Iubirile mici din iubirea cea mare

Stiu ca, de-a lungul unei vieti, de-a latul unei casnicii, ni se intampla sa ne mai indragostim si de altii, cateodata. Chiar si traind o iubire mare si implinita, din cand in cand, in drumul nostru apar ispite. Iubiri mici. Indragostiri fierbinti.

Cum facem ca sa ne pastram dragostea de acasa? Cu ce forta, cu ce inima alungam povestile de iubire care ne ispitesc, care ne imbie, care ne dau senzatia ca am putea intineri si lua viata de la capat? Cum reusesc cei care traiesc o viata fara sa isi insele partenerul sa nu-si ciobeasca nici demnitatea, nici fidelitatea, nici onoarea?

Nu stiu daca aceasta este solutia viabila, dar este singura care mi-a trecut prin minte. I-am propus sotului meu sa ne impartasim tot ceea ce tine de tresaririle inimii. Sa vorbim despre tentatiile care ne-au aparut in cale si sa luptam impreuna sa le anihilam. Sa ne facem marturisiri de la primul zvacnet al inimii, cand inca nu e prea tarziu nici pentru adevar, nici pentru curaj, nici pentru uitare. Sa ne spunem totul, sa ne fim cei mai buni prieteni unul celuilalt.

Poate ca nu aceasta e calea. Poate ca, pur si simplu, iubind in fiecare clipa, ar trebui sa fim feriti de orice ademeniri. Poate ca ar trebui sa decretam odata pentru totdeauna legea fidelitatii absolute. Dar cred ca inima n-ar asculta-o… Si atunci? Cum ne ferim de iubirile mici din iubirea cea mare? Cum?

Cine isi schimba numele

De ce luam numele sotilor nostri? Din respect fata de traditie? Din obligatie? Din dragoste? Din teama? Din politete? Am intalnit cazuri dintre cele mai diverse…

Cumnata mea mi-a spus simplu ca nu a luat numele sotului, fiindca a inspaimantat-o birocratia. “Nu m-am simtit in stare sa schimb toate actele si sa stau la cozi la politie ca sa imi iau viata de la capat, numai fiindca asa cere o traditie”. Si, pentru ca asa si-a dorit, asa a fost…

Am o prietena care nu ar fi vrut sa isi schimbe numele, numai ca viitorul sot nu i-a permis o asemenea razvratire. Asta si pentru ca ea insistase cativa ani sa se casatoreasca, iar el se incapatanase sa ramana intr-un concubinaj nesuferit. Cand, in sfarsit a cedat insistentelor ei si au mers la starea civila, zvacnetul ei de libertate s-a lovit de un refuz: “Tu ai vrut sa ne casatorim. Ori o facem ca lumea, ori n-o mai facem deloc”. Iar ea a ales casatoria “ca lumea”, desi numele ei de fata era mult mai frumos decat e azi cel de doamna.

Am si o cunostinta, barbat, care s-a insurat mai la batranete, dar nu i-a permis sotiei lui, cu mult mai tinere, sa ii ia numele. Pe ea a invaluit-o cu niste argumente masluite - ca numele ei suna proaspat, ca aduce un aer de noroc in familia lor bogatasa lovita de nenumarate ghinioane- , insa intr-un moment straniu de sinceritate le-a marturisit celor apropiati ca stie ca fie va muri inaintea ei, fie va fi parasit la un moment dat, si nu vrea sa lase unei venetice numele pretios al neamului sau. Si nici averea.

Desi numele meu de mai inainte era si este cunoscut, eu mi-am schimbat pe de-a-ntregul numele din acte. Am facut-o din dorinta profunda de apartenenta. M-am simtit mandra sa renunt la identitatea mea de mai inainte si am fost fericita sa ma adapostesc la umbra dragostei si a numelui celui iubit. Recunosc ca, mai tarziu, mi-a fost greu de multe ori, pentru ca a inceput apoi un sir nesfarsit de lamuriri si inlocuiri, care nu se va incheia niciodata. Imi amintesc, insa, mereu, de clipa in care functionara aflata dincolo de biroul intesat de hartii, care vazuse cum am completat cererea, i-a spus iubitului meu: “Doamna a hotarat sa ia numele dumneavoastra”. Noi doi nu vorbiseram niciodata despre asta inainte, iar fisele le completasem singura, in timp ce el copia niste documente in camera de alaturi. Si simt si acum vibratia clipei aceleia de mare emotie, de mare profunzime. Am trait atunci impreuna un moment cat o vesnicie impaienjenita de lacrimi. O clipa de care, atunci cand mi-e greu sa merg inainte in dragostea mea, intr-o viata care ne pune mereu la incercare, imi amintesc, si imi iau putere pentru inca un drum, pentru inca o nada de speranta ca marea dragoste exista cu adevarat.

