Cariera si familie

Mi spus atat de des, incat ajunsesem la un moment dat sa cred si eu ca nu poti avea si familie si cariera, si sa le faci pe amandoua cum se cuvine. Mult timp am fost convinsa ca, daca te dedici profesiei, trebuie sa sacrifici armonia de acasa. Si viceversa.

Cunosc multi oameni care si-au intemeiat cariere de succes, dar care, in timp, au ajuns sa nu mai pretuiasca valorile familiei. Am intalnit foarte multi barbati extrem de bogati si de puternici care nu-si mai faceau timp pentru sotie si copii, dar gaseau ragaz pentru iesiri extraconjugale menite, chipurile, sa-i relaxeze dupa stresul cumplit de la serviciu.

Stiu si femei singure sau nefericite in casnicie care dau vina pe profesie pentru neimplinirile lor din planul personal. Care considera ca si-au dedicat prea mult timp devenirii sociale ca sa mai poata intelege esenta parteneriatului matrimonial.

Dar eu cred ca, de fapt, izbanda este sa le ai pe amandoua. Cred ca adevarata masura a succesului este sa construiesti intr-o parte fara sa narui altundeva. Ca adevaratii barbati puternici si realizati nu sunt cei care castiga bani multi si pierd dragostea sotiei. Ca femeile care au dreptul cu adevarat la mandrie nu sunt cele care pun cele mai gustoase muraturi, dar n-au adus in viata lor un ban in casa, si nici acelea care au ajuns mari manageri, dar habar n-au sa prajeasca un ou. Si ca, in general, nu se poate considera implinit un personaj care minte in vreun plan al vietii lui, care are mari neizbanzi tolanite asupra unor bucati intregi de viata, chiar daca celelalte teritorii stau sub semnul realizarilor recunoscute.

Stiu si ca este foarte greu sa le ai pe amandoua. Dar dupa un sir de caderi cand intr-un plan, cand in celalalt al vietii mele, am priceput ca fericirea nu vine decat dupa ce ai facut echilibru in viata si in inima ta. Dupa ce ai impacat si gloria, si banii, si intimitatea, si maternitatea… Si ai iesit invingator si senin din luptele cu tine insuti.

Conditiile de lucru

Sunt cu adevarat importante conditiile de lucru? Conteaza intr-adevar daca stai intr-un birou ultramodern sau, pana la urma, rezultatele tin de daruire, de talent, de ardere, si nu de sofisticariile ambiantei?

Am avut de curand o intalnire intr-o agentie de publicitate in care tot decorul mi s-a parut de-o frumusete ametitoare. Peretii erau ornati superb, iar mobilierul, nou-nout, era ingenios si modern. Am fost invidioasa, in sensul cel mai rusinos al cuvantului. M-am gandit ca nu am avut niciodata parte de asemenea butaforie si ca, o vreme, chiar am lucrat scriind pe genunchi. Si, ca sa fiu absolut onesta, m-am gandit ca, totusi, nici macar asa, pe genunchi, n-am scris  enormitati de genul “daca parul meu ar fi o persoana” sau “dragostea trece, cabina de dus ramane”, care, categoric, au fost concepute intr-un decor scump, menit sa stimuleze zvacul creativ.

Sigur ca ideal este sa ai cele mai bune conditii de lucru. Sa ai pauza de masa si sa-ti savurezi pranzul intr-o cafeteria facuta dupa toate regulile bunului gust, apoi sa revii intr-un birou elegant, cu peretii vopsiti in culorile tale preferate. Dar eu am bagat de seama ca oamenii cei mai harnici sau cei mai talentati sunt eficienti in orice conditii. Mi s-a intamplat sa intalnesc pe blog comentarii scrise mai bine decat multe dintre textele angajatilor mei si sa primesc scrisori pe care le-am citit cu lacrimi lungi, innodate in barba, lacrimi de emotie si de prea multa frumusete, nascute din cuvintele unor neprofesionisti.

Sunt sigura ca au facut cariera oameni care nu au intrebat, atunci cand s-au angajat, nimic despre mobilier sau despre masina de serviciu. N-am nicio indoiala ca trebuie sa iti iubesti slujba din tot sufletul ca sa faci performanta cu adevarat. Si daca, pe parcurs, se intampla sa fii rasplatit pentru ceea ce faci bine si poftit sa lucrezi intr-o ambianta de lux, cu atat mai bine. Dar nu cred ca un om caruia nu-i pasa de ce are de facut va deveni eficient numai pentru ca primeste bonusuri si sta pe scaun ultraergonomic. Cred in ardere si in daruire, atat in dragoste, cat si in meseria pe care o practici. Ii invidiez frumos pe cei care isi intalnesc marea dragoste din prima incercare si pe cei care isi fac meseria in onoruri si-n aplauzele sefilor. Dar de admirat ii admir pe cei care se lupta pentru pasiunea lor, care stiu sa trudeasca fara preget si sa iubeasca trecand peste obstacole. Unora nu le trebuie conditii de lucru speciale ca sa fie cei mai buni, si nici conditiile prielnice de iubit nu sunt obligatorii intr-o mare si adevarata dragoste.

De ce nu ne luam concediu de maternitate

M-am intalnit ieri cu o doamna draguta si am vorbit cu ea despre cat de putin am stat, amandoua, in concediu de maternitate. “M-au chemat inapoi de la firma”, mi-a spus ea. “Incepeam un proiect important”, am zis eu.

