Secretul casniciei

Ii intreb aproape intotdeauna pe interlocutorii mei care imi vorbesc de iubirile lor longevive despre secretul casniciei lor. Despre taina, despre minunea, despre intamplarea, despre teama, despre neputinta sau despre forta care i-a tinut impreuna atatia ani.

Raspunsurile sunt dintre cele mai diverse si mai fermecatoare. Unii imi vorbesc despre sansa de a fi stat mult la distanta unii de altii, iar altii despre norocul de a nu se fi despartit niciodata mai mult de cateva ore. Unii imi marturisesc ca secretul lor e ca au stiut sa taca la timp si ca si-au inghitit vorbele atunci cand acestea amenintau sa strice echilibrul relatiei, in vreme ce altii sunt convinsi ca doar faptul ca au putut vorbi despre tot si toate, lamurind la timp fiecare problema si fiecare mister, i-a tinut conectati si uniti, printr-o comunicare neintrerupta.

Unii vorbesc despre fidelitatea absoluta, totala, iar altii imi destainuie in soapta ca tocmai faptul ca si-au ingaduit cate o escapada secreta din cand in cand i-a facut sa-si doreasca sa se intoarca vesnic la partenerul lor bland, bun si rabdator. Foarte multi imi vorbesc despre neputinta de a pleca din cuplu, desi inima le-a impietrit de multa vreme, in timp ce altii inalta in slavi forta de a iubi fara ragaz, forta care i-a facut sa stea de buna voie unul langa celalalt o viata intreaga…

Iar eu zambesc din ce in ce mai des, ascultand inca si inca o parere. Pana la urma, exista un secret al casniciilor lungi? Exista o taina a iubirii care merita sa fie impartasita si altora? Stie cineva? A aflat cineva?

Studii pentru fericire

Pentru profesiile noastre, invatam cu sarg cate patru, cinci ani, in cate o institutie de invatamant superior, dupa ce ne-am pregatit inca vreo 12 ani inainte, ca sa ne putem alege corect drumul pentru care suntem dotati. Dar cat invatam ca sa fim fericiti in viata de familie?

Probabil ca daca a zecea parte din timpul si din efortul dedicat pregatirii unei cariere de succes l-am dedica pregatirii pentru o casnicie buna, am trai cu totii fericiti, pana la adanci batranete, langa acelasi partener de care ne-am indragostit la 18 ani. Dar, de cele mai multe ori, in tot ceea ce tine de viata personala, de iubire, de mariaj, de familie, nu avem decat metoda rudimentara de evolutie prin incercare si eroare.

Nu stiu daca toti cei din generatia mea sunt ca mine, insa eu pot depune marturie nu am discutat niciodata in viata cu parintii sau cu profesorii mei despre sex, ca nu am avut nicicand vreun sfatuitor in ceea ce priveste valorile unei casnicii, si ca am invatat din carti pe care le-am ales in functie de insiruirea curentelor din literatura, nu de potentiala lor contributie educativa la viata unei adolescente aflate la inceput de drum. Am invatat lent, am gresit rapid, m-am lovit de propriile mele neintelesuri si de indaratniciile altora, la fel de putin educati ca si mine in materie de viata, pur si simplu.

Stiu astazi, cu siguranta, ca fericirea reala, durabila, profunda, imi vine in primul rand din viata de dincolo de slujba. Mi-e drag sa fiu jurnalist, dar rostul meu pe lume e sa fiu sotie. Iubesc emotia si ritmul indraznelii mele de scriitor, dar cele mai mari revelatii le-am avut tinandu-mi copiii in brate sau privindu-i in timp ce isi dorm somnul senin, leganat de visele de dincolo de poveste. Dar nu stiu cum sa fac lucrurile astfel, incat sa cresc minunea, sa nu ciobesc miracolul. Nu exista studii pentru fericire si n-am gasit nicio scoala inalta in care sa invat cum sa fiu iubita, cum sa iubesc, cum sa impart si sa primesc bucurie de la cei alaturi de care traiesc. Dar stiu si acum toate declinarile in latina si verbele neregulate in spaniola, stiu cum incepe Tiganiada si cum se termina Eneida…

De unde invatam sa avem casnicii fericite si copii buni? Din cartile care ne sfatuiesc sa gandim pozitiv? Sau inconjurandu-ne de oameni intelepti, maturi, care sa ne fie exemplu? Eu sunt deschisa, sunt preocupata, sunt studioasa. Sunt gata sa strabat, ca odinioara, cu creionul in mana, toate notitele altora despre iubirile care nu mor nicicand, despre familiile binecuvantate cu lumina si tihna, despre visele frumoase si odihnitoare visate in doi… Voi?

