Cafeneaua Pensionarilor

Eu am avut colegi de serviciu foarte buni eram ca in familie,aveam obiceiul sa venim mai repede la program si sa ne bem prima cafeluta in liniste pentru a putea discuta despre intimplarile zilei trecute si ne faceam planuri pentru ziua in curs totul decurgea normal.Dar a venit ziua cand a trebuit sa ies la pensie si am inceput sa ma simt putin dezorientat imi lipseau intalnirile de dimineata de la o cafea.Pana cand intr-o zi m-am intalnit cu doi prieteni si am hotarat sa intram la o cafea atatea aveam sa ne spunem incat am hotarat sa ne intalnim si a doua zi in acelasi local.Acest lucru a devenit o obisnuinta zilnica si am cooptat si alti prieteni sa ni se alature la discutiile din fata cestii de cafea,si va asigur ca sunt foarte interesante si diverse subiectele dezbatute.Datorita noua acest local a inceput sa fie denumit Cafeneaua Pensionarilor.Va sfatuiesc sa nu uitati ca exista numai clipa prezenta!De ce sa ne concentram asupra trecutului ori a viitorului,cand singurul lucru care ne face sa simtim pulsul vietii este clipa prezenta.

Amintiri dragi de cand eram la Liceul Teoretic “ION CREANGA” din Bucuresti

Imi aduc aminte cu mare drag de perioada liceului, fiindca acolo am avut profesori de nota zece si niste colegi deosebiti.
Va voi povesti o intamplare haioasa din timpul clasei a unsprezecea. Era in toamna lui 1994. Dirigintele meu, care imi era si profesor de limba si literatura romana, domnul inspector Gheorghe Mitrache, ma anuntase sa ma pregatesc de drum, sa imi anunt parintii ca urma sa ne deplasam la Targu Mures, impreuna cu alti olimpici, pentru a sustine examenul la limba si literatura romana acolo, in cadrul olimpiadei pe tara. Cand am auzit aceasta, m-am si bucurat, dar m-am si intristat. Acolo, trebuia sa merg singura, insa eu nu mai fusesem lasata nicaieri singura pana atunci. M-am dus acasa, le-am spus parintilor ca fusesem desemnata sa reprezint liceul la faza pe tara la romana, insa tatal meu nu a fost de acord ca eu sa plec din Bucuresti. Au urmat cateva zile de discutii telefonice intre tatal meu si dirigintele clasei, vizite la scoala si, nu stiu prin ce minune, tatal meu s-a lasat convins. Asadar, am inceput iarasi sa repet materia si sa-mi fac din timp bagajul. Eram foarte emotionata : era, practic, intaia data cand trebuia sa am grija de mine singura si sa ma concentrez sa obtin iarasi o nota mare, pentru a nu-mi dezamagi profesorii, colegii si parintii.
A sosit si ziua plecarii. Drumul a fost frumos, insa obositor, asa ca ne-am odihnit. Examenul a avut loc a doua zi, la pranz, dupa care … ce idee credeti ca mi-a venit ? Am luat cateva fete, pe care le cunoscusem cu doua saptamani in urma, la pregatirea de dinaintea olimpiadei, pregatire ce avusese loc la Liceul “Zoia Kosmodemianskaia”, unde am avut ocazia sa-l cunosc si sa invat lucruri noi legate de hermeneutica si limba romana pe criticul literar, domnul profesor Ion Dodu Balan.
Ne-am plimbat prin Targu Mures, am vizitat si Gradina zoologica, apoi mi-a venit ideea sa intru intr-un coafor. Aveam parul pana la jumatatea spatelui. Nu stiu ce mi-a venit ca m-am auzit spunandu-i unei doamne ca vreau sa ma tunda baieteste. Zis si facut. Nu-mi statea rau deloc, ba din contra. Mai fusesem tunsa asa. Fiecare fata si-a facut cate ceva: doua si-au facut manecure, altele si-au tuns bretonul si varfurile. Si ne-am intors la hotelul unde eram cazate. Pe la ora 18 si jumatate, trebuia sa ne reunim cu profesorii si colegii, fiindca veneau si cativa reporteri de la ziarele locale sa ne puna cateva intrebari legate de impresiile de calatorie si despre examenul in sine. M-am trezit si cu microfonul la gura si nu mare mi-a fost mirarea cand am vazut, a doua zi, cele trei fraze spuse de mine scrise intocmai intr-un ziar pe care-l pastrez si astazi cu mare grija spre a-l arata si copiilor mei.
Cel mai haios moment a fost acela cand, auzindu-l pe profesorul meu de limba romana (care statea intr-un cadru profesoral, savurandu-si cafeaua si tigara la o masa, la cca. doi metri de mine), intreband-o pe o alta doamna profesor: „Dar Anca unde este? Stiti ceva? Ca n-am mai vazut-o de la examen.”  Auzind asa, fetele m-au aratat de-ndata zicand: „Uitati-o, este aici! A fost cu noi in oras.” si fetele izbucnira in ras. Dumnealui, cu privirea foarte uimita, se intoarse catre mine, nerecunoscandu-ma: „Anca, tu esti? Dar parc-aveai parul lung. Ce-ai patit? Te-ai tuns? Iti sta bine. Bravo! Dar ce vor spune ai tai?” Si parintilor mei le-a placut tunsoarea de baietel.
Nu voi uita niciodata intamplarea aceea si mirarea profesorului meu, omul de la care am invatat atatea lucruri de baza frumoase si folositoare si care mi-a servit drept model spiritual si intelectual.

Ani de liceu

Imi amintesc cu drag de anii de liceu,de colegii mei,de profesori si de viata fara griji.Totul era asa de frumos… Mi-as dori foarte mult sa-mi revad fostii colegi,sa ne reamintim cum eram atunci sa schimbam amintiri si sa ne cunoastem familile si copiii.As fi tare curioasa sa aflu ce a devenit Bogdan”clovnul clasei” un coleg care ne facea tot timpul sa radem sau Catalin “tocilarul’ care invata si in pauze,dar cel mai mult mi-as dori sa-l revad pe Dan,prima mea iubire pe care nu l-am mai revazut dupa terminarea liceului.Anii de liceu au fost cea mai frumoasa perioada din viata mea!

Amintire din liceu

Anii de liceu au fost unii din cei mai frumosi ani din adolescenta.

Imi aduc aminte de o intamplare frumoasa care s-a intamplat in timpul liceului, mai exact in clasa a 10a. Fusesem plecata in Germania cu probleme de sanatate. Am lipsit de la scoala timp de 2 luni jumate. Cand m-am intors, doamna directoare a organizat o petrecere supriza la scoala cu ocazia venirii mele. Am fost foarte emotionata cand am vazut toti colegii care mi-au dat cate un buchet de flori si un iepuras foarte dragut (colegii stiau ca imi plac iepurasii). Dar cea mai frumoasa supriza a fost atunci cand colegele mele de banca (in clasa noastra fiind banci pentru 3 persoane) mi-au dat caietele cu lectiile scrise la zi. Este o amintire placuta. Nu am sa uit niciodata