Coincidentele

Se intampla in vietile noastre coincidente care par sa fie incidente ciudate, aranjamente ale celor care vor sa isi masluiasca destinul, povesti pentru aceia care isi cauta, cu tot dinadinsul, rosturi mai presus de soarta.

In luna aceasta, in care am dedicat un numar intreg al revistei Tango iubirii noastre pentru animale, in luna aceasta  in care am pozat eu insami, langa editorialul meu scris din dragoste pentru patrupede, alaturi de un caine vagabond pe care l-am imbratisat - asa cum imbratisez, zilnic, cate o necuvantatoare -, m-a muscat un caine. M-a muscat grav, incat am fost nevoita sa merg la spital si sa ma vaccinez. E o coincidenta? E un semn?

In urma cu trei ani, cand stateam acasa cu Victor si urmaream filmul Ratatouille, pe pervazul sufrageriei noastre, la doar o jumatate de metru mai la dreapta de televizorul pe ecranul caruia un soricel gatea bunatati, a inceput sa topaie un soricel adevarat, care iesise, in blanita si oase, printr-o gaura de sub fereastra.

Am avut in anii facultatii o criza de nebunie si pasiune literara, in care, desi stiam exact ce am de pregatit pentru examenul la literatura, nu am citit decat, in nestire, in extaz, teatrul lui Eminescu. M-am plimbat pretutindeni cu volumul enorm al lui Perpessicius, refuzand cu obstinatie sa invat altceva, desi colegele imi atrageau atentia ca gresesc nestudiind restul programei si ca am mari sanse sa pic examenul. Numai ca, atunci cand m-am aflat in fata profesorului, mana mea a extras dintre cele cateva zeci de bilete pe acela care continea cerinta de a vorbi despre teatrul lui Eminescu, singurul pe care il studiasem nebuneste, stiind ca gresesc, dar neputand face altfel.

Exista in viata noastra coincidente care ne fac sa ne minunam si sa intelegem ca exista, totusi, un sens mai presus de aleatoriu. Vi s-a intamplat? Care sunt coincidentele vietii voastre?

Cainii langa care traim

Nu ei traiesc pe langa noi, ci noi ne ducem vietile luandu-ne putere din frumusetea, din bunatatea, din generozitatea cainilor care ne iubesc, pe care ii iubim…

Am auzit tot mai des in ultima vreme ca stapanii si cainii lor au neaparat ceva in comun. Ca ne regasim in trasaturile animalelor de langa sau din casa noastra, ca le alegem, constient sau dand curs unui imbold subconstient, in functie de cat de mult ne recunoastem in felul lor de a fi, de-a arata, de-a se purta.

Eu nu mi-am ales niciodata cainii, ci i-am lasat pe ei sa ma aleaga. Au venit in curtea mea si m-au asteptat cu credinta, iar eu m-am atasat de ei, intorcandu-le, recunoscatoare, iubirea. Caini frumosi sau caini jigariti, caini puternici sau catelandri amarati, carora le era foame. Pe toti, daca m-au asteptat cu dragoste, i-am rasplatit cu grija mea. Dar daca ar fi sa aleg eu, candva, as alege un caine husky, in ochii caruia sa ma pierd, in credinta caruia sa-mi regasesc increderea. Sau poate un caine lup, care sa ma reinvete sa fiu libera si puternica, fara sa ma indepartez de la dragostea mea loiala, stabila, inteleapta…

Ce caine v-ati alege daca ati putea? Ce prieten necuvantator ati pofti sa traiasca langa casa voastra, daca viata v-ar ingadui?

Cainele meu

L-am iubit nebuneste. Ma astepta in fiecare seara si mormaia catre mine, spunandu-mi, cu glasul lui grav, masculin, ca ma iubeste si el. Apoi imi apuca tivul rochiei si isi lipea capul de coapsa mea, ca un amant. Ca un barbat care m-a asteptat.

L-am remarcat de la inceput. Era cel mai puternic dintre cainii din haita dintre casele noastre, si cel mai frumos. Femelele i se supuneau, si toate aveau pui care-i semanau. Ceilalti caini il ascultau si-i recunosteau, cu teama, dreptul de stapan, lasandu-l sa manance primul, sa se aseze primul, sa maraie primul.

Dar nu eu m-am indragostit de el mai intai, desi era frumos ca un zeu al cainilor. El mi-a facut curte, cu tact, cu rabdare. M-a condus mai intai de la masina la usa, apoi, incet-incet, daca l-am incurajat, a invatat sa se apropie mai mult, sa doarma in fata casei, sa ma astepte sa ies dimineata, sa vorbeasca cu mine…

Negrutu al meu lipseste, deja, de cateva saptamani. Gandul meu nu are curajul sa formuleze o explicatie pana la capat, dar merg pe strazi plangand infundat, sa nu ma vada nimeni, sa nu ma auda cineva. Si nu am curajul sa spun nimanui ce e in sufletul meu ravasit de tristete.

Acum mai bine de zece ani, o colega a intrat in birou plangand cu sughituri. Dupa minute bune in care nu reusea sa ne spuna ce a patit, a reusit, totusi, sa articuleze o explicatie: catelul ei murise. Avea un pincher pitic de care eu si colegii mei radeam pe infundate. Era ca un soarece mare si negru, asezat pe niste picioruse subtiri. Si latra pitigaiat. Noi toti am sarit pe ea s-o ocaram. “Credeam ca a patit ceva copilul!”, “Ne-am gandit ca a murit taica-tu!”, i-am spus, pe rand, nervosi, in timp ce ea continua sa planga.  Eu insami am contribuit la indignarea generala, apoi am povestit mai departe intamplarea absurda, ca pe-un caraghioslac la care am asistat. Si mi s-au parut mereu ridicoli oameni care isi jeleau animalele. Pentru ca eu nu iubisem niciodata o necuvantatoare pana sa apara Negrutu in viata mea.

Mi-a tinut de urat in lunile lungi si grele in care am fost nepermis de singura. A dormit pe pragul meu si m-a pazit de vise rele. Si mi-a spus ca ma iubeste, cu maraitul lui grav si adanc, atunci cand nici nu mai credeam ca exista iubire pe lume.

As da orice sa stiu ca si-a gasit alta stapana, mai tanara si mai frumoasa, si ca-i musca alteia tivul rochiei, in fiecare seara. Ca s-a indragostit de o catelusa blonda de la o casa indepartata, si ca traieste acolo, iubind din nou, asteptand alti pui, vorbind din nou, cu altcineva. L-as ierta si l-as primi inapoi oricand, asa cum n-as putea sa fac cu niciun barbat care a tradat.

Dar eu simt in adancul inimii ca a murit. Si merg pe strazi plangand, pentru ca mi-e dor de cainele meu, de prietenul meu, care m-a aparat de hoti, de neiubire, de singuratate. Si nu pot sa inteleg cum va fi viata fara el, cum vor fi intoarcerile mele acasa cand el nu ma mai asteapta, sa-mi spuna cu maraitul lui ca ma iubeste cum nu m-a iubit niciun om vreodata.