(Si semnez azi cu numele meu din buletin: Alice Buciuta)

Casatoria. Rostul. Fericirea

Mi-a povestit o prietena ca, desi n-a crezut niciodata in lucruri de genul acesta, e tot mai convinsa ca are cununiile legate. Ca motivul pentru care nu-si gaseste linistea si rostul vine de undeva, din afara cusururilor sau pretentiilor ei.

Nu stiu sa va spun cu adevarat daca am crezut-o sau nu. Mai degraba, nu. Stiu, insa, sigur, ca am vazut femei cu defecte cu mult mai mari decat ale ei si cu daruri si haruri mult mai rarefiate, care nu avusesera nicio problema in a-si gasi parteneri dornici sa ramana cu ele si sa le fie devotati. Marturisesc ca m-am minunat mereu care sunt criteriile dupa care unele femei isi gasesc mai usor decat altele linistea si implinirea sau conform caror legi ciudate ale atractiei femeile nu foarte frumoase sau nu foarte harnice sau nu foarte respectabile devin obiectul adoratiei unor barbati demni de visarea sexului opus. Sau viceversa, desigur… Insa, de data asta, in stradania indurerata a prietenei mele de a gasi o explicatie pentru singuratatea care o impiedica sa fie fericita, am priceput ca, indiferent daca sunt intelectuale sau femei fara multe scoli, daca sunt frumoase sau urate, daca sunt gospodine sau dornice de cariera, oricum, visul cel mai pretios al femeilor este sa isi gaseasca perechea si sa ramana impreuna pentru totdeauna.

Intr-o era in care tot mai putini oameni respecta traditiile, descopar ca, de fapt, coordonatele esentiale ale fericirii noastre raman aceleasi. Vrem lucruri simple: dragoste, casatorie, familie, copii, liniste, fidelitate. Iar atunci cand nu le obtinem, cand nu le gasim, scotocim nebuneste sa descoperim de ce nu ne-au fost date si suntem dispusi sa acceptam pana si explicatii absurde sau mincinoase. Pentru ca nimeni nu vrea sa fie singur. Rostul nostru este sa ne gasim perechea si sa putem trai impartind totul la doi si obtinand, printr-o operatiune aritmetico-metafizica paradoxala, o fericire inmultita cu zece.

