Blogurile

De ce comenteaza atatia oameni articolele de pe bloguri? De ce ies in spatiul virtual atatea suflete, construind povesti de iubire si prietenii care schimba vieti, luandu-se la cearta sau indragostindu-se unii de altii? Si de ce, la un moment dat, cei care au venit se hotarasc sa plece?

Acum un an si jumatate, cand am infiintat blogul meu personal, nu stiam absolut nimic despre bloguri. Prima data cand am scris pe un blog am facut-o chiar pe pagina mea, gazduita de site-ul revistei mele. Habar nu aveam de regulile blogaritului - daca pot sa ma exprim asa, si iata ca pot -, dar le-am inventat, incet-incet, luandu-ma dupa cele ale bunului simt.

Marturisesc acum ca nu mi-am imaginat ca va insemna pentru mine altceva decat o activitate de marketing. Imi doream sa cresc site-ul revistei mele si atunci m-am hotarat sa includ in reteta lui toate ingredientele de succes: bloguri, poll-uri, quiz-uri, interviuri, pictoriale, filmulete… Cam tot ce se cauta pe net. Dar, de la o zi la alta, intalnirile de pe blog au inceput sa insemne tot mai mult pentru viata mea. M-am marturisit tot mai onest, si oamenii mi-au raspuns tot mai sincer. S-au legat acolo prietenii, dar, fiind un spatiu deschis, s-au incins si scandaluri, din cand in cand. Iar atunci cand s-a intamplat ceva rau, cand cineva din afara a venit si a adresat critici sau cuvinte urate vreunuia dintre membrii mai vechi ai comunitatii, cel atacat a plecat. Si m-a lasat. Cel care a lovit a plecat si el, in curand.

S-a nascut apoi locul acesta magic, cu aroma de cafea, si povestea a reinceput. De mai multe ori am recunoscut ca viata mea s-a schimbat profund de cand mi-am facut prieteni pe bloguri. Ca oamenii pe care i-am intalnit in spatiul virtual mi-au dat putere si curaj sa merg mai departe in clipele grele si m-au felicitat in cele implinite. Ca ei au fost si sunt pentru mine exemple de noblete si generozitate. Ca mi-au devenit prieteni de nadejde, pe care i-am intalnit, apoi, si in viata reala. Am observat, insa, cat de vulnerabili la critici sunt cei care vin intr-un spatiu virtual, chiar si atunci cand nici macar nu si-au spus numele lor real. Cat de raniti pot fi de o vorba aruncata aiurea si cat de mult rau fac oamenii cu gandul inveninat care vin si arunca cu piatra in cate un suflet scos in lume  fara platosa.

Nici mie nu mi-e usor sa primesc atacuri cu vorbe grele. Dar, pentru ca mi s-a intamplat asta de mai multe ori, m-am obisnuit, aproape, cu durerea provocata de acuzatiile, desigur, intotdeauna anonime. De-a lungul timpului, am descoperit sub ID-uri fictive amice invidioase, neveste ale colegilor, cunostinte care imi zambesc in fata, dar ma injura pe blog. Iar eu rezist si nu ma mai supar, decat undeva, in adancul cel mai adanc al gandului. Observ, insa, ca atunci cand unul dintre oaspetii mei de zi cu zi este acuzat de ceva, uluirea lui indurerata ii este de nesuportat. Iar pericolul acesta pandeste la fiecare pas pentru ca, in lumea virtuala, uneori, oamenii pot fi chiar mai rai decat in cea reala, convinsi fiind ca aici nu vor suporta consecinte…

De ce comenteaza oamenii articolele de pe bloguri? Probabil pentru ca se regasesc in ele, pentru ca au la randul lor un punct de vedere interesant, pentru ca simt ca pot intalni in lumea aceea, in lumea aceasta, un suflet care sa-i inteleaga si sa-i asculte. Sau pentru ca asteapta sa se intample  o minune in viata lor.

De ce apar mereu pe bloguri personaje care, fara sa aduca niciun fel de opinie demna de luat in seama, vin si arunca cu noroi in oameni pe care nu-i cunosc? Pentru asta nu am gasit, inca, niciun raspuns. Dar mi-ar placea sa stiu ca toti cei aflati impreuna in lumea virtuala au invatat sa ia doar ce e mai bun din intalnirile la o cafea, la un cuvant. Oare se poate? Imi place sa cred ca da.

Inimioare, si nori, si flori

A avea tabieturi e semn de inlemnire in propria viata sau, dimpotriva, e o dovada ca ne simtim stabili si impacati cu felul nostru de a fi? La ce obiceiuri nu putem renunta? De care ar fi grozav sa scapam?

