Infrumusetare sau barbarie?

I-am pus cercei fetitei mele de o luna. Am fost la un cabinet elegant unde o doamna asistenta draguta si amabila, la cererea mea, a intepat cu doua ace groase urechiusele bebelusului meu.

Am plans acolo, in cabinet, si, auzind tipatul copilei mele, am vrut sa opresc asistenta sa-i puna si cel de-al doilea cercel. M-a durut inima auzindu-mi fetita cum plange in hohote, asa cum nu am auzit-o niciodata plangand. Si, daca as fi putut, mi-as fi luat decizia inapoi. Dar nu mai era nimic de facut…

Mi-a luat ceva vreme ca sa linistesc copilul speriat si revoltat. Si au trecut cateva ore bune pana sa pot sa privesc catre lobisorii ei insangerati si incercelati.

Sunt constienta ca, mai mult ca sigur, in cateva zile, cand ranile de la urechiuse i se vor fi vindecat, voi fi fericita s-o privesc asa, frumoasa, cu doua buburuze atarnand in urechi. Si ca ea va fi incantata mai tarziu, cand isi va agata cerceii sclipitori inainte sa plece la petrecere. Dar asta nu ma poate opri sa ma intreb daca nu e totusi o barbarie sa pastram obiceiuri care ne pun copiii in situatii in care nu au dreptul sa aleaga.

Nu am nimic impotriva femeilor care, pentru a fi mai frumoase, isi fac operatii estetice dureroase. E alegerea lor si dreptul lor de a isi anihila complexe sau de a isi acorda, in felul acesta, mai multe sanse la impacarea cu sine. Nu-mi plac tatuajele, dar respect dreptul celor care apeleaza la ele, chiar daca, in sinea mea, ii consider cam ciudati. Dar astazi m-am simtit ingrozitor vazand ca, dintr-o traditie prosteasca, i-am furnizat copilului meu, pe care il iubesc mai mult decat lumina ochilor, o suferinta zdravana si un episod traumatizant. Chiar merita, in numele frumusetii sa comandam suferinta? Asezata in aceeasi balanta cu durerea, cu neputinta de azi si remuscarile ce vor veni de acum inainte,  lucirea de aur a cerceilor va cantari vreodata mai mult?