Intalnirea vietii mele

Imi plac originalitatea si sinceritatea sufleteasca. Aceasta inseamna ca nu m-ar fi incantat niciodata o cerere in casatorie “copiata” din ideile altora, in cadrul unei cine romantice, ascuns inelul in cafeaua de dimineata etc. Apreciam insa foarte mult momentele cand eram doar noi doi, fericiti si liberi de a face orice. Concluzionand, nu era deloc simplu sa fiu ceruta in casatorie intr-o maniera care nu numai sa imi faca placere, ci care sa imi starneasca lacrimile fericirii. El insa a gasit solutia. Aveam o relatie de trei ani. Ne aflam in luna florilor, un martie superb si de neuitat. Avusesem o perioada foarte tensionata si starea generala de nervi si epuizare pe care o aveam incepuse sa se reflecte si in viata de cuplu, oricat incercam eu sa o ascund. In general, ne intelegeam bine, inca din prima clipa, caci a fost dragoste la prima vedere, astfel ca ne certam rar, iar aceste discutii contradictorii deveneau destul de serioase prin raritatea lor.
L-am intrebat intr-un final daca aceasta era forma lui de a-mi spune ca nu mai vrea sa fim impreuna, iar el a raspuns afirmativ, spunandu-mi ca este prima relatie serioasa si nu stie cum sa reactioneze. Nu am avut puterea sa mai intreb nimic, nici macar ce anume il sperie si ce legatura am eu cu temerile lui. A mai adaugat insa ca simte nevoia sa fie singur. Fara alte cuvinte, i-am servit masa si i-am promis ca a doua zi dimineata avea sa isi implineasca dorinta de singuratate. Asa s-a si intamplat. M-am trezit devreme, am impachetat repede tot ceea ce imi apartinea si/sau nu avea utilitate pentru el, l-am lasat dormind si am dat buzna in calduroasa casa a parintilor mei. Ei nu erau acasa, erau plecati la 400 km, la bunici, unde aveau sa ramana doua saptamani. Am plecat la serviciu, apoi a urmat o noapte plina de framantari, de lacrimi si amintiri, regrete si dorinte. Il iubeam, stiam asta, insa nu ii puteam impune si lui sa simta la fel pentru mine.
Speram sa sune telefonul, rationalizam ca acest lucru nu avea sa se intample, insa imi placea sa sper, sa imi imaginez ce mi-ar spune, ce i-as raspunde, cum ne-am impaca… Astfel, zorii s-au ivit prinzandu-ma intre aceleasi iluzii si dezamagiri. O zi grea, speram sa am mult de lucru, sa nu simt atat de puternic golul din sufletul meu si in continuare asteptam sa sune. Nu a sunat. A mai trecut o zi, si inca una, si astfel ultima speranta din sufletul meu se stinsese.
Dupa o seara vesela cu prietenele in oras, am ajuns acasa tarziu, obosita si pregatita sa sar direct in pat. In fata usii gasesc un fel de carnetel pe a carui coperta scria: Daca iti doresti, deschide-l. M-am gandit ca o fi vreo carticica de la vreo secta, asa ca nu i-am dat prea mare importanta. Am intrat in casa si am aruncat carticica pe primul raft, insa din ea a cazut o petala de trandafir uscata. Eu obisnuiam sa usuc petalele de flori si sa le dispun apoi sub diverse aranjamente casnice. Brusc, acel carnetel devenise interesant pentru mine. L-am cules din raftul unde cazuse si l-am deschis. Pe urmatoarea pagina scria: Daca iubesti, mai da o fila. Ei bine, de iubit, iubeam, asa ca am trecut la urmatoarea pagina. Daca stii sa ierti, citeste mai departe… Aici m-am oprit o clipa si m-am gandit nu daca l-as putea ierta, caci o facusem deja, ci daca as putea trece peste seara despartirii. Nu am reusit sa imi raspund, insa am citit mai departe. Daca ai simtit vreodata teama, da pagina. Cine nu a fost speriat macar o data? Asa ca am dat pagina. Eram convinsa ca este de la el si de asemenea aveam certitudinea ca vrea sa ne impacam. Daca gasesti cinci motive care te asigura ca ai intalnit sufletul pereche, citeste mai departe. Nu am mai stat sa ma gandesc la nici un motiv si am dat pagina mai departe, curiozitatea mea nu mai avea rabdare. Cand m-ai cunoscut, eram singur si liber, iar tu tocmai independenta mea ai apreciat-o. Ai stiut sa o pastrezi si nu ai vrut sa schimbi nimic la mine. Stiai sa razi atat de sincer, incat si cel mai trist om ar fi zambit. Stiai sa faci din fiecare moment petrecut impreuna o sarbatoare, stiai sa ma sustii si sa imi dai curaj. Stiai sa lasi problemele in fata usii si sa ma faci sa imi doresc sa vina seara cat mai repede acasa ca sa fim impreuna. Erai frumoasa si imi placea sa te privesc in fiecare seara si dimineata. Stiai sa ma ingrijesti si sa te ocupi de imaginea mea, sa faci dintr-un timp mort momente fericite. Nu ti-am spus niciodata toate astea si am considerat ca meriti sa le stii. M-a speriat acel prea bine dintre noi si nu am avut curajul sa accept ca esti tot ceea ce imi lipsea din ingredientele fericirii. M-am convins insa zilele astea. Te iubesc si te vreau pentru totdeauna langa mine. Daca si tu simti asta, deschide-mi usa. Inima imi batea cu o frecventa de parca ar fi vrut sa imi iasa din piept si sa fuga in bratele lui. Aceasta este cea mai frumoasa intalnire din viata mea.

Cine mai poarta verigheta?