Sa ne-apuce pe rand

Bunica prietenei mele din adolescenta ne spunea mereu ca, daca vrem ca relatia noastra de dragoste sa ne tina toata viata, ar fi bine ca toate ciudateniile, toate razvratirile, toate intrebarile, toate nedumeririle sa ne-apuce pe rand.

Sa nu suferim amandoi odata. Sa nu ne enervam in acelasi timp. Sa nu ni se faca lehamite amandurora. Iar cand ne saturam de nesfarsita adaptare pe care o presupune o poveste de dragoste si de convietuire, sa ne saturam pe rand. Ca sa ne treaca simultan.

Noi radeam de teoria ei anchilozata si cred ca am tot ras vreo 20 de ani, de-a lungul si de-a curmezisul carora am facut exercitii dure de simultaneitate. Indragostiri. Orgasme. Tradari. Scandaluri. Disperari. Toate ni s-au intamplat in acelasi timp cu partenerul nostru. Apoi am invatat pe cont propriu singuratatea, graba, iluzia… Dupa care, atunci cand nu mai asteptam nimic, am primit o noua sansa.

Am vorbit de curand cu fata a carei bunica inteleapta nu mai traieste azi. Ne-am marturisit una alteia cat de bine si de dureros ne-am insusit, tarziu, sfatul aflat in anii tineretii. I-am spus ca mi-e greu, dar ca incerc sa nu ma las prada enervarii o data cu barbatul meu. Mi-a spus ca face eforturi sa nu ridice glasul o data cu omul langa care traieste. I-am povestit ca ma indoiesc, cateodata, de dragostea noastra pusa mereu la incercare, dar ca norocul povestii pe care o traiesc vine din minunea ca el nu se indoieste o data cu mine. Mi-a vorbit, in cateva cuvinte, despre stradania ei de-a nu abdica de la lupta pentru fericire atunci cand tatal copilului ei e gata sa renunte de tot.

Multa vreme am crezut ca o iubire intreaga inseamna sa traiesti totul in acelasi timp cu alesul inimii tale. Sa simti o data cu el toate deznadejdile, sa mori, sa cazi, sa arzi, sa disperi in acelasi timp cu el. Dar, intre timp, m-am razgandit. Vreau sa invatam sa infruntam cu intelepciune greutatile vietii. Sa ne sustinem unul pe altul, sa ii intindem mana celui cazut. Sa ramana cineva puternic atunci cand unul se simte slab. Sa fie intotdeauna macar unul care stie drumul atunci cand celalalt s-a ratacit, ca sa-l poata readuce pe calea cea buna. Pe calea pentru doi. Si pentru totdeauna.

Cum se schimba dragostea?

Nu am avut pana acum norocul unei iubiri intinse pe foarte multi ani. Mi s-au destramat povestile de dragoste atunci cand ale altora abia se asezau in matca. Dragostele mele de pana acum au durat, ca-n cartea lui Beigbeder, mai putin decat si-ar dori oricine.

Mi-am gasit marea dragoste cand altii nici nu mai indraznesc sa viseze. Cand isi asaza ambitiile proprii in cui si declara ca, gata, s-au facut copiii marisori si e vremea sa le vegheze, cu atentie, destinul. Si, ca sa fie nebunia completa, am reluat exercitiul maternitatii, cu forte proaspete, cu bucurie ametitoare.

Privesc, insa, in jur, si vad oameni care s-au casatorit ca si mine acum, din mare si adanca iubire. Ascult povesti ale unor semeni care, asemenea mie, s-au gasit cu greu si si-au pretuit intalnirea. Si care, totusi, nu se mai iubesc acum ca in anii dintai.