Sunt dependenta de muzica, asa cum sunt dependenta de dragoste, de lumina, de speranta, de cautarea fericirii. Sigur ca fara de toate cele de mai inainte as putea sa traiesc, dar… de ce? Trec prin viata cu cate un cantec rasunandu-mi in suflet pe furis sau lasand o trena de decibeli in urma, si merg cel mai adesea cu muzica pornita in masina, ori carand cate-un i-pod intesat de minunatii muzicale dupa mine… Nu pot sa traiesc fara internet, ii caut undele catarandu-ma pe varfuri de deal sau de munte, daca e nevoie, umblu blindata cu dispozitive care sa ma tina conectata cu lumea, cu dragostea, cu prietenii mei, cu vorbele celor iubiti… Si nu stiu daca sunt dependenta, dar in mod sigur mi-e tare draga cafeaua, care imi insoteste fiecare zi. Mi-am inceput iubiri si mi-am lamurit dispute, stand cu o cana de cafea in mana. La cate o cafea mi s-a schimbat viata. Si inca mi se mai schimba, in fiecare zi, o data cu ceasca in care am invatat sa desenez, inainte de-a o aseza, inspumata, in fata iubitului meu, (de care sunt, clar, iremediabil, dependenta) inimioare, si nori, si flori, si fuioare de suflet…
Am citit undeva ca Eminescu era dependent de cafea, si m-am gandit ca poate ca exista o legatura intre cuvant si bautura nobila a diminetilor. Am aflat ca poetul Emil Brumaru a declarat cu glas raspicat si plin de metafora: „Chiar daca cineva mi-ar spune sa renunt la cafea pentru ca altfel mor, as renunta o zi, doua pana uit de faptul ca as putea muri si m-as apuca iar de baut”.
Care este tabietul la care nu renunti niciodata?- am intrebat-o pe Rona Hartner intr-un interviu pentru revista Tango. Iar ea a raspuns: „Cafeaua- dimineata, la pranz si seara”. Si m-a facut sa zambesc. Pentru ca exista dependente creative, precum aceea de iubit, vicii splendide, cum e poezia, tabieturi nobile, precum cel al cafelei. Eu cred. Eu asa traiesc… Voi?

Va poftesc la cafea!

Suntem la prima intalnire. Va primesc cu sufletul deschis, cu cafeaua aburinda pe masa, cu povestile destinului meu pregatite pentru a va fi impartasite. Va astept, de-acum inainte, in fiecare zi - si, daca sunteti bantuiti de insomii si in fiecare noapte - pe www.coffeechat.ro. Un spatiu al conversatiilor profunde si fermecatoare.
Incep aici si acum o poveste de dragoste care va curge printre aburi de cafea. Deschid usile catre un spatiu al confesiunii, catre o lume in care conversatiile vor fi profunde, memorabile, in stare sa nasca revelatii.
Sunt pregatita sa-mi fac noi prieteni si mi-am dereticat casa si sufletul pentru ca am de gand sa va poftesc, in fiecare zi, la cafea. Ritualul e plin de tandrete, si sper sa vi-l insusiti. Eu ma trezesc prima, pun la fiert apa vie, apa cu suflet, si pregatesc cafeaua. Am cesti verzi pentru toata lumea care are ceva de impartasit celorlalti si am licoare miraculoasa, care sa ne umple de viata, pentru toti aceia care simt nevoia sa stea de vorba cu cineva care sa-i inteleaga. Nu, nu eu sunt aceea care detine toate raspunsurile, ci vom cauta impreuna intrebari destepte si solutii ingenioase ca sa fim mai frumosi, mai buni, mai puternici, mai binecuvantati cu zambet si cu dragoste. Nu stiu nici eu cum o sa facem si unde o sa ajungem, asa cum nici Alice, in tara minunilor nu banuia viitoarele revelatii. Dar atunci cand treci cu sufletul deschis dincolo de oglinda, cand pasesti curajos in labirinturile intelegerii de sine si de ceilalti, si, mai ales, cand cafeaua cu gustul cel mai bun din lume ti-a parfumat dimineata, fiecare zi te obliga sa traiesti miracole.
Buna dimineata, in cea dintai dimineata a intalnirii noastre! Va astept la cafea, sa-mi spuneti cine sunteti si cam pe unde ati cautat fericirea pana acum. Iar cei norocosi, care au si gasit-o, sa ne povesteasca si ce culoare avea…