Atunci cand ne casatorim in biserica, preotul ne asaza pe deget verigheta. E un pas obligatoriu al ceremoniei. Si, totusi, foarte multi oameni casatoriti bocna au degetele dezgolite de orice bijuterie.

Daca ai sa ii intrebi de ce nu poarta verigheta, iti vor raspunde cu totii invocand motive - poate reale, poate inventate, nu stiu… - care nu au nicio legatura cu mariajul lor. Unii, mai ales barbati, vor declara ca nu suporta bijuteriile si ca mana lor n-a putut indura opresiunea metalului dusmanos. Altii se vor scutura de traditie si vor categorisi drept demodat obiceiul de a purta pe deget semnul casatoriei. Vor fi si unii care se vor scarpina demonstrativ, ca sa-si alunge frisonul amintirii legate de eczema pe care-au capatat-o o data cu mariajul si aurul aferent.

Ii cred pe toti, pentru ca ma oblig sa pornesc intotdeauna in discutii si in cunoastere de la prezumtia de nevinovatie. Dar eu imi amintesc ca atunci cand mi-am scos prima data verigheta de pe deget, pentru ca nu i se potrivea culoarea cu reflexele inelului de alaturi, am stiut bine ca ma dezic, cu buna stiinta, de legamantul meu. Si am fost perfect constienta ca imi pasa enorm de fiecare asorteu al infatisarii mele pentru ca astept, cu emotie nebuneasca, sa ma masoare ochii unui alt barbat decat cel caruia ii jurasem credinta. Verigheta mea de aur, cu raze si ape galbene, s-a potrivit tot mai rar cu inelele de pe celelalte degete. Iar, la un moment dat, modelul ei mi s-a parut atat de demodat, incat n-am mai purtat-o deloc. Anterior, e adevarat, si fidelitatea se tranformase, in ochii mei impaienjeniti de tristete, intr-un biet concept scapatat.

Nu stiu exact cine mai poarta verigheta, zi si noapte, in vremurile de acum. Dar stiu ca eu, de data asta, vreau sa imi asortez intreaga viata la apele ei albe si ca, atunci cand o voi decreta nepotrivita la tinuta mea, voi considera expirate si toate sperantele mele de dragoste vesnica. Pentru ca eu cred cu tarie ca toate nefericirile si greselile trecutului ne-au fost date pentru a invata din ele si pentru a alege alte drumuri, alte orizonturi pentru ceea ce ne-a mai ramas de trait. Si mai cred si ca toate esecurile din trecut isi vor gasi rostul lor, cuibarindu-se in fericirile care ne pandesc, luminoase, dinspre viitor.

Prima intalnire cu socri!

Toti cand aud de intalnirea cu socri, nu sunt foarte incantati. Asa am fost si eu cand am auzit ca trebuie sa merg sa-i cunosc parintii sotului meu pentru prima data.

Era o dimineata de octombrie cam ploioasa, sotul meu imi pregateste o cafea pe care o savuram in living pentru a-mi da “vestea cea mare”. Nu stiam cum sa fac sa aman dar nu am reusit. Trebuia sa merg sa-i intalnesc neaparat.

In jurul orei 13, dupa ce ne-am aranjat ca pentru o intalnire cu socri/parintii, am plecat cu automobilul meu catre vila parintilor lui din pipera. De cum am ajuns aveam o senzatie ca tot ce se va intampla va fi un dezastru. De cum am intrat parintii lui, oameni cultivati, ne-au primit frumos si ne-au invitat la terasa de la etaj. Am stat de vorba la o cafea, si eu impreuna cu sotul meu le-am spus ca vrem sa ne casatorim. Atunci au inceput sa puna tot felul de intrebari indiscrete, dar i-am lamurit cu conditia mea sociala si starea materiala, dar in special i-am convins de dragostea noastra.

Intr-un final vizita s-a incheiat, iar socri mei si-au dat acordul ca noi doi sa ne casatorim. A fost ceva care ma binedispus toata ziua si m-a facut sa uit zicala “soacra, soacra - poama acra”.

Before and after

Am vazut ieri un film intitulat “Casnicia” si m-a indurerat cumplit intrebarea din final: “Stie cineva cu adevarat ce e in mintea celui care ii doarme alaturi?”