Cum se schimba dragostea de-a lungul anilor? Ce se petrece de fapt intre un barbat si o femeie care s-au luat din sete profunda unul de altul? Cum se transforma nevoia de celalalt, in ce se preschimba neputinta de-a respira, de-a dormi, de-a bea apa fara sa iti fie alaturi cel pe care il iubesti?

Intreb, pentru ca ma tem. Intreb, pentru ca de data asta este pentru totdeauna. Intreb, pentru ca vreau sa stiu. Pentru ca nu vreau sa stiu…

Before and after

Am vazut ieri un film intitulat “Casnicia” si m-a indurerat cumplit intrebarea din final: “Stie cineva cu adevarat ce e in mintea celui care ii doarme alaturi?”

Filmul era realizat pe baza unui scenariu care mie mi s-a parut incredibil de realist. Un sot se indragostea de altcineva, dar nu-si parasea sotia, fiind convins ca ea n-ar rezista fara el. Astimp sotia lui era indragostita pana peste cap de un alt barbat, dar nu indraznea sa isi lase sotul, gandindu-se ce rau cumplit i-ar provoca daca l-ar parasi si imaginandu-si cum s-ar apuca el de bautura si poate chiar s-ar sinucide, daca ar ramane fara ea…

Cat stim despre omul de langa noi si cat este pura imaginatie? Traim vieti adevarate sau suntem personaje in povestile pe care le cream noi singuri? Mai sunt oamenii langa care traim aceiasi pe care i-am cunoscut inainte sa ne casatorim? Sau exista, de fapt, viata de dinainte de casatorie si apoi o alta, din ce in ce mai diferita, despre care stim din ce in ce mai putin? Exista, in toate casatoriile “before” si “after” si,  intre ele, o prapastie de mister, drama sau blazare? Stie cineva raspunsul?!!!

Ce e-n neregula cu casniciile

Vad mereu filme in care mariajele sunt descrise drept cimitire ale iubirii. Iar intr-o zi, de curand, dintr-o curiozitate neghioaba, am cautat pe internet bancuri cu oameni casatoriti. Erau miliarde. Si, daca nu te-ar fi facut sa mori de plans, ai fi murit de ras…

Nu stiu prea multe povesti notabile, consemnate de artele mai mult sau mai putin moderne, in care sa fie proslavite virtutile unei casatorii. In schimb, as putea insira o gramada de filme sau carti triste in care oamenii care traiau unul langa altul si purtau acelasi nume visau mereu vise diferite. Si se simteau din ce in ce mai singuri.

Multa vreme, am gasit ca explicatie startul gresit luat intr-o poveste de dragoste. Am inteles ca foarte multi oameni ajung sa se casatoreasca fie dintr-o indragosteala scapata de sub control, dar care nu va degenea niciodata in iubire stabila si profunda, fie dintr-o obisnuinta, dintr-o singuratate, dintr-un interes. Si-atunci am priceput si am acceptat ca lucrurile nu pot continua la infinit. Nu poti sa te inchizi pe viata, ca intr-o inchisoare, sau ca intr-un ospiciu, intr-un mariaj care nu-ti da nicio sansa la fericire. Sau, daca te temi de gura lumii, sau daca nu ai unde sa pleci de acasa, sau daca nu ai curaj, sau daca nu ai incredere in tine, poti. Sunt pe lume, categoric, miliarde de oameni care indura o viata searbada numai pentru ca nu indraznesc sa infrunte oprobrii, si conventii, si traditii.

Dar ce se intampla cu marile iubiri traite cu adevarat care, totusi, peste ani, se transforma in istorii naclaite de blazare si de indiferenta? Cum se ajunge la rusinea de a-ti iubi sotul sau sotia, la jena de a recunoaste ca nu ti-ai inselat niciodata partenerul de viata? Ce e-n neregula cu casniciile?! Ce se strica pe drum? Ce se iroseste? Ce se risipeste?

Vreau sa aflu adevaratele raspunsuri ca sa gasesc drumul bun pentru dragostea mea. Pentru casnicia mea. Stiu ca am in mine forta de a gasi solutii curajoase si demne, insa acum intrebarea imi pare mai grea decat toate intrebarile lumii. Si-atunci ma intreb si ma tem. Tac si ma tem. Ma tem.