Iubirea cu masura

M-am intrebat adesea de ce o familie care nu are si nu poate avea copii alege sa infieze un animalut si nu un pui de om. Iar raspunsul l-am gasit destul de lesne, privind catre mine insami si nu catre altii.

Adun de pretutindeni resturi de mancare si indes portbagajul carand saci mari de boabe cat mai gustoase pentru cainii pe care ii am in grija. Surprind de multe ori privirile condescendente ale celor care ma aud cerand, in toate restaurantele, doggie bag, si sunt convinsa ca multi ma banuiesc ca vreau neaparat sa termin acasa de mancat ceea ce mi-a ramas in farfurie. Dar mie nu-mi pasa de ceea ce zic altii. Ma simt mandra de devotamentul meu fata de patrupedele care ma viziteaza zilnic pentru o portie de mancare si una de rasfat.

Sunt, cateodata, ingrijorata pentru cainii mei vagabonzi, atunci cand plec mai multe zile de acasa, insa nu uit sa le las la indemana (sau, mai precis, la indebot:) delusoare de boabe si galeti cu apa. Si astfel imi ostoiesc vinovatiile. Pentru mine e limpede ca nu as putea, totusi, sa fac mai mult de atat. Nu as lua un caine sa il tin in casa, nu doar pentru ca am copii mici si nu ar fi sanatos pentru ei, dar si pentru ca asta mi-ar da complet viata peste cap. Cui i-as lasa cainele in grija atunci cand as pleca in concediu? L-as lua cu mine, asa cum fac cei care impart, onest, toata viata lor, cu animalul care traieste pe langa ei? Mi se pare destul de putin probabil.

Iubesc cainii care vin in fiecare zi sa-si aseze capul sub mangaierea mea, insa nu am puterea sa ii opresc pentru totdeauna la noi in curte. Dragostea mea masurata si fara raspunderi totale imi lasa mandria faptelor mele bune, dar nu ma oropseste cu responsabilitati greu de gestionat. Sunt, totusi, niste caini vagabonzi - imi spun in serile in care ei nu apar pe langa casa mea, iar eu pot, totusi, dormi linistita. Stiu ca vor reaparea candva, imi soptesc mie insami, si adorm, cu seninatate.

E mult mai usor sa infiezi caini decat copii. E mai simplu sa iubesti cumpatat, pastrandu-ti un as al libertatii in maneca, decat sa te daruiesti pe de-a-ntregul si pentru totdeauna. Dragostea doare si impovareaza - ne spunem de foarte multe ori ca sa ne justificam ezitarile, nimicniciile. Si uitam, astfel, ca dragostea, dragostea aceea intreaga si fara de masura, ne inalta, ne innobileaza, ne lumineaza.

Mai intelepte decat noi

Mi se pare de multe ori ca animalele sunt mai intelepte decat oamenii. Le urmaresc  jocul lor relational, le privesc strecurandu-se printre pericole si ispite si mi se pare, cel mai adesea, ca o fac cu mult mai bine decat o facem noi in lumea noastra de homo sapiens sapiens.

In amintirea Negrutului meu pierdut, cumpar mereu mancare pentru caini si invit la masa orice patruped flamand care vine in vizita la mine. Cainii care au apucat sa vina o data, de doua ori, deja se instapanesc peste teritoriu si, data urmatoare cand apar prin preajma, alunga, cu simt de raspundere, orice alt animal care s-ar apropia de curtea noastra.

Incearca sa-si faca loc la blidele mele cu boabe un caine mare si natarau pe care il latra napraznic toti fartatii lui mult mai scunzi decat el. Sar pe el cate doi, trei caini care-i spun ca n-are ce cauta acolo. Cate unul indrazneste sa-l si muste, iar el se retrage putin, apoi revine, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Pana la urma, ceilalti caini se plictisesc de jocul nespornic al alungatului, si sfarsesc prin a-l lasa, macar pentru o vreme, cat sa ajunga si el la unul dintre castroanele pline.