Filmul era realizat pe baza unui scenariu care mie mi s-a parut incredibil de realist. Un sot se indragostea de altcineva, dar nu-si parasea sotia, fiind convins ca ea n-ar rezista fara el. Astimp sotia lui era indragostita pana peste cap de un alt barbat, dar nu indraznea sa isi lase sotul, gandindu-se ce rau cumplit i-ar provoca daca l-ar parasi si imaginandu-si cum s-ar apuca el de bautura si poate chiar s-ar sinucide, daca ar ramane fara ea…

Cat stim despre omul de langa noi si cat este pura imaginatie? Traim vieti adevarate sau suntem personaje in povestile pe care le cream noi singuri? Mai sunt oamenii langa care traim aceiasi pe care i-am cunoscut inainte sa ne casatorim? Sau exista, de fapt, viata de dinainte de casatorie si apoi o alta, din ce in ce mai diferita, despre care stim din ce in ce mai putin? Exista, in toate casatoriile “before” si “after” si,  intre ele, o prapastie de mister, drama sau blazare? Stie cineva raspunsul?!!!

Sa iti refaci viata

Mi-a povestit mama ca, in urma cu vreo cativa ani, s-a intalnit cu o ruda mai indepartata care a intrebat-o despre mine: “Ce face Alice? Si-a refacut viata?”

Doamna cu pricina se referea, desigur, la faptul ca divortasem de curand, iar vestea facuse inconjurul neamului Ionescu din Ploiesti. Si starnise, probabil, multe dezaprobari. Insa imi amintesc cat de revoltata am fost de o asemenea formula.

Stiu ca i-am explicat mamei - ca si cum ea ar fi fost de vina pentru indignarea mea - ca daca nu mai sunt maritata nu inseamna ca nu am o viata, poate chiar mai frumoasa decat inainte. Ca ma supara cei care vad lumea prin ochelari de cal si pun etichete tuturor, bazandu-se pe niste idei preconcepute. Ca nu e obligatoriu sa fii nefericita daca nu ai sot, ba chiar, uneori mi se pare ca detin sanse mai mari la nefericire femeile maritate, asta pentru ca doar un procent mic de oameni ajung la casatorie dintr-o dragoste mare si fara indoiala.

Mi-a povestit mama ca s-a intalnit din nou cu doamna aceea care, acum, a felicitat-o ca mi-am refacut viata. Formula m-a facut sa rad, de data asta. Nemaisimtind indexul mustrator al lumii indreptat catre mine, mi-am permis sa ma relaxez si sa rad de ingustimea unei asemenea sintagme. Pentru ca eu cred ca traim aceeasi viata, cu sau fara verigheta pe deget. Urmam suisurile si coborasurile existentei indiferent daca avem un partener oficial sau doar tanjim dupa o mare iubire. Numai ca, intr-adevar, in ochii lumii nu primim recunoastere decat daca urmam normele vechi ale pamantului. Daca nu ne adunam intr-o singura casa, un om si o femeie - cum se spune la tara - si nu facem sau, dupa caz, refacem, o singura viata.

Concubinaj sau casatorie

Cat timp am fost maritata, m-am uitat cu jind la cei care traiau fara acte. Mi se pareau mai liberi si mai fericiti. Cat timp am trait o iubire nelegalizata si fara perspective sa degenereze nobil in mariaj, am fost necajita si am batut din botina ca trebuie sa intram in randul lumii.

M-a costat cateva reprize bune de meditatie pana sa inteleg ca nu mariajul in sine ma ingradea, ci faptul ca nu ma simteam fericita in relatia mea, asa legalizata si in randul lumii cum era ea. Ca as fi fost la fel de bantuita de angoase daca as fi trait in aceleasi conditii, fara sa port numele de imprumut al unui barbat caruia i-am spus, candva, “Da” la Starea civila.

Mi-a luat destul timp pana sa ma calmez si sa pricep si ca, in relatia mea de iubire care a venit dupa divort, nu lipsa actelor ma facea, de fapt, sa ma simt in nesiguranta, ci lipsa increderii in barbatul alaturi de care traiam. Ca la fel de devastata de gelozii si revolte impotriva minciunilor as fi fost si daca relatia mea cu el s-ar fi asezat sub semnul aceluiasi nume de familie.