In ziua in care am nascut-o pe Ilona am primit propunerea sa conduc si sa creez o noua revista. Stateam in sala de nasteri si, dupa cateva ore bune de travaliu, tocmai capatasem o anestezie epidurala de pe urma careia ma simteam plutitoare si nespus de curajoasa. Atunci am primit telefonul care mi-a schimbat viata si asa s-a facut ca am nascut cu gandul la noul meu job.  Cand Ilona avea doar zece zile, m-am dus la prima sedinta de redactie. Oricum, fusesem la serviciu, la ziarul la care lucrasem, pana in ziua dinaintea nasterii.

Cand l-am nascut pe Victor am facut la fel. Am mers la serviciu pana in ultima zi de sarcina si apoi am stat acasa cu el inca trei saptamani. Dupa care m-am intors la birou.

Din povestile mele rezulta, la prima vedere, un devotament neconditionat fata de profesie. Din faptele mele reiese aproape fara echivoc faptul ca am asezat cariera inaintea conditiei mele de mama. Ca am ingrijit mai cu foc revistele decat copiii. Dar ieri, cand povesteam despre toate intamplarile astea si incercam sa fiu onesta, si nu spectaculoasa, mi-am dat seama ca, de fapt, nu am avut de ales.

Ma uit in jur si vad ca raman acasa, dupa ce nasc - mai multa vreme, cu lunile, cu anii - nu neaparat cele care stiu sa fie mame bune, nu obligatoriu femeile care isi iubesc mai mult copiii decat cele care se intorc la slujba, ci acelea care nu au joburi de care sa depinda bunastarea familiei, rasfatatele pe care le intretin barbatii sau cele care oricum, isi urasc locul de munca. Eu nu am cunoscut nicio femeie instarita si cu o situatie echilibrata financiar, cu un loc de munca decent si in care dreptul la concediu bine platit sa faca parte din politica companiei,  care sa vrea cu orice chip sa se intoarca la serviciu lasand acasa un prunc de mai putin de o luna, cum am facut eu, si-atatea alte femei. Dar eu am lucrat mereu pe salarii mici in cartea de munca, asa cum e aproape pretutindeni in tara asta, si banii mi i-am castigat scriind mult, muncind mult, ca sa capat drepturi de autor.  Drept e ca nici nu am lucrat vreodata intr-un loc in care sa nu-mi fie teama ca, la intoarcerea din concediul de maternitate (platit odinioara cu 80% din mai-nimicul de pe cartea de munca) nu o sa ma trezesc ca nu mai am slujba deloc.

Stiu sigur ca as fi vrut si as vrea sa stau mai mult cu copiii mei, asa cum orice femeie intreaga la cap ar vrea. Dar, intr-o lume a supravietuirii, nu-si permit luxul si bucuria asta decat ori cele care de la bun inceput s-au declarat neajutorate si n-au muncit decat atunci cand au avut cate-un zvac creativ care le-a trecut repede - si sotul cu salariu mare, cazut in adoratie, le-a indemnat sa renunte la orice le-ar putea tulbura linistea sufletului lor delicat si fragil si sa se dedice copiilor, daca asta nu le angoaseaza prea tare-, ori acelea care oricum nu stiau sa faca mai nimic, si, decat somere, mai bine in concediu, ori cele putine, rare, geniale sau descurcarete, care au muncit indeajuns si cu folos inainte, in asa fel, incat sa poata sta linistite acasa un an, doi, fara sa se teama ca, intr-o zi, vor ramane fara bani de pampersi.

Eu cred ca orice femeie ar vrea sa stea cat de mult cu copiii ei, dar ca, uneori, viata ne ia pe sus si ne obliga sa fim altceva decat ne cere sufletul. Si ca noi, femeile, ca niste fiinte uimitoare, speciale, ciudate, ne ducem toate poverile cu zambetul pe buze si descalcim itele unui destin pe care nu l-am tesut noi, doar l-am facut se fie cat mai frumos pentru cei pe care ii nastem, ii renastem, ii iubim, ii fericim.

Puterea in cuplu

Am vazut ieri un film in care aparea frecvent urmatoarea replica: acela care iubeste mai putin detine puterea in cuplu. Si m-am intristat. Pentru ca eu fac parte, categoric, din tagma femeilor care iubesc prea mult.

In fiecare cuplu exista un deschizator de drum. Unul care castiga mai mult, care pleaca mai mult de acasa, care are mai multa libertate. Celalalt ramane pe loc, la propriu sau la figurat… In fiecare cuplu este unul care vrea mai des decat celalalt sa faca dragoste. Celalalt are migrene. Sau are pe altcineva.

Cum ajungem sa ne impartim rolurile in cuplu, cand, de fapt, de fiecare data atunci cand ne indragostim ne simtim asemenea? Ne recunoastem unul in ochii celuilalt si ni se pare ca nu exista oglinda mai buna decat dragostea pe care o simtim unul pentru altul. Jocurile splendide ale iubirii ne fac egali, copiii ne fac nemuritori, ne simtim partasi ai aceluiasi miracol pentru totdeauna. Dar, in dragoste, “totdeauna” dureaza, uneori, pana la prima tradare. Pana la prima rabufnire de nimicnicie sau de lasitate, pana la, hai, nu prima, ci a treia minciuna.
Pornim alaturi cand suntem tineri si ne sunt toate portile vietii deschise. Dar unul se arata mai razbatator sau mai capabil. Sau, cateodata, are mai mult noroc. Unul face cariera, iar celalat se bucura, apoi se complace sa traiasca in umbra celuilalt, din banii celuilalt.
Si, intr-un final, constatam ca unul decide, iar celalalt rabda. Ca unul e seful, iar celalalt e nevoit sa asculte. Ca idealurile comune s-au dus pe apa sambetelor si-a duminicilor cu cearta. Ca doar unul mai iubeste, si doar unul detine puterea. Si amandoi sunt nefericiti.