Am observat ca animalele nu au orgolii. Ca isi urmeaza scopul, indiferent daca sunt respinse, alungate, muscate, certate. Ele se intorc, spasite sau vesele, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic, printre ceilalti caini sau la aceiasi oameni, si-si vad mai departe de viata. Am bagat de seama ca isi iubesc stapanii chiar daca stapanii le cearta sau le bat, crezand ca, astfel, le fac educatie. Cainii se intorc si ling mana care a dat in ei, si-o fac cu atata devotament, incat oamenii ii iarta si-i iubesc din nou, in aceeasi secunda. Cainii sunt singurele fiinte care par sa-si fi insusit preceptul intoarcerii celuilalt obraz, chiar daca ei nu au obraz. Au doar un suflet nobil care, asezat peste lipsa lor de orgolii, le face foarte adesea sa para mai profunde si mai intelepte decat noi.

La cine latra cainii?

Vecinii dintr-o casa aflata la cateva zeci de metri de aici vor sa ne omoare cainii. Justificarea pe care au adus-o cu glas pitigaiat, atunci cand alti locuitori ai zonei i-au prins -la timp - indesandu-le pastile pe gat, a fost ca pe ei cainii ii latra si vor sa ii muste. Nu, nu i-au muscat, dar, oricum, au decis sa ii indoape cu pastile si sa scape de ei.

Locuiesc pe o alee neasfaltata, de-a lungul careia nu sunt decat vreo zece case. Cainii nostri au venit acum un an jumate de undeva de pe maidane, dar s-au aciuat pe langa noi si ne aduc bucurie si dragoste in fiecare zi. Ma iau mereu la intrecere cu vecinii mei din stanga si cu cei de vizavi sa le pregatesc cateilor mese gustoase, si nu trece zi de la Dumnezeu in care sa nu-mi fac timp pentru o vorba buna sau un minut de joaca. As fi putut sa jur ca sunt cei mai pasnici si prietenosi caini, dar parca nu ma incumet nici sa spun ca vecinii pusi pe fapte rele ar minti. Ii cred ca, poate, cainii i-au latrat. Dar asta ma face si sa ma intreb cum de cainii aleg doar unii dintre oameni sa le fie prieteni si pe ceilalti si-i fac dusmani. Nu am curaj nici sa merg cu indrazneala atat de departe si sa spun ca aceiasi vecini ar putea fi cei care l-au omorat, cu o luna si ceva in urma, pe cainele meu adorat si vorbitor. Dar as minti si daca as spune ca banuiala asta nu mi-ar fi sagetat inima.

Nu stiu daca e adevarat ca animalele simt sufletele oamenilor. Daca as declara ca eu cred nesmintit ca oamenii buni au parte de prietenia cainilor, iar cei rai de latraturile lor, ar fi ca si cum m-as proclama, fara modestie, om bun, pentru ca pe mine nu m-au atacat niciodata cainii. Chiar si atunci cand unii mai certareti m-au marait, i-am imblanzit cu cate o vorba spusa pe ton bland.

Am avut mai demult un iubit cat bradul, caruia ii era teama de orice catel. Il aparam consecvent si eficient de orice fiara fioroasa - cu blanita si botic umed -  care ne iesea in cale. Il vad si acum, cu ochii mintii, tragandu-se inapoia mea de cate ori ne iesea in cale vreo potaie necajita. El se scuza spunandu-mi ca motivul pentru care cainii se reped la el nu-i acela ca ar avea inima veninoasa ci, dimpotriva, fiindca animalele ii simt sensibilitatea, vulnerabilitatea, teama. Eu il credeam, si-mi inghiteam zambetul de fiecare data, ca sa nu-l fac sa se simta (mare si) prost.

Pana la urma, nu am gasit raspunsul la intrebarea “la cine latra cainii?”. Dar cred ca ar merita nu doar sa ii latre, ci si sa ii muste pe oamenii rai, care vor sa ii otraveasca sau sa-i bata. Pentru ca, indiferent de pretexte, sunt sigura ca e o mare rusine si un mare pacat sa dai intr-un copil sau intr-un animal, cand ai pretentii de homo sapiens sapiens - iar sufletul ti-a ramas  de sobolan.

Omul, cel mai bun prieten al cainelui

Am auzit, probabil in copilarie, o replica din Doamna si Vagabondul, care mi s-a parut extrem de nostima. “Omul e cel mai bun prieten al cainelui”, spunea unul dintre patrupede. Iar eu am inteles-o, dincolo de partea ei umoristica, abia dupa vreun sfert de veac.