Am vazut destule maini prevazute cu verighete de aur, care nu se sfiesc sa se intinda spre alte fapturi decat cele carora le-au jurat credinta. Stiu si cupluri care rezista temeinic impreuna, desi nu au trecut inca, sau nu au de gand sa treaca prea curand pe la primarie. Pentru ca am priceput intre timp ca stabilitatea unui cuplu nu sta, neaparat, in actele din sertar.

Nu sunt adepta traiului in deriva, nici a concubinajului doar de dragul fugii de casatorie. Sunt convinsa ca doi oameni care se iubesc trainic si adevarat nu au niciun motiv sa nu tanjeasca dupa consfintirea iubirii lor in ochii lumii si in fata cerului. Dar stiu si ca o hartie in plus si o ceremonie, oricat de  pompoasa ar fi, nu va drege lucrurile care nu functioneaza intre doi oameni. Ca e absurda tentatia multora de a pretinde casatoria ca garantie a unei fericiri viitoare. Si ca e mai corect, parca, sa traiesti alaturi de un om pana cand iti dai seama daca vrei din tot sufletul sa fii alaturi de el pentru toata viata, sau pana te lamuresti ca nu a fost decat inca o tentatie, inca o speranta, inca o himera a marii iubiri.

Cine pe cine ia in casatorie

Functioneaza inca pretutindeni regula conform careia femeile ar trebui sa astepte docile sa fie cerute in casatorie. Dar, tot mai des, am auzit si de femei care inainteaza ele cererea, si, desi nu credeam ca o sa apuc si vremurile astea, de femei care declara ferm ca ele nu-si iau barbati cu acte, nici in ruptul relatiei.

Am si prietene care au asteptat ani multi pana sa primeasca mult poftitul inel. Care s-au perpelit si s-au dat de ceasul mortii, incercand sa-si convinga partenerii sa legalizeze amorul lor in care, evident, existau semne de indoiala macar dintr-o parte. Care au sperat ca actul de la primarie va pune capat tendintelor poligame ale partenerului lor sau ca va domoli propriile lor tendinte de a aluneca dintr-o iubire in alta. Si care, intr-un final, au invatat pe de rost ritmul trohaic si dureros al versurilor lui Nichita Stanescu: “n-ai sa vara, primavara,/ n-ai sa doamna, domnisoara”…

Stiu si povesti cu dudui care au batut din botina si i-au inaintat iubitului un ultimatum, pe post de propunere, mai mult sau mai putin decenta. La multe dintre ele s-a lasat cu lamaita si “ia-ti, mireasa, ziua buna”. La altele s-a lasat tot cu un ramas bun, dar mai putin festiv.

Dar cel mai mult m-au uimit -iar asta dovedeste ca am o minte inchistata, pana la urma- conversatiile mele cu cateva feminine implicate in relatii stabile. Unele dintre domnitele cu pricina aveau si copii, dar spuneau, ferm, ca ele nu-i iau de soti pe barbatii din viata, casa si asternutul lor. Doamnele despre care povestesc aveau, toate, un element in comun: erau putred de bogate si conduceau afaceri de milioane, in care partenerii lor erau doar implicati sub forma unui angrenaj mic si foarte dispensabil. Explicatia lor onesta era ca nu doresc sa-si imparta averile muncite din greu cu un barbat care, la o adica, ar putea face ca toti barbatii, si sa-si ia talpasita cand lucrurile incep sa nu mai mearga in cuplu. Explicatia oficiala era aceeasi pe care o folosesc si barbatii care nu vor sa se insoare: cum ca dupa casatorie vine, inevitabil, blazarea, iar ei vor, cu tot dinadinsul, sa pastreze vie flacara amorului fara acte, dar cu nabadai.

Nu sunt de acord cu regula conform careia femeile trebuie sa astepte supuse sa fie invitate la dans si apoi, eventual, la nunta. Cred in egalitatea in drepturile iubirii si, de asemenea, mi s-ar parea o mare nedreptate daca s-ar instaura regula conform careia barbatii ar trebui sa astepte, docili, invitatii in oras. Dar ma uit in jur si vad tot mai rar iubiri echilibrate, oneste, intregi. Mi-e clar ca banul face adesea randuielile nu doar in politica sau business, ci si in dragoste. Si ca, de foarte multe ori, un act de casatorie devine o forma de putere a unuia asupra celuilalt, o poarta spre dominare, o usa spre insingurare.