amabili decat cei printre care traiesc zi de zi. Le ascult povestile de viata si ma minunez cu cata onestitate isi deapana marturisirile, ferindu-ma in fiece clipa de banuiala ca ar putea spoi adevarul, in asa fel incat sa se prezinte mai buni si mai frumosi decat sunt in realitate.

Sunt mai drepti oamenii din provincie decat cei care traiesc in Capitala? A ramas in tara un spirit al onoarei si al demnitatii mai adanc si mai frumos decat in Bucuresti? E o alegere pentru cei care iubesc viata tihnita si senina sa fuga departe de efervescenta marelui oras in care rasare soarele intregii tari? Sau, de fapt, daca suntem indeajuns de puternici, ne facem viata asa cum vrem indiferent unde ne-avem adresa de pe buletin? Merg prin orasele tarii si mi-e drag sa intalnesc oameni nobili si frumosi. Dar am sa ma intorc acasa, unde e viata mea, unde-mi sunt rosturile pe care nu stiu daca le-as putea transfera in alt colt de pamant, chiar daca, parca, uneori mi-as dori…