Teoretic, nu am un caine al meu. Dar, de fapt, am trei caini adulti, si doi puisori de caine (da, chiar catelusii din fotografie!). Nu sunt doar ai mei, pentru ca asa au ales ei, sa traiasca plimbandu-se intre trei, patru case, si sa se poata zbengui liberi, fara zgarda, si fara sa dea socoteala cuiva. Dar eu vreau sa-i hranesc, si sa-i mangai, si sa fiu cel mai bun prieten al lor. Pentru ca, intr-un fel, si lor le datorez linistea mea de azi.

In urma cu aproape un an, cand veneam acasa infruntand singuratatea unei case prea mari pentru o inima facuta ghem (stiti poezia lui Paler… “Voi care va intoarceti acasa si dupa ce inchideti usa spuneti Buna seara, voi nu stiti ce inseamna sa intri pe o usa tacand”), doi dintre cainii nostri de astazi au ales sa ma intampine, mai intai sfios, apoi indraznet, si intr-un final cu consecventa si dragoste. Se adunau de pe maidane si alergau pe langa masina, apoi ma insoteau pana la usa. Sa nu-mi fie urat. Copiii mei i-au botezat Sparky si Negrutu. Sparky e blond si indraznet, pare mai tanar, si mai vesel. El ma iubeste cu voiosie, e mereu sprinten si gata sa-mi arate ca viata e frumoasa si ca giumbuslucurile lui merita rasplatite cu un zambet. Negrutu e mai masiv si, parca, mai greoi, si, o sa vi se para ciudat, dar vorbeste. Nu mi-a vorbit de la inceput. Dar, dupa ce am inceput sa il iubesc si eu - la inceput ma iubea doar el - mi-a raspuns la mangaieri mormaind sunete de iubire si de recunostinta. Cu adevarat. Ori de cate ori il mangai pe blana lui neagra, lucioasa si fina, Negrutu imi spune ceva pe limba lui. Ceva ce inima mea stie sa inteleaga perfect.

Intr-o noapte de toamna ploioasa, Sparky si Negrutu au facut o boroboata demna de aducere aminte. Venisem tarziu, iar Victor adormise in masina, asa ca l-am luat in brate si l-am dus sus, in patul nostru. Si apoi m-am repezit sa-l dezbrac in somn, sa-i fac o cana de lapte cu cacao Ilonei, s-o ajut si pe ea sa se pregateasca de culcare. Si am uitat sa ma intorc la masina si sa inchid portiera pe care o lasasem larg, larg deschisa… I-am gasit dimineata pe cei doi caini iubitori, dormind pe bancheta din spate a masinii noastre. Mirosea a caine ud, si toata masina era plina de noroi si de fire de blana. Dar, in mod ciudat, nu m-am putut supara pe ei. Pareau multumiti ca scapasera, macar o noapte, de ploaie. Si atunci mi-am dat seama ca am inceput sa ii iubesc. Si i-am iubit tot mai mult, si tot mai devotat, cu daruire. Si asta mi-a dat putere si curaj. M-a facut sa-mi fie drag sa-i intalnesc in fiecare zi, pentru ca ei, cainii vagabonzi de mai ieri, dadeau un inteles si mai adanc intoarcerii noastre acasa.

Iubirea e un exercitiu profund si greu de invatat. Si, cateodata, ma gandesc ca poate uitasem ceva, de nu-mi mai era data de-atata vreme. Dar iubind fara sa judec, mai intai doi caini vagabonzi (care au adus in curand si-o catelusa, care a facut si pui cu unul dintre ei…), apoi marul si visinul din gradina, apoi trandafirii, mi-am pregatit inima sa fie din nou generoasa si buna, asa cum stia sa fie cand era mai aproape de cuaratenie. Asa cum trebuie sa fie inimile demne sa primeasca iubirea. Asa cum ar trebui sa fim cu totii, dar uneori uitam. Insa un caine, o floare, o pasare, careia-i lasam firimituri pe pervaz, ne pot dezgheta din nou sufletul, facandu-ni-l sa fie gata pentru un destin implinit.